30 de ani

Când m-am născut, tata avea 30 de ani. Când am împlinit 30 de ani aveam deja un băiat de 8 ani, trăiam în plină dictatură ceauşistă şi nu eram în stare să mă desprind de ea. Pe de o parte pentru că nu o duceam atât rău ca să nu am nimic de pierdut, pe de alta, pentru că nu aveam curajul să înfrunt schimbările majore pe care le presupunea emigrarea, dar mai ales pentru că trăiam într-o armonie familială pe care nu doream s-o destram. Soţul meu nu ţinea morţiş să plecăm definitiv din ţară şi-mi spunea „dacă vrei tu, plecăm”, dar ştiam că-şi iubea profesiunea de cercetător şi lucra într-un domeniu interesant şi provocator. Nici părinţii mei nu se îndemnau să plece definitiv, s-o ia de la capăt la vârsta lor, în condiţiile în care ambii făcuseră cariere frumoase în învăţământul superior şi îi aşteptau pensii îndestulătoare. Forţarea emigrării m-ar fi lipsit de ambianţa protectoare care ne învăluia pe toţi cinci, de după-amiezele cu cafea şi taifas, de mesele de sâmbătă când părinţii mei veneau la noi şi de cele de duminică, pe care le petreceam la ai mei… E drept că pentru carnea de supă şi friptură, pentru ouăle umplute de la aperitiv, pentru făina şi dulceaţa din prăjitură, pentru lapte, iaurt, mezeluri, brânză şi caş, trebuia să stau la cozi lungi (unele în zorii zilei) iarna pe frig şi zloată şi vara pe arşiţă. Dar „mă descurcam” – ca mulţi alţii – mituind vânzătoarele cu săpunuri Amo şi Lux (aduse din Ungaria şi cumpărare la negru) sau dând ore de fizică nu pe bani, ci contra produse alimentare, indiferent de cantitatea şi natura lor. Aşa am primit de la ţară frişcă şi smântână (din care făceam unt cu mixerul), ouă şi pui, iar de la oraş o cutie mare de napolitane vrac (spre deliciul fiului meu). Mai rău era cu frigul din apartament, cu întunericul din casă şi de pe stradă şi cu presiunea psihică exercitată de către regimul comunist care devenea tot mai aspru şi mai absurd. Încercam să facem faţă cum puteam. Ai mei şi-au procurat o sobă cu petrol pentru încălzire, aveam lămpaşe cu petrol pentru iluminat, ne spălam cu apă încălzită pe plită.

Cât priveşte suferinţa spirituală, ne cuibărisem într-un cocon: citeam cărţi bune (împrumutate de la bibliotecă, aduse de afară sau cumpărate de sub tejghea) şi mergeam la concertele filarmonicii clujene, care pe atunci era cea mai bună din ţară. Veneau solişti şi dirijori de primă mână din Uniunea Sovietică, Ungaria, Polonia. Uneori, în serile de concert „chiuleam” cu întreaga grupă de studenţi cu care aveam ore şi stăteam în sala neîncălzită a Casei Universitarilor, sorbind muzica tămăduitoare.

Ne obişnuisem să trăim în două lumi paralele, cu un discurs dublu: intim şi colectiv. Bănuiam că telefonul de acasă era urmărit şi că oricând aş putea ajunge faţă în faţă cu cineva de la Securitate pentru te miri ce opinie exprimată, dar nu am avut o astfel de experienţă. În orice caz, teama se instalase suficient de profund în sufletul meu şi nu îndrăzneam să risc prea mult, dar mă străduiam să păstrez maxima decenţă şi să nu mă înregimentez în rândul adulatorilor sau al obedienţilor, chiar dacă eram membră de partid şi – câţiva ani – chiar secretar organizatoric, datorită calităţilor “statistice” : eram femeie şi minoritară.

Aveam impresia că „Epoca de Aur” avea să ţină o veşnicie. Cultul deşănţat al personalităţii ceauşeştilor şi minciunile gogonate privitoare la realizările regimului mă îngreţoşau. Nu dădeam drumul la televizor, iar la radio ascultam doar „Cotele apelor Dunării”, care erau singurele informaţii reale. (Parcurgeam cu ochii minţii graniţele scăldate de Dunăre şi auzeam aceleşi informaţii repetate în limba franceză). Învăţaserăm să citim printre rânduri şi să înţelegem din aluzii, să ascultăm şi să spunem (cu bravură) bancuri despre Ceauşescu şi regim, dar curajul nostru, al majorităţii covârşitoare a populaţiei, se rezuma la atât. Doina Cornea trăia la Cluj, ştiam unde locuieşte şi că locuinţa ei era supravegheată zi şi noapte, dar parcă era într-o altă lume… Câţiva clujeni se împotriviseră politicii de oprimare a culturii maghiare. Dar nici eu şi nici alţii din anturajul meu nu au avut curajul de a se alătura acestor mişcări.

În plus, mă număram printre norocoşii care oricând puteau apela la soluţia de rezervă: emigrarea legală.

Locuiam sub Dealul Hoia, unde atât Radio Europa Liberă cât şi Radio Budapesta erau aproape imposibil de recepţionat, astfel încât ne puteam informa doar indirect. Schimbările din Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria, căderea Zidului Berlinului ne încurajau să sperăm că ceva se va schimba şi în România. Tata prevedea că schimbarea va veni către sfârşitul anului şi ne îndemna să facem provizii, că vom trăi vremuri grele. Cât de grele? – mă întrebam – şi de unde să fac rost de provizii? În naivitatea mea, credeam că lucrurile se vor petrece chiar la Congresul XIV, în noiembrie 1989. Dar nu s-a întâmplat absolut nimic! Ceauşescu a fost reales şi regimul a continuat cu aceiaşi ochelari de cal. În decembrie a avut loc summitul de la Malta, care ne-a adus un dram de speranţă, dar nu bănuiam că întorsătura avea să vină în mai puţin de o lună! Privind retrospectiv din era liberă a Internetului, nu pot pricepe ce era în capul meu de atunci, cât de lipsită eram de informaţii, de capacitatea de a intui, de a prevedea ceea ce avea să se întâmple!

Abia după 15,16,17 decembrie, când au avut loc protestele timişorenilor adunaţi pentru a împiedica evacuarea lui László Tőkés de la Parohia Reformată din Timişoara şi a izbucnit revolta maselor, reprimată cu gloanţe,  am înţeles că şi în România se petrecea schimbarea, dar aici pretindea jertfe omeneşti…

La Cluj revolta a izbucnit în ziua de joi, 21 decembrie, după amiaza devreme. După evenimentele de la Timişoara şi ucazurile date de Ceauşescu revenit, precipitat, din Iran, studenţilor li se dăduse drumul în vacanţă mai devreme, iar cadrele didactice au fost convocate la o şedinţă „de condamnare a evenimentelor de la Timişoara”. Nici prin cap nu-mi trecea să iau parte la mascarada aceea în condiţiile în care la Timişoara fuseseră ucişi oameni şi Clujul era împânzit de militari, dar nici nu am ieşit pe stradă să protestez ci… m-am dus la croitoreasă să probez rochia de Revelion. Trebuia să ajung acasă pe ora 16.00, pentru că aveam oră cu o elevă. Nici azi nu-mi pot explica cum de nu am auzit focurile de armă din Piaţa Libertăţii, ieşind de la croitoreasa care stătea la o stradă distanţă, cum am putut lua autobuzul şi ajunge acasă fără a afla nimic despre manifestanții împuşcaţi de armată în centru şi la Hotelul Astoria! Singura explicaţie este că am plecat cu câteva minute înainte de declanşarea represaliilor. Zvonul că în oraş erau tulburări mi l-a adus eleva mea, Nicoleta; confirmarea avea să vină de la soţul meu, care a sosit pe la şase după amiaza, cu mâinile mânjite de sânge. El fusese printre manifestanţi şi îi dăduse primul ajutor unui trecător împuşcat.

Noaptea dintre 21 şi 22 decembrie a fost înfiorătoare. Soţul meu, Adi, s-a întors în oraş, spunându-mi „cineva trebuie să lupte!”. Eu ascultam răpăielile armelor, încredinţată că până dimineaţa vor zăcea sute de morţi pe străzile Clujului. Adi s-a întors pe la unsprezece seara. Străzile erau baricadate şi păzite, astfel încât nu apucase să ajungă la Fabrica de Bere, unde se trăgea în manifestanţii sosiţi în coloană din cartierul Mănăştur. Am stat toată noaptea urmărind filme pe videoplayer… În zori au răsunat sirenele din cartierul muncitoresc, chemând lumea să iasă pe străzi. Soţul meu a plecat din nou “la luptă”, iar eu am ieşit… la cumpărături. Magazinul alimentar din cartier era burduşit de marfă: ouă, portocale, carne, brânză şi mezeluri la… liber, fără cartelă sau listă, aşa cum se vânduseră până deunăzi! La prânz am deschis televizorul (eram la părinţi) şi am urmărit Revoluţia… în direct. Soţul meu m-a sunat şi mi-a sous că e în centrul Clujului, la mitingul unde vorbea Doina Cornea.

Începând din 22 decembrie 1989, timp de multe luni de zile, am devenit dependentă de televizor, de emisiunile singurei televiziuni – Televiziunea Română – care de-acum se întitula „liberă”. Urmăream cu sufletul la gură toate transmisiunile care se prelungeau până în zori.

Am văzut oameni obişnuiţi, cu feţele boţite de nesomn dar emanând entuziasm, îmbrăcaţi în geci colorate şi blugi. I-am auzit strigând, cântând, rostind discursuri înflăcărate, clamând, revendicând, înfruntându-se şi contrazicându-se vehement. Era fascinant să vezi pe micul ecran o lume vie, policromă, după ani şi ani în care la televizor (şi radio) apăruseră doar cuplul Ceauşescu, eventual membri ai camarilei lor şi, arareori, pentru câteva minute, câţiva reprezentanţi scorţoşi ai clasei muncitoare, ţărănimii sau intelectualităţii care reproduceau texte formulate în limba de lemn.

Libertatea se revărsase peste mine şi mă găsise însetată, dar total nepregătită. Vedeam uluită că în decurs de câteva săptămâni, de undeva, din străfunduri, reînvia o lume îngropată sub povara deceniilor regimului comunist: se reînfiinţau partidele istorice, se organizau minorităţile naţionale şi confesiunile. Se puneau sub semnul întrebării „adevărurile” care nouă, generaţiilor de după război, ni se inoculaseră în orele de istorie şi socialism. Unele lucruri le ştiusem, dar de cele mai multe nu avusesem habar şi luam cunoştinţă de ele cu neîncredere şi suspiciune…

Viaţa din jurul meu căpătase o efervescenţă incredibilă. Lumea se înghesuia la serviciul paşapoarte, nesăţioasă de a pleca măcar până în Ungaria sau Austria, unde nu era nevoie de viză. Eu îmi făgăduisem că nu voi mai sta la coadă pentru nimic, niciodată, aşa că mi-a fost lehamite să mă înghesui la serviciul paşapoarte, drept pentru care aveam să obţin paşaportul şi să plec „în străinătate” abia peste vreo doi ani.

Confruntările de idei erau la ordinea zilei. Se certau şi se învrăjbeau prietenii cei mai buni şi chiar se destrămau familii, mai ales după primele convulsii politice şi conflictul interetnic de la Târgu Mureş. Intoleranţa era la cote maxime. După decenii de reducere la tăcere, toţi voiau să fie auziţi. Ziarele şi revistele apăreau precum ciupercile după ploaie; de dimineaţa lumea lua cu asalt chioşcurile de difuzare a presei şi citea nesătulă şi credulă.

Oamenii se mişcau incredibil de repede, înfloreau micile afaceri, se deschideau oportunităţi. Curând s-a ivit posibilitatea de a mă înscrie la doctorat (după ani de zile în în care nu mai existaseră locuri la admitere). M-am înscris nu atât de dragul temei, cât al conducătorului: Dezideriu Ausländer (1921-1999), un om erudit şi carismatic, cu care povesteam mai mult despre politică şi literatură decât despre analizele structurale prin metode ultrasonice. Între timp, o persoană care cunoştea înclinaţia mea către scris – reprimată timp de ani de zile – mi-a propus să redactez organul de presă al unuia dintre partidele istorice. Îmi dădeam seama că nu eram bună de aşa ceva, dar m-am dus totuşi la sediul partidului cu pricina. Am asistat la o şedinţă şi am rămas şocată cât de mult semăna cu adunările defunctului PCR. Era clar că „presa de partid” nu era de mine şi m-am pus cu burta pe carte, susţinându-mi examenele şi referatele de doctorat, ţinând ore şi pregătindu-mă pentru concursul de avansare. Între timp îmi depusesem dosarul pentru o bursă în străinătate, dar nu obţinusem locul din cauză că depăşisem vârsta de 35 de ani! A fost un duş rece: mi-am dat seama că îmi trăisem peste jumătate din viaţa activă fără a realiza nimic notabil şi că perspectivele profesionale, în domeniul fizicii, nu erau încurajatoare. Am perseverat totuşi, până la următoarea experienţă amară: concursul de avansare pe care l-a luat un contracandidat venit din afara politehnicii, finul unui şef. (Nu eram mai slabă decât el, dar nici cu mult mai bună.) Era clar că nu mai era de rămas la Catedra de Fizică de la politehnică… Dar unde să plec?!

Peste câteva zile aveam să aud la televizor un anunţ că emisiunea maghiară de la TVR Cluj scotea la concurs un post de redactor-traducător în limba română. Parcă fusese croit pentru mine. Aveam limba maternă maghiară, făcusem şcoala în limba română, acasă vorbeam ambele limbi, publicasem (în anii de liceu) poezii traduse din maghiară. Şi, mai ales, îmi doream să lucrez în presă!

M-am înscris la concurs. Am ieşit prima dintre cei 12 candidaţi şi am fost angajată. Făceam, în sfârşit, ceea ce îmi plăcea cu adevărat! Nu e simplu să traduci dintr-o limbă foarte diferită de română, cât mai corect, mereu contra cronometru, cu fraze scurte, potrivite pentru subtitrare, dar subiectele erau atât de diverse, atât de interesante! În plus, atunci când m-am prezentat în faţa redactorului şef, legendarul Sándor Csép (1938-2013) propunându-i subiecte pentru reportaje, acesta a avut încredere în capacitatea mea şi mi-a dat mână liberă să realizez tot ceea ce doream. În paralel am absolvit Şcoala de Înalte Studii de Jurnalistică de la Universitatea Babeş-Bolyai şi am obţinut o diplomă în domeniul în care lucram. La început realizam reportaje în limba maghiară şi emisiuni de ştiinţă în limba română. A urmat – la iniţiativa directorului Ioan Muşlea (1940-2019) – emisiunea Shalom (singura emisiunea de sine stătătoare despre istoria, tradiţia şi prezentul evreilor din România) – care, acum în noiembrie 2019, a împlinit 20 de ani.

Am tradus vreo zece cărţi şi am publicat articole în presa scrisă şi electronică. Cu şapte ani în urmă, împreună cu Eva Galambos, am înfiinţat revista electronică bilunară Baabel, pentru care scriu şi această relatare despre cei 30 de ani care mi-au schimbat radical viaţa.

Desigur, aceşti 30 de ani nu au adus nici pe departe bunăstarea la care visam, despre care credeam că avea să vină imediat după căderea regimului comunist, nu au instalat nici democraţia adevărată. Se pare că aici, în România, trei decenii nu sunt de ajuns pentru înţelegerea şi respectarea regulilor democraţiei. Dar nu se poate contesta că au adus libertatea de a vorbi, de a călători, de a ne asocia, de a întreprinde ceva, lucruri inimaginabile înainte de 1989!

Revoluţia din decembrie 1989 mi-oferit a doua şansă în viaţă: am abandonat fizica (cu teza de doctorat cu tot) şi m-am apucat de jurnalistică, o profesiune care mi se potriveşte mult mai bine şi căreia mă străduiesc să-i dau tot ce  am mai bun, zi de zi.

Andrea Ghiţă

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

7 Comments

  • Hava Oren commented on December 28, 2019 Reply

    I-am citit mamei articolul i-a placut foarte mult. Povestile din perioada comunista i-au amintit de propria ei viata. Multumesc!

  • Mirjam Bercovici commented on December 20, 2019 Reply

    Dragă Andrea, Am trăit cu tine cele scrise, așa cum au fost viața ta și-mi pare bie că nu le-ai înfrumusețat. Mai toți am trăit o viață dublă, în casă și în afara ei. Mare păcat că soțul meu n-a apucat revoluția. El avea nevoie de această descătușare care l-ar fi stimulat.
    În meseria mi-am făcut treaba ca și înainte, dar nu cu cu frica de a scăpa vreun cuvânt periculos

  • George Kun commented on December 20, 2019 Reply

    Draga Andrea,
    Am citit pe nerasuflate ceea ce ai scris, atat istorie cat si un crampei important din viata ta. Ai un talent extraordinar la scris si povestit. Eu am plecat din tara in 1980 dupa care am urmarit cu atentie evenimentele din Romania, dar desigur asta nu se compara cu traind acolo. Aceste amintiri si relatari nu ma obosesc dar ma revolta cumplit de fiecare data

  • Eva Grosz commented on December 19, 2019 Reply

    O privire optimistă ! Întotdeauna binevenită !

  • Hava Oren commented on December 19, 2019 Reply

    Am citit povestea cu sufletul la gură. Andrea, ai un talent nemaipomenit de a povesti.

  • Andrea Ghiţă commented on December 19, 2019 Reply

    Dragă Serena, mulţumesc pentru aprecieri dar cred că ar fi foarte interesant dacă ai depăna şi tu povestea celor 30 de ani de după decembrie 1989, în viaţa ta. Poate, chiar în numărul viitor.

  • Serena Adler commented on December 19, 2019 Reply

    Dragă Andrea, am citit cu nesaț ce au însemnat pentru tine acești 30 de ani din decembrie 1989 până acum. Am văzut multă asemănare cu propria mea viață, cu devenirea de după 1989. Cât de mult ne-a insemnat schimbarea, cum am invățat să trăim libertatea! Am avut intenția să scriu despre acești 30 de ani, dar cred că am făcut bine să nu o fac acum. Ai descris cu atãta putere de evocare, încât nu cred că aș fi reușit sä spun mai mult.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *