Anul de grație 1938 în Basarabia (Note istorice de familie)

În ultima vreme alerg după documente. Se pare că nu sunt singurul (vezi articolele publicate în Baabel de-a lungul anilor). Sunt interesat de orice brumă de detalii, de fapte care pot fi dovedite pentru că au fost scrise, nu numai pentru că mi-au rămas mie în memorie.

Alternez sursele de informații și mă împart între tot ce am acumulat în ultimii zeci de ani în calculator și ce îmi oferă prietenul nostru, al tuturora, Dr. Google. Și nu o dată mă lupt cu două versiuni ale aceluiași eveniment, pentru că datele pe care le am la dispoziție mi-au parvenit din mai multe surse și Dumnezeu știe care e cea corectă.

Dar uneori mă trezesc în fața unor probe istorice de o claritate și corectitudine ieșite din comun.

Iată despre ce e vorba.

Pentru cei care urmăresc poveștile mele din Baabel, nu este o noutate faptul că unul din bunicii mei, cel patern, a fost timp de ani de zile directorul gimnaziului evreiesc Tarbut din micul orășel basarabean Soroca.

Nu l-am cunoscut. A murit în iunie 1940, două săptămâni înainte de intrarea trupelor sovietice, de o complicație a febrei tifoide, când eu aveam doar șase luni.

De-a lungul vremii poveștile despre el mi-au parvenit din două surse: răposatul meu părinte și vărul meu primar, Gabriel/Garik, care și-a petrecut o bună parte a vieții în Basarabia și, trăind ”la sursă”, a acumulat mai multe date decât mine, care mă aflam la mare distanță de locul prezenței familiei mele în ultima sută de ani.

Despre acest bunic știam doar puține amănunte: că era un adevărat cărturar, că poseda patru limbi (româna, rusa, ebraica și idișul), toate la nivelul unei limbi materne, că era sionist, că era un dascăl adevărat, prin mâna lui trecând sute și sute de elevi de toate vârstele, care au căpătat ca valoare culturală un reușit amestec de iudaism și științe exacte, așa cum se cuvine unui evreu nereligios, dar legat de neamul său cu un cordon ombilical imposibil de suprimat.

Bunicul – Leib Gurman

Și mi-am mai adus aminte de ceva, un detaliu care dispăruse complet din memorie, nu că nu era important, ci pentru simplul motiv că micuța mea cutie de memorie se umpluse pe parcursul timpului cu multe (prea multe!) amănunte, care ocupaseră fără rost un loc nemeritat, alungând detalii mai vechi.

E vorba de două scrisori, scrise de bunicul meu în anul 1938, în ebraică, și trimise spre Palestina, adresate unui fost sorocean care (foarte probabil) ținea morțiș să fie la curent cu tot ce se întâmplă în urbea pe care o părăsise (când? N-am idee!).

Mi-au căzut în mână în urmă cu mai bine de douăzeci de ani și în sinea mea m-am rușinat că nu reușeam să descifrez scrisul bunicului, eu, un biet ole hadaș, de aproape 30 ani în această țară, dar neșcolit în Israel.

Atunci am luat hotărârea să apelez la serviciile unei secretare de înaltă calitate, care a luat cele două scrisori și le-a transcris la mașina de scris și așa am putut să mă dumiresc ce conțineau.

Despre aceste scrisori aș dori să scriu aici.

Câteva remarci privitoare la limba folosită în cele două scrisori, care se întind împreună pe zeci de pagini (nu e de mirare, bunicul meu avea timp pentru că se afla în acea vară la Slănic Moldova, la odihnă și tratament cu ape minerale, în care – scria el – de fapt nu avea nici cea mai mică încredere!). Ebraica lui e impecabilă. Am descoperit expresii pe care le credeam a fi produsul societății evreiești din Palestina primei jumătăți a secolului XX și nu mi-aș fi putut închipui că ele au ajuns în micul orășel basarabean și au intrat în uzul curent al celui care în mod normal ar fi trebuit să posede limba arhaică, învățată din cărțile sfinte! Care ar putea fi explicația acestui fapt de-a dreptul neverosimil?! Poate pentru că primea regulat ziarul ”Davar”, unul din primele cotidiene palestiniene în ebraică, înființat în 1925 de Berl Kațnelson și Moșe Beilinson?

În plus, ici și colo apar cuvinte românești scrise cu litere ebraice (ministru, primărie, revizor, fișă, taxă, prefectură, etc.), ceea ce oferă cititorului un iz de culoare locală, deloc deranjantă, care indică faptul că destinatarul palestinian poseda limba română în aceeași măsură ca și cel care le trimisese.

Nevoia de a umple zeci de pagini cu acel scris de dascăl, fără greșeli de ortografie, cu rândurile ordonate, cu semnele de punctuație puse exact acolo unde trebuie, acea nevoie poate fi explicată de faptul că bunicul se hotărîse să ofere concetățeanului aflat peste mări și țări un raport complet, un compte rendu, având ca subiect viața comunității evreiești din Soroca în acel an, cu referiri la Basarabia, dar și la România, din care Basarabia a făcut parte între anii 1918-1940.

Dar aici e nevoie să întrerup șirul povestirilor din și despre cele două scrisori pentru a face o paranteză legată de anul în cauză, 1938.

Așa cum se știe prea bine, după alegerile din 20 decembrie 1937, regele Carol al II-lea oferă președenția consiliului de minștri Partidului Național-Creștin, condus de Octavian Goga și A.C. Cuza, deși acest partid primise doar ceva mai mult de 9% din voturile alegătorilor. Alegerea făcută de suveran își avea explicația în faptul că el dorea să îndepărteze de la putere mișcarea legionară condusă de Corneliu Zelea Codreanu, un adversar de renume în lupta pentru cucerirea favorurilor ce puteau fi oferite de Hitler. După imediata interdicție a ziarelor liberale, Dimineața și Adevărul, pe motiv că erau infestate de ziariști evrei, au urmat o serie de legi și regulamente, toate cu scopul de amarî viața evreilor din țară și de a-i determina să-și ia tălpășița și să dispară total, nelăsând nicio urmă.

Codreanu, deși departe de putere, nu putea să nu fie de acord cu aceste măsuri, evitând să critice noul guvern de teama de a nu fi considerat ”unealta jidanilor” (expresia îi aparține!).

Iar regele Carol se exprimă în acest sens cu o claritate demnă de scopuri mai nobile: ”ne-am simți ușurați dacă vom vedea unii dintre evrei care trăiesc la noi plecând de aici de bunăvoie”…

Nu voi insista asupra altor amănunte legate de ferocitatea guvernului Goga-Cuza. Voi aminti doar că acest guvern a căzut după doar 44 zile, dar legislația creată în acele săptămâni va continua să amărască în mod grav viața evreului român, dar mai ales a celui basarabean și bucovinean.

Așa se explică lunga listă de probleme ivite în viața evreilor, în special abasarebenlori și bucovinenilor, deveniți locuitori ai României Mari după Primul Război Mondial.

În primul rând, povestește bunicul, refuzul de a-i recunoaște evreului ”venetic” cetățenia română, decât dacă putea dovedi că reunificarea cu Basarabia îl găsise acolo. Faptul acesta era adevărat în cazul său și putea fi dovedit prin acte, dar bunicul se născuse în Polonia, așa că…

Așa că el nu putea primi cetățenia chiar dacă, așa cum scrie el, la 23 martie 1918 el votase în consiliul orășenesc în favoarea alipirii Basarabiei la România.

Explicația oferită de autorități era faptul (probabil foarte adevărat) că reunificarea cu România adusese o mulțime de refugiați, printre care mulți evrei, fugiți din Ungaria după ce pactizaseră cu comunistul Bela Kun sau din Rusia, pentru a scăpa de bolșevici.

Scrisorile descriu cu amănunțime lanțul fazelor birocratice la care erau supuși evreii pentru a primi cetățenia, fără de care, scrie bunicul, medicii evrei nu puteau practica (fiul lui – tatăl meu – era medic), farmaciștii nu putea lucra în farmacii (nora lui – mama mea – era farmacistă), avocații nu aveau dreptul să fie membri ai baroului, ș.a.m.d.

Situația instituțiilor evreiești era cel puțin la fel de gravă. Primul pas fusese făcut: biblioteca Societății Evreiești din Soroca fusese închisă, iar cărțile depozitate de o manieră care asigura distrugerea lor totală.

Școlile evreiești nu primeau fonduri de la autorități. Taxele de școlarizare erau prea mari pentru evreul de rând, dar evreii nu erau primiți nici la școlile publice, menționează una din scrisori. Iar prezentarea la bacalaureat avea ca rezultat sigur eșecul pentru candidatul evreu, adaugă bunicul. Ba mai mult, profesorii evrei din toate școlile erau obligați să treacă examene, cu scopul clar de a-i alunga din învățământ, pentru ”nepricepere” profesională.

Neadevărurile se țineau lanț. Gimnaziul bunicului fusese temporar închis pe motiv că nu avea un număr suficient de elevi și că nivelul profesorilor era sub cel cerut de autorități, două minciuni sfruntate cu care nimeni nu se putea lupta.

Apoi a sosit interdicția de a vorbi o altă limbă decât româna. Pe stradă se aflau indivizi care te puteau pârî că ai vorbit idiș, fapt de la sine înțeles pentru o populație pentru care această limbă era foarte des singurul mijloc de comunicație.

În această atmosferă cumplit de ostilă, în care evreul de rând nu avea niciun mijloc de a se apăra, văzându-și soarta deja pecetluită, bunicul meu avea o privire largă asupra a ceea ce se întâmpla dincolo ”de nasul lui”. Scrisorile conțin două fraze care indică în ce măsură era la curent cu ceea ce se petrece în lume.

Prima se referă la situația evreilor din Germania anului 1938. „Cum nu înțelegem că ceea ce se întâmplă acolo se poate întâmpla și la noi?” se întreabă bunicul meu, și această întrebare arată clar că cine voia să știe ce se întâmplă ”acolo”, la Hitler acasă, avea posibilitatea să afle încă de pe atunci, câteva luni înainte de groaznica Kristallnacht.

A doua frază se referă la situația din Palestina. Scrie bunicul: „Cum vă merge vouă acolo, unde «frații noștri» arabi se năpustesc asupra noastră?! Referirea e clară: e vorba de răscoala arabă din aceeași vară, pe parcursul căreia au fost uciși mai mult de 400 evrei ”palestinieni”.

Mă opresc aici, deși aș mai putea umple pagini bune cu înșiruirea pacostelor abătute asupra evreilor basarabeni, acum aproape 80 ani. Îmi închipui că sionismul bunicului meu se înfrunta de zor cu aceste știri care veneau din Țara Sfântă și care nu prevesteau nimic bun, chiar dacă luai hotărârea să fugi de tragedia evreiască europeană și să te aciuezi printre ”ai tăi”, trecând de la un statut de minoritar la un altul, la fel de minoritar și poate la fel de periculos.

Cert e faptul că cea, singura, care a plătit prețul întreg al acestei tragedii a fost bunica mea, soția bunicului, deportată de trupele române în Transnistria în primele zile după 22 Iunie 1941, și ucisă undeva într-un lagăr sau pe unul din drumurile dintre două stații ale morții.

Bunicul n-a apucat să vadă nimic din cele ce s-au întâmplat în acei cumpliți ani.

Și pe undeva, cu toată durerea legată de faptul că nu am apucat să-l cunosc și să mă bucur de vasta sa erudiție, sunt împăcat cu faptul că soarta a fost alta. Aș zice că pe undeva, așa e mai bine. Cine știe prin ce chinuri ar fi trecut în acei ani în care unii urau pe alții, dar toți îi urau (și-i omorau!) pe evrei.

Și la urma urmei, cine are tupeul să se răzvrătească împotriva soartei?

Sau poate că, la urma urmei, așa ar trebui s-o facem…

Gabriel Ben Meron

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

16 Comments

  • Andrea Ghiţă commented on February 23, 2020 Reply

    Am citit câteva romane ale dumneavoastră, domnule doctor, şi mi-au plăcut mult. Cred că această scrisoare şi celelalte pe care le mai posedaţi, pot constitui nucleul sau pretextul unui roman nou. M-aş bucura să publicaţi fragmente şi în Baabel. Abia aştept să le citesc!

    • GBM commented on February 23, 2020 Reply

      Adevarul e ca in acest moment eu scriu istoria familiei mele , incepand de la anul 1870, adunand tot ce stiu si ce am.
      Nu cred ca textul va interesa pe cineva…
      In ceea ce priveste romanul propus, eu scriu acum doar in ebraica, ultimul roman e in curs de editare, si nu am niciun roman nou in planurile imediate. Vom vedea…
      Mai am inca un punct de discutie, pentru luna Mai, cand ne vom vedea.
      Oricum, multumiri pentru apreciere
      GBM

  • Ivan G Klein commented on February 21, 2020 Reply

    La neșansa de a trăi vremuri cumplite , bunicul dvs. a avut și neșansa de a fi bine informat văzînd un orizont întunecat în totalitate – nici-o rază de lumină , nici-o speranță de nicăieri …Anul 1938 prezintă mult interes pentru mine – e anul în care mama mea , la bacalaureat a ieșit pe locul 2 pe școală – nu putea fi Elsa Friedman pe locul 1 – la liceul Ana Ghiba Birta din Arad . K.I.

    • GBM commented on February 23, 2020 Reply

      Acest amanunt doar intareste marturiile bunicului meu despre felul cum erau tratati evreii in acea decada a secolului trecut
      GBM

  • Rose commented on February 21, 2020 Reply

    Foarte trist totul, dar bine ca tu iti aduci aminte !

    • GBM commented on February 23, 2020 Reply

      Datoria noastra, a tuturora sa facem tot ce se poate ca aceste lucruri sa nu fie uitate.
      GBM

  • Roth Maria commented on February 21, 2020 Reply

    Foarte interesanta relatare, cu prezentarea contextului istoric. M-as bucura sa pot citi scrisorile traduse in romana. Sigur ca si jurnalele ar fi interesate sa publice.

    • GBM commented on February 21, 2020 Reply

      Scrisorile sunt lungi, cam 12 pagini fiecare, si contin, pe langa acele aspecte pe care le-am mentionat o multimer de amanunte legate de persoane, bine inteles mai toti evrei, dar care nu au nicio importantza istorica.
      Sigur ca s-ar putea traduce acea parte care ar prezenta un interes, dar in ce scoop?
      GBM

  • Tiberiu Georgescu commented on February 20, 2020 Reply

    Aduceti la lumina informatii despre o lume de care nu aveam habar.
    Felicitari domnule doctor.. Citesc cu placere si admiratie tot ce scrieti mai ales pt. talentul narativ cu care ati fost inzestrat.

    • GBM commented on February 21, 2020 Reply

      Credeti-ma ca as fi vrut sa scot la lumina aspecte mai pozitive din istoria familiei/neamului din care fac parte, dar nu se prea gasesc pe piatza asemenea povesti.
      Multumesc pentru complimente si doar vreau sa va asigur ca ma straduiesc de fiecare data….
      GBM

  • Tiberiu Ezri commented on February 20, 2020 Reply

    Multumim Gabi pentru informatiile istorice pe care nu le stiam.

    • GBM commented on February 21, 2020 Reply

      Pe vremea noastra in patria socialismului atot biruitor asemenea stiri si date erau complet interzise, pentru ca asa cum spunea Bula, URSS era cumnata noastra pentru ca o tzinea pe sora noastra Basarabia!!!!
      GBM

  • Eva Grosz commented on February 20, 2020 Reply

    Bunicul se născuse în Polonia și mai târziu a ajuns în Basarabia în orășelul Soroca ,unde era directorul gimnaziului evreiesc Tarbut . Există posibilitatea de a găsi documente la primăria orașului în care s-a născut ,sau în Soroca?
    Bunicul are o înfățișare distinsă și o privire inteligentă . Ce interesant că scrie în ebraică perfect. Limba laică și nu cea religioasă. Deci și el face parte din urmașii emancipației Europene. Erau, cred că ,puțini care posedau limba ebraică în sec. 19 , începutul secoului 20. Foarte interesant.

    • GBM commented on February 21, 2020 Reply

      Ceea ce exista sunt documente si poze care se gasesc la sediul comunitatii evreiesti din Soroka, pe care l-am vizitat in urma cu multi ani.
      Se pare ca acum sediul e inchis, si cu asta se sfarseste saga comunitatii evreiesti din acel orasel.
      Au mai ramas mormintele despre care am mai scris….
      Sic transit gloria mundi.
      GBM

      • Eva Grosz commented on February 21, 2020 Reply

        Mă tot uit la poza bunicului. Înțelepciune, modestie, dragoste e ceea ce emite.
        Și noroc de scrisoarea aceasta, care a fost păstrată. Mă doare inima pentru fiecare literă scrisă de părinții și bunicii mei pe care nu am păstrat-o. Adevărata scriere, cu penița și mai târziu stiloul. Cine se gândea atunci, că ne va fi atâta dor de ei. .De lanțul din care provenim, nu întotdeauna perfect, dar ne aparține. Ce n-am da să fie între noi….

        • GBM commented on February 23, 2020 Reply

          Eu regret doar ca nu am cunoscut pe trei din cei patru bunici ai mei.
          Se spune ca toti erau oameni deosebiti, fiecare in felul lui….
          Cel putin nepotii mei se bucura de toti cei patru.
          GBM

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *