În aceste zile de pandemie, când orice urmă de tuse mă pune în alertă şi mă trimite cu gândul la contaminarea cu „noul coronavirus”, am să vă relatez o poveste din perioada copilăriei când am suferit cu adevărat de tuse şi despre modul în care m-am vindecat de ea.

Grădiniţa cu „orar redus” din cartier era cu totul altceva decât grădiniţele cu „orar normal”, (care funcţionau până după amiaza târziu când ieşeau părinţii de la lucru) unde încercase să mă înscrie mama. Tata era la aspirantură[1], la Universitatea Tehnică Bauman din Moscova, mama lucra ca translatoare şi eu locuiam la periferie, la familia Friedmann, bunicii mei adoptaţi (https://acum.tv/articol/10166/ ). Mama mă vedea doar la sfârşit de săptămână şi-i era tare dor de mine. Se gândea că dacă avea să mă înscrie la o grădiniţă „cu orar normal” din zona centrală, puteam să stau cu ea, în locuinţa de pe strada Şincai (https://baabel.ro/2017/08/strada-sincai-nr-4/ ). Ne-am perindat pe la mai multe grădiniţe, dar mie nu-mi plăcea nicăieri şi nici n-am rămas mai mult de câteva zile la nici una dintre ele. Peste tot mirosea a mâncare înăbuşită, unformele erau pătate, îngrijitoarele se răsteau la mine, ba într-un loc educatoarea îi pusese pe copiii toţi copiii din grupă să treacă rând pe rând şi să mă lovească peste fund, pentru că mă scăpasem pe mine. În aceste condiţii mama m-a lăsat să locuiesc în continuare la bunicii Friedmann şi am fost încrisă la grădiniţa „cu orar redus”de pe fosta stradă Danton.

Grădiniţa aceea mi-a plăcut din prima clipă pentru că încăperile erau luminoase, îngrijitoarele prietenoase, educatoarea o adevărată zână din poveşti şi mulţi dintre copii erau vecini, tovarăşi de joacă de ai mei. Am primit o gentuţă de tablă vopsită, o uniformă nouă de culoare bleu pe care bunica o spăla, apreta şi călca săptămânal. Mi s-a repartizat un dulăpior – pe care era aplicat un abţibild cu o pereche de cireşe, semnul meu distinctiv – pentru a-mi păstra obiectele personale. În fiecare zi învăţam câte ceva nou: jocuri, cântece, poezii, desenam şi modelam plastilina. La ora 12.00 mă luau acasă.

Din păcate, nici la grădiniţa asta nouă şi plăcută nu am putut rămâne decât până la serbarea „Pomului de Iarnă” când a venit Moş Gerilă şi ne-a împărţit daruri. Lucrurile s-au petrecut exact aşa cum prevestise Tibi Lustig, doctorul nostru pediatru, bun prieten cu părinţii mei. „După ce o dai la grădiniţă o să se molipsească de bolile de copii şi asta nu e rău. Mai bine să le facă acum decât când va fi mare” îi spusese el mamei (iar eu am tras cu urechea).

Boala a început ca o răceală banală. Am făcut febră şi m-au ţinut acasă. Sinceră să fiu îmi plăcea să fiu bolnavă pentru că intram în centrul atenţiei generale. Bunica îmi atingea fruntea să vadă dacă am febră şi-mi controla ganglionii de la gât dacă erau măriţi. Mi se punea termometrul sub braţ şi trebuia să stau cuminte 10 minute, după care urmăream cu emoţie cât a urcat coloana de mercur. Mi se gătea supa preferată şi mi se aducea la pat pe o tavă specială. Bunicii îmi citeau poveşti şi mama alerga zilnic să mă vadă după orele de serviciu care, de obicei, se lungeau până seara. După ce tusea a devenit din ce în ce mai îndărătnică, bunul doctor Tibi Lustig, care venea să mă vadă din două în două zile, a declarat că am făcut „tuse măgărească”, bazându-se şi pe evidenţa mai multor cazuri de pertussis apărute în grădiniţele din oraş. Faptul că era tuse nu mi se părea mare filosofie pentru că de tuşit, tuşeam din ce în ce mai des. Dar de ce „măgărească”? Nenea Tibi mi-a explicat că la un moment dat, după accesele de tuse voi…rage precum un măgăruş!

Pe atunci, pe străzile Clujului, mai ales cele de la periferie, căruţele trase de măgăruşi nu erau o raritate. Îndeobşte ţăranii din satele învecinate aduceau laptele şi produsele lactate, la piaţă şi pe la casele oamenilor, în căruţe scunde, trase de măgăruşi. Măgăruşii cenuşii pe care-i văzusem eu erau cuminţi şi tăcuţi. Nu înţelegeam de ce se spunea că erau proşti, ba şi copiilor mai grei de cap li se zicea că-s „măgari”. Nu auzisem cum fac măgarii, în schimb ştiam câteva versuri din folclorul copiilor care făceau haz de copii mai prostuţi: I-á, i-a, nagy szamár, két fülivel kalimpál [I-A, I-A măgar mare ce clămpăne din urechi]. Apoi au început şi accesele de tuse, mai ales noaptea, şi scoteam nişte sunete răguşite şi prelungi care, mi-am zis eu, trebuiau să fi semănat cu răgetul măgăruşului… Aveau să mai treacă ceva ani până când am auzit răgând un măgăruş.

Tusea m-a ţinut săptămâni de zile şi, chiar dacă s-a mai domolit, nu voia să treacă de tot. Cineva i-a spus mamei că nu mă voi vindeca de tot decât dacă mă va duce undeva la munte, ca să „schimb aerul”. După cum am amintit, mama era translatoare de rusă-română şi maghiară în cadrul Ministerului Afacerilor Interne şi avea un program foarte încărcat. Concediul de câteva zile şi-l lua întotdeauna vara, când venea tata în vacanţă şi mergeam tustrei la odihnă.

În primăvara lui 1958, când convalescenţa mea se tot prelungea şi nu-mi mai trecea tusea, mama s-a decis să ceară câteva zile libere şi să mă ducă undeva la munte.

A depus cererea şi am început să ne facem planuri de călătorie. Aveam să ne ducem la Valea Drăganului, la Colibiţa sau poate chiar la Poiana Braşov. Dar timpul trecea şi mama nu primea aprobarea pentru zilele de concediu. Aşa au trecut peste două săptămâni şi speranţa mea de a mai pleca scădea pe zi ce trecea. Într-o zi mama a venit la bunici şi mi-a spus:

– Mâine să fii pregătită că te duc la altitudine ( în maghiară suna mai specific: magaslati levegőre viszlek [te duc la aer de altitudine]).

– Ce haine să-i pun în valiză? – întrebă bunica

– Nu are nevoie de nimic pentru că nu plecăm în călătorie, ci…zburăm cu avionul.

Mie îmi era o teamă cumplită de avioane. Când le auzeam uruitul o zbugheam în casă, îmi lipeam palmele de urechi şi mă ascundeam sub masă. Bănuiesc că era efectul celor câteva filme de război pe care le văzusem şi al poveştilor despre bombardamente auzite de la adulţi. În aceste condiţii vestea că aveam să zbor cu avionul m-a dat gata. Mama m-a luat cu binişorul şi mi-a povestit că nici un copil din anturajul meu nu mai zburase cu avionul şi că acolo sus, la altitudine, o să-mi treacă şi tusea. De altfel, cred că şi ei îi era groază pentru că nici ea nu mai zburase cu avionul şi întotdeauna i se făcea rău atât în maşină, cât şi în tren.

A doua zi ne-am prezentat la aeroportul din Someşeni unde ne aştepta un avion militar mic, cu două locuri. Pilotul ne-a poftit în carlinga strâmtă. Mama s-a aşezat lângă el şi m-a luat în braţe, iar eu o strângeam în braţe pe păpuşa Tamara fără de care nu am vrut să plec de acasă. Pilotul a pornit motoarele, elicea a început să se rotească tot mai repede şi avionul s-a înălţat pe cer. Eu priveam fascinată cum se micşorau casele şi străzile şi cum se dezvăluia ca un covor imaginea de ansamblu a Clujului: biserica cu turnul maiestuos din centrul oraşului, statuia lui Matei Corvin, Teatrul, Parcul Mare! Se vedeau străzile, maşinile, gara, trenurile şi toate păreau de jucărie! Aveam atâtea întrebări de pus şi sporovăiam cu mama şi cu pilotul fără să mai tuşesc… Ne-am rotit de câteva ori deasupta Clujului şi pe urmă am aterizat. Am coborât din avion şi nu am mai tuşit deloc. Parcă cineva îmi luase tusea cu mâna! Probabil emoţia zborului a echivalat cu „schimbarea aerului” recomandată pentru însănătoşire. Vindecată de tuse măgărească, am revenit la grădiniţă, mi s-au încredinţat două roluri la serbarea de sfârşit de an, unde am avut succes (lucru dovedit de cele câteva fotografii făcute de tatăl unei colege). Din păcate zborul cu avionul nu a putut fi fotografiat…

Abia peste ani buni aveam să aflu cum se petrecuseră, de fapt, lucrurile.

Mama, văzând că nu primea aprobarea de concediu, s-a dus în audienţă la şefului ei ierarhic de la MAI ca să afle motivul pentru care nu i se dă voie să plece. Şeful i-a explicat că nu poate să-i dea nici o zi de concediu întrucât consilierul sovietic[2] nu-i dădea drumul. Mai erau şi alţi traducători, numai că mama făcuse trei ani de facultate la Politehnica din Leningrad (fiind nevoită să-şi întrerupă studiile şi să revină în ţară atunci când m-am născut eu. Povestea asta am s-o relatez altădată) şi vorbea perfect ruseşte, la care se adăuga stăpânirea impecabilă a limbilor maghiară şi română, astfel încât era de înţeles că-i era indispendabilă consilierului sovietic atât în timpul şedinţelor, cât şi la redactarea traducerii documentelor.

Mama s-a simţit foarte nedreptăţită şi a explicat că munceşte din răsputeri peste program atunci când i se cere, dar acum are nevoie de zile libere pentru că fiica ei e bolnavă. De câteva luni nu-i trece tusea convulsivă şi trebuie dusă la munte ca să se întremeze. În final a repetat, cu lacrimi în ochi:

– Trebuie să-mi duc fetiţa la altitudine!

– La altitudine? Păi asta se rezolvă!

Mama, crezând că şi-a înduplecat şeful, a întrebat neîncrezătoare:

– Atunci pot pleca în concediu, la munte?

– Nu, în concediu nu poţi pleca, dar am să aranjez să-ţi duci fetiţa să zboare cu avionul deasupra Clujului. E tot la altitudine, nu-i aşa?

Mama a amuţit de uimire. Şeful ei a dat câteva telefoane şi apoi i-a spus ca a doua zi, la prânz, să se prezinte cu mine la aeroport pentru că vom zbura cu un avion militar.

De-a lungul anilor nu am încetat să mă întreb cum a fost raportată şi justificată scriptic „cura mea de altitudine” cu un avion militar? Oare la ce tip de misiune o fi fost încadrată?

Andrea Ghiţă

---

[1] aspirantura dura trei ani şi după susţinerea disertaţiei se obţinea titlul de „candidat în ştiiţe” care echivala cu doctoratul din România

[2] https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/consilierii-sovietici-in-romania-va-rugam-sa-ne-trimiteti-unul-sau-doi-specialisti; https://www.rri.ro/ro_ro/consilierii_sovietici_in_romania-3908