Mostra del cinema (titlul inițial al celui mai vechi festival de film din lume) cu numărul 76 a început cu un scandal și era cât pe aci să se termine cu un altul. În ceea ce privește primul incident, cu deosebire nefericit, directorul Alberto Barbera și-a făcut-o, ca să spun așa, cu mâna lui. Omul (critic de film de meserie) care, în timpul mandatului său, adică în ultimii patru ani, a ridicat festivalul de la Veneția cu câteva clase, devenind astăzi invidiat, fățiș sau mai pe ascuns, a fost criticat de protagonistele diferitelor mișcări feministe atât de la modă, astăzi, pentru slabul său atașament pentru genul feminin existent pe harta cinematografică a lumii. Mai exact, pentru că în selecția sa oficială, cu precădere Competiția, coloana vertebrală a unei ediții, numărul femeilor -regizor nu acoperă nici pe departe degetele unei mâini. Degeaba a detaliat el situația de fapt a raportului autor-autoare din lume, dacă ținem seama de criteriul suprem, calitatea. După opinia lui – și nu văd cum ar putea fi contrazis – a include peliculele femeilor-regizor în competiție doar de dragul egalității între sexe, ar fi o jignire adusă doamnelor. Dacă nu trebuie să le atingi nici cu o floare, de ce să le ofensezi cu un loc în program obținut în virtutea unei defectuoase înțelegeri a democrației. Pentru a se spăla de păcatele sale, directorul a ales, anul acesta, două nume feminine în competiție dar, mai ales, a numit în fruntea juriului internațional un președinte-femeie, și încă una cu orientare sexuală diferită, pentru a-și afirma totala sa open minded, pe Lucrecia Martel, copleșită cu laude. Alberto Barbera (pentru care, nu ascund, am o afecțiune specială, cimentată de preocupări profesionale comune, a scris o carte despre Truffaut) nu bănuia că și-a băgat pe dracul în casă. Argentinianca, altfel regizoare de reală anvergură, s-a dovedit a fi Doamna de fier a festivalului. Încă din prima zi, cu câteva ore înaintea deschiderii, a anunțat, în timpul tradiționalei conferințe de presă a juriului, că nu va onora cu prezența sa premiera filmului lui Polanski J’accuse, întrucât “Nu vreau să mă ridic în picioare și să aplaud. Mă gândesc la femeile mele din Argentina care s-ar simți jignite”. Greu de crezut, la câteva decenii de la cunoscutele evenimente pentru care Polanski a plătit cu vârf și îndesat…

Vâlva stârnită în ziarele europene, cu precădere cele italiene, indignarea dificil de ascuns, au determinat-o pe Lucrecia Martel să-și recalibreze poziția, să declare, ulterior, că va judeca filmul ca pe toate celelalte, cu aceleași unități de măsură. Ar fi fost de-a dreptul strigător la cer să aplice un alt regim unui film care, de la început până la sfârșit, a avut cele mai mari note la bursa criticii internaționale și italiene, anunțată zilnic de revista Ciak. Criticii marilor cotidiane italiene, Repubblica, Corriere de la sera, Stampa etc au semnat cronici entuziaste, decorticând o creație excepțională, o restituire a unei pagini de istorie dacă nu uitate, lăsate în așteptare. Polanski a avut puține  documente la dispoziție, așa cum reiese din ambițioasa, migăloasa investigație a cazului ofițerului evreu Albert Dreyfus, acuzat de trădare, dusă până la capăt de colonelul Picquart, fostul său mentor, în numele dreptății. Barbera și-a asumat riscul de a fi bănuit de părtinire atunci când a vorbit, de la bun început, despre “forța acestui film realizat de un creator de 85 de ani, unul dintre ultimii mari maeștri ai artei cinematografice”.

Îmi îngădui să spun ceea ce nu am amintit în celelalte comentarii ale mele, trimise de la fața locului. Mi s-a părut de-a dreptul rușinos, nedemn de un intelectual, gestul cineastei Lucrecia Martel de a lăsa gol scaunul său de președintă a juriului în seara premierei cu filmul lui Polanski: probabil regizoarea a uitat că, exact în timpul procesului Dreyfus, care a divizat Franța timp de 12 ani, între 1894 și 1906, s-a născut, în plină fierbere a solidarității, noțiunea de intelectual. Dacă Saint-Juste spunea, în timpul revoluției franceze “Fericirea este o idee nouă în Europa”, putem aplica acest caracter de noutate scriitorilor, artiștilor reuniți pentru prima oară într-o categorie aparte – intelectualii, patronată de Zola cu al său J’accuse . Cum-necum, atitudinea președintei de juriu a ținut în tensiune festivalul: va avea îndrăzneala să se opună premierei unui film ale cărui virtuți erau o evidență sau va ceda părerilor juriului? Dar juriul, din care făcea pare și regizorul italian Paolo Virzi, va ține piept sau nu? În cele din urmă, la capătul unei ediții neîncetat comparată cu cea precedentă, socotită chiar de directorul festivalului, drept “cea mai bună din ultimul deceniu”, ceea ce nu a fost în favoarea celei prezente, am asistat la un compromis onorabil, acceptabil de mai toată lumea.

Leone d’oro a revenit unui film mult așteptat, original, bine articulat, semnat de Todd Phillips și în care, pentru prima dată, cel mai rău dintre răii benzilor desenate, Joker, devenea personajul asupra căruia se concentra întreaga acțiune. Jack Nicholson, Heath Ledger, Jared Leto s-au ascuns și ei, de-a lungul timpului, sub cunoscuta mască a celui care râde, în timp ce din ochi pare să pice o lacrimă. Superstițioșii spun că ar fi un rol blestemat. Probabil că pentru Jokerul de acum, Joaquin Phoenix, chiar a fost. Actorul a trebuit să slăbească 15 kilograme, pentru a căpăta aerul fragil, vulnerabil al celui scufundat în abisurile nebuniei. Interpretarea lui Phoenix este tulburătoare, te urmărește, dincolo de performanța actoricească, prin neliniștea unei idei: America poate fi distrusă de propriile sale mituri. Toată lumea îl vedea pe Phoenix câștigătorul Cupei Volpi ce se atribuie drept Premiu de interpretare și pe care a mai dobândit-o odată, acum șase ani pentru The Master. Odată Polanski ocolit de Leul de aur, trimis în direcția lui Todd Phillips, Joaquin Phoenix a fost sacrificat, ce să ne ascundem. În acest fel s-au împușcat alți doi iepuri: cu Joker pe primul loc, se putea vota pentru filmul lui Polanski ca deținător al Marelui premiu al juriului, cu Leul de argint aferent, ceea ce pare aproape un paradox: un juriu condus de Martel îi acordă polono-francezului sau franco-polonezului, cum vreți, Marele său premiu. Cum se știa de la început, cineastul nu a putut veni să-și primească … Leul, Italia având contract de extrădare cu SUA. Trofeul a fost ridicat de soția acestuia, actrița Emmanuelle Seigner, interpretă în film. A mulțumit scurt juriului și a transmis mulțumirile autorului, adresate actorilor și echipei. În hora jocurilor, pentru că, până la urmă despre ele este vorba, odată rămas liber locul pentru interpretare, s-a croit drum liber actorului italian

Luca Marinelli, cu rolul lui Martin Eden din adaptarea extrem de personală a cineastului Pietro Marcello, după Jack London. Nu avem de ce cârti, Marinelli s-a dovedit și aici a fi unul dintre cei mai buni interpreți ai generației sale. Corespondenta sa feminină a fost actrița franceză Ariane Ascaride pentru rolul femeii greu încercate din filmul lui Robert Guédiguian Gloria Mundi.

Cu aceste două Cupe Volpi a fost pusă în valoare și una dintre temele centrale ale acestei ediții – duritatea cotidianului, asprimea realității, corupția în toate registrele și culorile ei, dificultatea rezistenței nucleului familial. Mergând mai departe pe calea laurilor, dacă până acum am fost, în linii mari, împăcați, odată cu Premiul pentru regie s-a instalat nedumerirea. Nu am înțeles unde a fost regia în colecția de gesturi cotidiene Despre infinit, semnată de un regizor altfel important, suedezul Roy Andersson, deținătorul de acum șase ani al Leului de aur pentru emoționantul și atât de originalul Un porumbel stând pe o cracă și meditând asupra existenței. Ceea ce atunci era tușă unică, a devenit de data asta stilizare manieristă. Dintre cele două filme despre mafia aflate în selecția țării gazdă, juriul a ales pentru Premiul său special pe cel mai complicat și aducător de posibil scandal, La mafia non e piu quella di una volta al palermitanului Franco Marcello, ignorându-l  pe napolitanul Mario Martone cu o remarcabilă adaptare după De Filippo, Il sindaco del Rione Sánita. Oricum, tot e bine că membrii juriului nu au vrut să șocheze prin radicalism, să opteze pentru oribilul inventar de atrocități care s-a instalat pe ecran odată cu filmul The Painted Bird al cineastului ceh Vaclav Marhoul care a citit în cheia extremei vizualizări a violenței cartea, altfel impresionantă la vremea ei, a polonezului Jerzy Kosinski, scriitor între timp controversat. Vorbeam la începutul acestor rânduri despre iminența unui  scandal final. Pericolul a venit, de data asta, nu din zona cinematografică. Apărătorii Veneției, reuniți în organizația No grandi navi care se opun, pe bună dreptate, treceri marilor vase prin fața lui San Marco, au ocupat în dimineața ultimei zile treptele care duc către Palazzo del festival, amenințînd să nu se miște de acolo până ce autoritățile supreme nu vor interveni în reglementarea cauzei. Noul ministru al Culturii, Dario Franceschini, abia instalat, a promis că agenda proaspătului său mandat începe cu No grandi navi. Altfel, s-ar putea ca Veneția, văzută de Cocteau ca “un oraș care se  preface că moare” chiar să moară într-o bună zi.  

Magda Mihăilescu