Moartea lui a sosit pe neașteptate. În ultima vreme arăta în continuare foarte bine pentru cei 69 de ani ai lui și puțini au știut că era amenințat de fapt de probleme medicale tot mai îngrijorătoare, pe care le-a privit însă cu același curaj care l-a caracterizat întotdeauna. 

Nu voi vorbi aici despre Victor Eskenasy, arheologul medievist, istoricul devenit o autoritate în istoria evreilor din România și autorul mai multor volume, nici de Victor, pasionatul de muzică clasică, care i-a intervievat printre alții pe Yehudi Menuhin și Sergiu Celibidache, nici de Victor Moroșan, redactorul BBC și al Europei Libere, ci de prietenul meu Victor.  

L-am cunoscut în 1984, la un an după ce emigrase în Elveția, când a fost angajat în secția româna a BBC, unde eu lucram de 14 ani. ”Ești primul evreu sefard (de rit spaniol) pe care îl cunosc și pe care-l cheamă Eskenasy” (Ashkenazy este numele dat evreilor originari din Europa Centrală și de Est), i-am spus curând după ce ne-am cunoscut. ”Una din numeroasele contradicții din istoria evreilor”, mi-a răspuns. Mi-am dat foarte repede seama că nu avea să facă o îndelungată carieră la BBC. Era istoric și își închipuia că va putea lucra în domeniul lui și la postul de radio. Nu avea habar de politica BBC. În plus era ultra-sensibil la tot ce părea sau aducea oricât de departe a antisemitism. (Trei decenii mai târziu aveam să detectez același tip de sensibilitate la Mihail Sebastian, așa cum reiese din jurnalul său. De fapt am găsit multe asemănări între personalitățile celor doi). Să fiu foarte clar: în cei 38 de ani pe care i-am petrecut la BBC nu am fost martor la nicio manifestare antisemită fățișă, nu am auzit nicio remarcă antisemită, (decât de la Larry Galia, care era el însuși evreu) dar Victor percepea altfel decât mine orice ținea de evrei sau de problemele evreiești.

Am pus atitudinea lui pe seama faptului că nu era ”vaccinat”. Mulți ani mai târziu i-am cunoscut la Londra, la un simpozion pe tema antisemitismului pe profesorul Leon Volovici de la Universitatea Ebraică din Ierusalim și pe Michael Shafir, care lucra atunci la Europa Liberă la Muenchen. M-au întrebat de ce și-a dat Victor demisia de la BBC, după numai un an. ”Nu era vaccinat”, le-am răspuns și amândoi au înțeles imediat la ce mă refeream: la faptul că Victor nu trăise deloc în Israel, nu experimentase transformarea din evreu de diaspora în israelian. Israelienii tratează altfel antisemitismul. (Vorba lui Mircea Crișan: ”În Israel când aud Ițic, înseamnă că mă strigă cineva”.)  Victor a avut mai multe neînțelegeri cu conducerea secției pe terma subiectelor pe care dorea să le trateze și dându-și seama că va trebui să se conformeze liniei BBC, care nu coincidea cu ce voia el să facă, a demisionat. De fapt nici până în ziua de azi nu știu ce-și închipuia că va putea face la BBC. Nu am intrat niciodată în detalii.

A fost angajat apoi la Europa Liberă la Muenchen. Am rămas în contact, ne telefonam destul de des. L-am vizitat prin 1992 sau 1993, când l-am cunoscut la el pe Mircea Iorgulescu cu care am discutat o zi întreagă, câte-n lună și-n stele. Mi-am putut da seama cât de mult îl admira pe Victor. L-am vizitat din nou în 1995 la Praga, unde se mutase Europa Liberă. Locuia cu prietena lui într-un apartament în care cel mai mult spațiu îl ocupau sutele, poate miile de discuri și CD-uri. Nu se mulțumea să aibă doar înregistrarea unei piese muzicale cu un pianist sau violonist celebru. Era musai să aibă aceeași piesă muzicală interpretată de diferiți pianiști sau violoniști. La un moment dat s-a comis o spargere în apartamentul lui și i s-au furat diverse obiecte. ”Slavă Domnului, hoții nu erau melomani”, mi-a telefonat el a doua zi, ”nu s-au atins de discuri”. L-am văzut apoi cu altă ocazie din nou la Praga, împreună cu prietenul și fostul coleg BBC Nicu Teodorescu și am petrecut o seară foarte plăcută pe un vapor restaurant. L-am întâlnit din nou când a venit la Londra să se documenteze la British Library pentru cartea la care lucra atunci, ”Moses Gaster. Memorii, Corespondență”.

Prietenul nostru comun, Mihai Vasilescu, a lucrat și el la BBC, dar l-a cunoscut pe Victor la Praga, unde au fost colegi timp de șapte ani la Europa Liberă. S-au împrietenit atunci și prietenia a lor a dăinuit peste ani. Mihai spune însă că imaginile de atunci despre Victor sunt cele care i-au rămas cele mai vii până în ziua de azi.

„Victor avea o gândire sclipitoare, o gândire cu orizonturi largi și foarte flexibilă. Dar se remarca la el totodată o mare fermitate. Nu ne lăsa să uităm că în anumite chestiuni pur și simplu nu se pot face compromisuri și îl admiram pentru asta. Era un om fermecător. Unii ar spune, mai nuanțat, că era un bărbat fermecător, fiindcă era într-adevăr foarte chipeș. Dar îl făcea atrăgător și un subtil simț al umorului. Te putea încânta cu acea sclipire șăgalnică din privire ce însoțea un zâmbet hâtru pe sub mustață. Și aud în minte, când mă gândesc la el, și râsul acela izbucnit atât de natural, când surprindea câte un fragment din absurdul sau ridicolul lumii. Avea un mare talent pentru prietenie și credea în valoarea ei. Iar dacă Victor îți dăruia prietenia sa, primeai într-adevăr un dar de neprețuit, care avea apoi mereu, peste ani, să-ți bucure mintea și să-ți încălzească inima.”

În 1996 Victor a venit la Londra și a stat la mine cu prietena lui Petronella. Am fost împreună la concerte la Wigmore Hall și mi-a impresionat toți prietenii melomani cu cunoștințele lui muzicale.  După ce a apărut Skype, am comunicat regulat, vorbeam cel puțin de două ori pe lună, povesteam ce am mai făcut fiecare, unde am mai fost, ne recomandam reciproc cărți. În ultimii ani, după ce s-a mutat la Frankfurt, ne-am văzut mai des. Am stat la el și la soția lui, Mori, și ei au stat la noi, la Londra, aproape o săptămână acum doi ani. Singurul aspect în care am avut dezacorduri în toții anii prieteniei noastre a fost problema antisemitismului. Toate eforturile mele de a-l convinge că multe din manifestările pe care el le considera antisemite puteau fi de fapt dovezi de bigotism, ignoranță, prostie sau mimetism au eșuat, iar el a refuzat să dea, în acest domeniu ”the benefit of the doubt” (beneficiul îndoielii). ”Dacă aduce a antisemitism, atunci este antisemitism”, declara el categoric. Nu știu, poate avea el dreptate.

Un lucru este însă cert pentru mine: dacă se poate vorbi despre o aristocrație a jurnaliștilor radio, a criticilor muzicali, a istoricilor sau a  prietenilor, ei bine, dacă există așa ceva, atunci Victor a fost nu foarte departe de vârful piramidei ei.

Odihnește-te în pace dragă Victor!

Dorian Galbinski