Cred că afirmația conform căreia “Poți să-l scoți pe clujean din Cluj, dar nu poți să scoți Clujul din el” este foarte adevărată. Cu toate că am plecat de mai bine de treizeci de ani, pentru mine a rămas orașul meu dintotdeauna. Nu mi-a devenit străin chiar dacă nu mai văd fețe cunoscute pe stradă sau în magazine. Mă plimb cu aceeași plăcere pe străzile lui; zidurile vechii cetăți, casele, parcul îmi sunt familiare, pe Matei Corvin îl consider membru de familie. Intrând în librăria Universității, mă bucur la fel ca în tinerețe de cărțile apărute și cumpăr fără să mă gândesc că voi plăti la aeroport pentru surplusul de greutate. Totul mă fascinează, fațadele renovate ale celor mai vestite clădiri din oraș, cu amestecul natural al stilurilor arhitecturale, de la goticul desăvârșit al Bisericii Sfântul Mihail, la barocul Palatului Bánffy, la clasicismul Casei cu Picioare și al Casei Hintz, până la eclectismul clădirii Continental.
În parcul Caragiale se află Monumentul Martirilor Evrei Deportaţi din Cluj, opera sculptorului Egon Lővith, pe care l-am cunosct personal încă din copilărie. Lucrarea am văzut-o în fază de machetă în anii 80, când maestrul nu avea nicio speranță că o va putea expune undeva în România acelor ani. ”Am datoria să o termin, nu pentru mine, pentru confrații mei care au fost exterminați de naziști”, spunea Egon. M-am bucurat când am văzut-o prezentată publicului, devenind unul din monumentele importante ale Clujului.
Clujul are atmosfera unui oraș cu suflet tânăr, cosmopolit și, din ce în ce mai mult, european. Festivalul Internațional de Film, concertul de sfârșit de an al Filarmonicii Transilvania, spectacolul de o înaltă calitate artistică „Cel mai iubit dintre pământeni” după Marin Preda, la Teatrul Național, au contribuit la imaginea unui puternic centru cultural. Din păcate, n-am reușit să ajung la nici una dintre reprezentațiile celor două opere ale Clujului. Într-o săptămână nu poți vedea totul, m-a consolat un prieten.
Băutul cafelei la cofetăria Croco, făcea parte din programul zilnic al oricărui student. Puteai bea cafele și mânca prăjituri pe datorie, care se achita la primirea bursei. Croco era unul din locurile unde studenții de la medicină cântau serenade la absolvirea facultății, la fel cum le cântau şi la clinicile universitare unde au studiat. Aici, la Croco, absolvenții anului VI predau cheia celor din anul V, în fața personalului cofetăriei, aliniat pentru ceremonie.
De câte ori veneam la Cluj, nu uitam să trec și pe la Croco, de care mă legau amintiri frumoase. Apoi Croco a fost desfiinţat şi localul a devenit sediul unei bănci, spre marele regret al foștilor clienţi. Anul acesta am avut surpriza și bucuria de a regăsi vechiul Croco. L-au renovat și de data asta porecla veche de peste patru decenii a apărut pe firmă în mod oficial, cu litere mari: CROCO. În timp ce îmi savuram cafeaua delicioasă, am stat la taifas cu șeful cofetăriei.
– Mama mea, Maria, a lucrat aici peste treizeci de an, mi-a spus.
Am rămas șocat…
– Era chelnerița care mă servea pe datorie ani în șir…
La anticariatul Rőser de lângă Casa Matei Corvin, unul din locurile pe care nu ratez niciodată să-l vizitez, cu ajutorul proprietarului am găsit Peripeţiile bravului soldat Švejk a lui Iaroslav Hašek în ediția 1958, cu desenele lui Josef Lada, carte pe care am avut-o în copilărie și am dorit foarte mult să o regăsesc.
Dacă nu m-am întâlnit cu prieteni? M-am întâlnit cu cei apropiați în ciuda distanței care ne desparte și nu în ultimul rând cu foștii mei colegi de școală, cu care am serbat cea de-a cinzeci și doua întâlnire de la terminarea liceului.
A fost o săptămână plină, mi-am reîncărcat bateriile, mi-am mai potolit nostalgiile după care, ca întotdeauna, a venit vremea să mă întorc acasă… Cursele directe Tel Aviv-Cluj, înființate de câțiva ani, îmi fac viața mai ușoară (și nu numai mie), doar că nemulțumitul din mine își dorește un aeroport mai aproape de casă. Gândiți-vă cum ar suna anunțul: Cursa X din Cluj cu destinația Beer Șeva pornește de la poarta Y!!!
Privind Clujul din avion, cu turnurile nenumăratelor sale biserici, regret din nou că îmi părăsesc orașul natal.
Pe curând!
Andrei Schwartz
01/07/2019
7 Comments
Pentru mine Clujul este orasul care mi a furat visele, mi a distrus tot ceea ce aveam frumos candva chiar si acele amintiri frumoase de altfel comune cu cei de mai sus, daca ar fi sa laud Clujul din nou ar insemna sa mi readuca pe cei dragi inapoi, sa mi redea visele si sperantele tineretii! si totusi Clujul acum are ceea mai mica sau aproape inexistenta sinagoga, ceea mai mica frecventa in ea, si evreii ramasi au devenit asemenea fiului al doilea din povestea celor 4 fii…:(
Îmi pare rău că aveţi amintiri atât de triste legate de Cluj. Pentru mulţi dintre noi, autorii şi cititorii Revistei Baabel. Dacă, totuşi, treceţi pe la Cluj, vă invit să vedeţi sinagoga “inexistentă” care e în plin proces de renovare şi restaurare. Până atunci puteţi citi articolul din Baabel despre acest proces: “Un şantier dătător de speranţă” https://baabel.ro/2019/03/un-santier-datator-de-speranta-la-templul-memorial-al-deportatilor-din-cluj/.
Aceasi varsta, aceleasi cunostinte, acelasi traseu in Cluj..Adaug covrigi cu sare, pireu de castane, o bere cu mici la Chios, si daca e meci,bineinteles haide U!
Articol care te incalzeste la suflet!
Am trăit 28 de ani la Cluj și am aceleași simțăminte.
Clujul a fost și a rămas un oraș deosebit de frumos si cu plăcere mă duc acolo în vizită când ajung în România
M-a uns la inimă articolul lui Andrei Schwartz! Clujul lui e şi Clujul meu şi, cred, al multor autori şi cititori ai Revistei Baabel care revistă s-a născut tot la Cluj, dar a devenit internaţională.
Foarte frumos Andrei Schwartz…chiar asa e. M-au încântat cuvintele tale simple si reale . Un articol valoros pentru cei care inteleg esenta in general.