Era în 1967. Verișoara mea Eva Reisz și soțul ei Gyuri m-au invitat la Lugoj pentru a petrece împreună Revelionul. Acolo am cunoscut-o pe Eva Szilágyi. Știam de familia Szilágyi încă de când locuiam la Lugoj. Pe Eva o vedeam uneori vara, la ștrandul din Lugoj. Era studentă la Târgu Mureș, la Stomatologie și era acasă numai în vacanţe.

În seara Revelionului a sosit și Eva. În cursul nopții, am discutat, am dansat și ne-am simțit bine.

A doua zi am continuat petrecerea la familia Szilágyi. Eva m-a primit cu zâmbetul pe buze, prietenoasă și drăguță, îmbrăcată simplu dar elegant. Aici a început să-mi placă de ea, în mod serios. M-am simțit foarte bine. Chiar m-am așezat la pian, acompaniat de corul veselei societăți prezente.

Am mai vizitat-o de câteva ori la Lugoj și întotdeauna m-am simțit bine alături de ea. Era rândul ei să mă viziteze la Timișoara.

Am invitat-o acasă, unde mama ne aștepta cu un prânz bun. După masă ne-am dus la cofetărie, iar pentru seara am cumpărat bilete la teatru. la piesa “Punctul O”. (punctul Om). Era o piesă interesantă care prezenta problemele celor care lucrau în domeniul fizicii nucleare în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Semăna cu piesa cunoscută a lui Friedrich Dürrenmatt Fizicienii. Eva era mare amatoare de teatru și concerte. Cânta la pian, citise mult și scria scrisori foarte frumoase.

Au urmat întâlniri la Lugoj, Timișoara, Cluj și Târgu Mureș, unde Eva trebuia să termine penultimul an de studii. La Târgu Mureș am făcut excursii pe dealul Somostető (platoul Corneşti) unde am mâncat o friptură foarte gustoasă [fatányéros]. Important pentru noi era să fim împreună.

Căsătoria

După câteva luni ne-am căsătorit la Sfatul Popular din Lugoj, iar apoi am făcut căsătoria religioasă la Timișoara, în casa Rabinul Neumann. Eva s-a transferat la Timișoara, unde a făcut ultimul an și a obținut diploma de medic stomatolog. A primit repartizarea la Oțelul Roșu, dar fiind gravidă, a plecat după scurt timp în concediu de naștere.

În 22 noiembrie 1969 s-a născut fiul nostru Thomas Daniel (Dani). Nașterea a avut loc la spitalul din Lugoj, unde tatăl Evei era medic ginecolog-obstetrician. Am plâns de emoție și bucurie, am devenit tată! Brit Mila a fost făcut de cantorul din Timișoara, Katz bácsi.

Eva trebuia să se întoarcă la Oțelul Rosu, eu lucram la Tehnometal, așa că îngrijirea copilului i-a revenit mamei mele (care între timp se pensionase). Eva venea acasă numai la sfârșit de săptămână. Nu era deloc simplu. La Oțelul Roșu exista linie ferată, dar trenurile circulau rar și mergeau încet. Uneori lua un camion până la Caransebeș, de unde lua trenul spre Timișoara. Câteodată se oprea și la Lugoj pentru a-și vizita părinții și sora. De obicei o așteptam la gară. Mă bucuram să-i văd fața zâmbitoare.

La Oțelul Roșu, Eva locuia în chirie la o familie originară din Lugoj, pe nume Demko. La Lugoj aveau o cofetărie pe malul Timișului. Eva se șimțea bine la ei. Când o vizitam, mă serveau cu prăjituri. Prăjitura noastră preferată era cremșnit.

Vara am plecat la mare. A fost minunat, a meritat drumul lung până acolo.

După un an eram în aşteptarea celui de al doilea copil. Fetiţa noastră, Ronit, s-a născut în 15 mai 1971, tot la Lugoj.

După aceea Eva a primit un post mai aproape de casă, ca stomatolog de copii la policlinica din Lugoj. Acum putea veni acasă în fiecare zi.

Între timp ne-am înscris din nou, toți cinci, pentru emigrare în Israel.

La scurt timp am fost oprit pe stradă de doi ofițeri de Securitate. M-au dus într-o cameră de hotel și mi-au cerut să le procur informații periodice despre colegii mei de muncă și despre alți cunoscuți. În schimb s-au oferit să ne ajute la rezolvarea cererilor de emigrare. Desigur că știau totul despre mine. Eu am refuzat în mod foarte decent, ceea ce nu era atât de simplu pe atunci.

Când am ajuns acasă eram alb ca varul. Eva m-a întrebat ce s-a întâmplat. I-am povestit deși mi se atrăsese atenția să nu vorbesc cu nimeni despre ce s-a discutat la hotel. După această întâmplare am mai avut de așteptat câțiva ani pașaportul.

Între timp salariaților de la Tehnometal li s-au repartizat locuințe. Așa am trecut de la locuința de două camere la una de patru, în cartierul Circumvalațiunii.

Cu un efort destul de mare am reuşit să-mi iau permisul de conducere auto (după a treia încercare), iar cu ajutorul substanțial al tatălui Evei am cumpărat un automobil Dacia 1300.

Într-una din zile, o doamnă foarte elegantă m-a căutat la servici. Mi-a cerut să-l ajut pe fiul ei, care era în ultimul an la Politehnică, în Proiectul de Diplomă. În caz de reușită era dispusă să plătească orice sumă. Doamna lucra la fabrica de piele și avea legături la Comitetul Orășenesc de Partid. (Ea le furniza celor “sus-puși” haine de piele, blănuri, etc.) Eu m-am oferit s-o ajut fără plată, dacă ar putea să obțină pentru Eva postul de stomatolog la Policlinica din Săcălaz. Știam că acest post exista, dar era foarte greu de obținut. Cu ajutorul meu băiatul a trecut examenul de diplomă, iar Eva a primit postul de la Săcălaz.

Săcălaz era un sat cu populație germană, la câțiva kilometri de Timișoara. Stația de autobuz era lângă locuința noastră și Eva ajungea la servici într-o jumătate de oră. De multe ori seara o luam acasă cu mașina.

Copiii mergeau deja la gradiniță.

Îmi aduc aminte că de Crăciun și Anul Nou amândoi am stat la coadă pentru câte un kilogram de portocale. Şi laptele praf pentru nou-născuţi era o problemă. Se găsea în cantităţi foarte mici la farmacie şi trebuia procurat la negru. Aprovizionarea era foarte grea, dar din fericire soția mea primea de la pacienți ouă și carne, ceea ce ne ajuta mult.

Apoi am decis să depunem din nou cererea de emigrare în Israel. Ni s-a stabilit o audiență (peste câteva luni), pentru a primi formularele.

Spre Israel

Era în toamna anului 1975. Eram la serviciu când deodată sună telefonul: m-au căutat acasă de la Miliție. M-am dus imediat la Miliție, la Secția Pașapoarte. M-au întrebat dacă mai vreau să plec în Israel. Desigur! Mi-au înmânat formularele de cerere pentru pașaport. Mi-au spus că trebuie să procurăm toate actele cât mai repede, în cel mult două săptămâni.

Trebuia să prezint și un act de la locul de muncă. Mare a fost supărarea la serviciu când au auzit că vreau să plec. Mi-au dat un act în care scria că aveam acces la “documente secrete de importanță deosebită“, ceea ce era fals. Un proiect al meu fusese într-adevăr luat la biroul de documente secrete, dar între timp proiectul fusese anulat. Niciodată nu am consultat alte acte de la biroul de documente secrete.

Ofițerul de Miliție care mi-a controlat actele m-a întrebat: „Cu acest act vrei să primești pașaportul?” Eu am pregătit o declarație, unde am scris adevărul, cerând să se cerceteze cazul. Tocmai atunci a fost promulgată o lege potrivit căreia toți cei care erau încadrați într-o poziție mai importantă trebuiau să depună un jurământ de credință față de țară și față de Ceaușescu.

Am fost chemat la o comisie specială de la biroul de cadre. Verdictul lor a fost: ”Cine a depus cerere de emigrare nu poate să depună jurământul de credință, deci nu poate ocupa un post mai important.” Mi s-a atras atenția că dacă nu primesc pașaportul până la 1 octombrie, voi fi degradat, voi fi din nou muncitor. Spre norocul nostru, în luna septembrie 1975 am primit aprobarea de emigrare (probabil conform legii senatorului Jackson).

Nu vreau să descriu toată birocrația: predarea locuinței, călătorii la București, vizarea diplomelor noastre etc. În sfârșit totul a fost rezolvat. Banii noștri erau pe sfârșite, nu mai aveam servici, nici locuință, pașapoartele noastre erau destul de aproape de expirare. Ajungând la aeroport, micul nostru bagaj a fost controlat amănunţot. Am trecut controlul pașapoartelor. Dar peripețiile noastre încă nu se terminaseră. Avionul s-a defectat și trebuia să așteptăm un altul.

În sfârșit ne-am îmbarcat. Eram pe drum spre Israel, după atâta timp, atâta așteptare, speranță, plini de curiozitate, emoție și incertitudine. Soția mea își lăsa în urmă tatăl și sora. Pentru ea despărțirea era dureroasă, dar aveam încredere că vom începe o viață mai bună în noua patrie. Trecuseră 25 de ani de la prima mea cerere de pașaport.

Am văzut țărmul Israelului, luminile orașelor. Se auzeau sunetele cântecului Hava Nagila. Am ajuns în Israel în 14 octombrie 1975. Tocmai împlinisem 40 de ani.

Frideric (Frici) Grosz