Între Învierea Domnului şi Înălţarea Sa, timp de 40 de zile, creştinii (mai ales cei de rit ortodox) se salută cu formula „Hristos a înviat!”, la care se răspunde cu „Adevărat a înviat.” Mi se întâmplă des să fiu salutată astfel (Îmi amintesc că în Săptămâna Luminată din 2005, când filmam la Hârlău portretul cinematografic  al istoricului Carol Iancu, toate persoanele întâlnite în cale, chiar dacă nu ne cunoşteau, ne salutau cu „Hristos a înviat!”) şi de fiecare dată mă simt pusă în încurcătură. Pe de o parte înţeleg că salutul e semnul că cei cu care mă întâlnesc mă consideră „de-a lor” şi mă salută firesc în acest mod, pe de altă parte nu pot să nu mă gândesc că e un mod de „a-mi forţa mâna” ca să răspund „Adevărat a înviat!” ceea ce, evident, nu pot spune pentru că sunt evreică. În consecinţă mă fâstâcesc şi mormăi un „bună ziua” însoţit de un surâs cât mai amabil. Bănuiesc că şi persoanele de confesiuni protestante se simt stânjenite de această uzanţă. Am asistat la o scenă de acest fel, când o colegă de la Redacţia Română a salutat-o astfel pe colega de la Redacţia Maghiară care i-a răspuns „Paşte fericit!” şi a fost pusă la punct că nu aşa se răspunde.

La fel de stânjenită, ba chiar speriată, m-am simţit şi atunci când am depus jurământul în Parlamentul României (în calitate de membru supleant al Consiliului de Administrație al TVR). Trebuia să pun mâna pe Biblie şi Constituţie (simultan) şi să închei cu formula „Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”. Înaintea mea cineva nu pusese mâna decât pe Constituţie şi a fost somat din sala de plen să facă bine să pună mâna pe Biblie şi să-şi facă cruce. M-am dus tremurând la pupitrul unde se rosteşte jurământul şi am pus mâna doar pe Constituţie, fiind pregătită că dacă cineva îmi ordonă să-mi fac semnul crucii, să răspund în faţa aleşilor neamului că sunt evreică şi nu-mi fac cruce. Nu ştiu ce deznodământ ar fi avut sfidarea mea, dar am avut norocul să mă număr printre ultimii care au depus jurământul, iar parlamentarii plictisiţi nu mi-au mai dat atenţie.

Probabil sunt o căpoasă. Ce se întâmpla dacă făceam compromisul de a răspunde cu „Adevărat a înviat!”, respectiv de a-mi face cruce?! Nu eram singura care ar fi făcut aceste gesturi în mod formal, nu-i aşa? Mai ales că am asistat la viaţa mea, fără a încerca să sfidez sau să mă revolt, la şedinţele de partid în care se citeau şi se spuneau lucruri în care nu credeam, am participat la defilări şi primiri „călduroase” ale vizitelor lui Ceauşescu pe care îl uram din rărunchi. Totuşi, care e problema mea? Aceea că nu mai trăim în totalitarism, ci în democraţie, într-un stat laic în care este garantată libertatea confesională şi nici o religie – fie ea şi majoritară – nu are un statut superior altora. Eu consider că credinţa în Dumnezeu, religia, confesiunea, ţin de intimitatea noastră sufletească, locul lor fiind în casele noastre, în instituţiile, lăcaşele de cult şi nu ar trebui să invadeze spaţiul public.

Acelaşi fenomen se manifestă şi în media. Majoritatea covârşitoare a crainicilor şi moderatorilor emisiunilor de radio şi televiziune salută cu dezinvoltură „Hristos a înviat!” fără a se întreba ce confesiune o fi având interlocutorul pus în situaţia de a enunţa formula de răspuns consacrată.

De acelaşi subiect ţine şi afişarea în şcolile publice, a icoanelor sau organizarea Te Deumurilor ortodoxe, atunci când în şcoală sunt (pot fi) şi elevi de alte religii.

Şi totuşi, am întâlnit şi excepţii.

În primii ani de televiziune, şeful Redacţiei Maghiare era Sándor Csép, un jurnalist reputat nu numai pentru erudiţie, ci şi pentru dizidenţa sa din anii 1980. Întâmplător era… absolvent de teologie. Într-o zi, una dintre colegele noastre a intrat în platou îmbrăcată elegant şi purtând o cruce (destul de mare) la gât. La proxima şedinţă de redacţie Sándor Csép ne-a explicat că suntem reprezentanţii televiziunii publice şi nu e corect să transmitem mesaje legate de confesiune sau alte concepţii personale, ofensându-i – eventual – pe cei care nu le împărtăşesc.

Nu pot să n-o amintesc aici pe soacra mea (despre care am mai scris în Baabel https://baabel.ro/2020/03/o-candela-pentru-tania/) o femeie cu opt clase, originară din Cernăuţi, care a ţinut întotdeauna să petrecem Crăciunul şi Paştele în familia soţului meu ca să „nu fii tu pusă în situaţia de a le sărbători”.

Îţi pică foarte bine când cineva se gândeşte şi la tine, minoritarul diferit. La fel mi s-a întâmplat cu Monseniorul György Jakubinyi, fost arhiepiscop romano-catolic de Alba Iulia, cu care mă întâlneam anual la pelerinajul  de Sfântul Grigore Iluminatorul de la parohia armeano-catolică din Gherla. Sărbătoarea cade întotdeauna într-o zi de sâmbătă. Msgr. Jakubinyi mă saluta cu Şabat Şalom, iar eu – sub semnul respectului pentru confesiunea celuilalt – îi răspundeam cu salutul consacrat al romano-catolicilor: Lăudat fie Isus Cristos!

Nimeni nu m-a obligat să rostesc acest salut, dar mi s-a părut firesc să-l rostesc în contextul în care înaltul prelat ştia că nu sunt catolică, dar îmi respecta confesiunea. Doream să-i dau de înţeles că şi eu respectam religia lui.

Visez la o lume în care majoritarii şi minoritarii să caute să se cunoască mai bine, să-şi respecte reciproc limba maternă şi credinţa, să fie atenţi şi grijulii cu sensibilităţile altora, să renunţe la a-şi impune – pe baza ponderii numerice – limba şi confesiunea lor.

Andrea Ghiţă