Noi nu ştim să ne gestionăm istoria. Am ratat un important “mit fondator” (G.M. Tamaş) al României democratice: Revoluţia română. Orice popor ar fi ştiut să-şi forjeze o istorie glorioasă, plecând de la o sângeroasă revoltă populară, cu peste 1.100 de morţi şi 3.300 de răniţi, cu eroi tineri (“decreţei”, copiii nedoriţi care şi-au omorât “părinţii”), cu lupte de stradă împotriva unei dictaturi nemiloase. În toate ţările comuniste nu s-a tras un singur foc şi nu a fost înregistrat nici un mort, nici un rănit. La noi, comunismul s-a instaurat sângeros şi s-a prăbuşit sângeros.
Am transformat Revoluţia română (confiscată la final de activişti şi securişti din eşaloanele 2-3), dintr-un eveniment glorios de mândrie naţională, într-unul de jenă naţională (ca o boală venerică). Am transformat-o într-un fel de lovitură de palat ruşinoasă, realizată, chipurile, de ruşi, de unguri, de Securitate, de KGB, de CIA, de oricine, numai de cetăţenii români nu. S-a ajuns, de fapt, să se sustină teoria lui Ceauşescu insuşi: “lovitură de stat” plus “agenturili străine”. Asistăm la o nouă formă de negaţionism. Ne e chiar jenă să numim Revoluţia română cu această formulare. O numim pseudo-revoluţie, “loviluţie”, “evenimentele”, “deranjamentele”, “înghesuiala” din decembrie 1989. Este penibilă şi jenantă această auto-deriziune, această auto-băşcălie, acest dispreţ naţional de sine.
Dintre toate monumentele, cenotafurile şi înscripţiile comemorative răspândite prin oraşele ţării, este una care mă emoţionează până la lacrimi. O mică placă de granit, prinsă cu două şuruburi ruginite pe zidul Universităţii de Arhitectură din Piaţa Universităţii din Bucureşti. Mă înduioşează nu numai pentru că este în piaţa în care, pe 21 decembrie 1989, mi-am câştigat libertatea interioară, înainte de a o câştiga pe cea totală. Mă emoţionează pt textul scris pe această umilă placă memorială: “AICI S-A MURIT PENTRU LIBERTATE”. Atât de simplu, atât de complicat.

Andrei Oişteanu