Nu credeam că voi scrie vreodată despre această amintire din viața mea, dar cred că merită povestită celor mai tineri, pentru că odată în viață te poți întâlni cu o dezlănțuire a naturii cum a fost viscolul din 1954. Nu am prevăzut momentul când îmi voi aminti de el. Și iată că nu iarna, ci în miez de primăvară m-am apucat să scriu despre viscol. Pe atunci a avut un impact general pentru toată România, ca acum pandemia, dar a ținut foarte puțin. Circulația trenurilor a fost paralizată și puținele mașini care erau atunci, fie că erau întroienite pe drum, fie că nu circulau. Viscol a fost în toată țara, dar nu cu violența celui din București.

Recent am lăsat din greșeală fereastra deschisă în timpul nopții. M-am trezit, cred că era din cauza frigului și mi-am amintit de acest viscol teribil și de unele întâmplări legate de el. Am mai spus că sunt foarte sensibilă la frig și dacă undeva se află o sobă caldă prin preajmă sau un calorifer, instictiv stau cu spatele lipit de el ca să mă încălzesc. Am rămas cu această nevoie de căldură ca rezultat al frigului înmagazinat în timpul deportării.

Acasă, la Câmpulung, nu mi-aduc aminte să fi fost viscole. Orașul este așezat printre munți, ca într-o căldare și astfel e ferit de viscol. Posibil că la Botoșani sau Iași, orașe în care am trăit, să fi fost viscole, dar nu-mi amintesc un viscol ca cel din 1954. Chiar și cei din București ziceau că a fost ceva neobișnuit.

Era la începutul lunii februarie, cred că prin 4. Într-o dimineață ne-am trezit înzăpeziți în București, la fel cum se întâmpla în Transnistria, unde de multe ori zăpada era înaltă cât casa. Buletinul meteorologic care se dădea atunci la radio era foarte sumar și nu eram pregătiți pentru ce avea să urmeze. Se dădeau în schimb cotele apelor Dunării, numai că asta nu interesa pe nimeni. Locuiam pe strada Matei Basarab 31, în plin cartier evreiesc, la parter, în fundul unei curți. Ne-am trezit dimineața în imposibilitate de a ieși din casă și eu trebuia să mă duc la servici, la spitalul Emilia Irza, pentru care în mod obișnuit luam tramvaiul.

L-am sculat pe soțul meu, care venise la ora trei noaptea de la radio, unde lucra, să-l rog să facă o cărăruie ca să pot ajunge până la stradă. Din cauza zăpezii adunate și a vântului, această operațiune a durat aproape o oră. Bineînțeles că tramvaiul nu circula și am pornit-o pe jos.

Spitalul Emilia Irza era baza clinică a Institutului de Ocrotire a Mamei și Copilului din 1950; e situat pe Bulevardul Lacul Tei, ceea ce pe atunci era destul de excentric. Directorul, medicul pediatru dr. W., personalul tehnic, surorile și clădirea propriu zisă aparțineau Uniunii Sindicatelor, o conviețuire organizatorică posibilă numai în urmă cu aproape 70 de ani. De partea medicală răspundeau profesorul Cornel Constantinescu și profesorul Ionel Nicolau, adus special de la Iași. (Interesant că pe Google numele celor doi mari pediatri nu apar deloc, este pomenit doar profesorul Alfred Rusescu, un pediatru eminent, venit la institut de la spitalul CFR. Spitalul care atunci era cunoscut ca Emilia Irza, începând din 1990 poartă numele profesorului Rusescu.)

Am sosit la spital după aproape două ore de mers pe jos. Era deja ora 10 și directorul era în hol. Spre marea mea surpriză, aproape toți colegii au ajuns la spital chiar înaintea mea, mergând și ei pe jos. Internări nu au fost din cauza viscolului. Toți am stat ca de obicei până la ora 14, deși ne speria gândul că vom face drumul de întoarcere tot pe jos. La fel s-a întâmplat și în ziua următoare. Îl invidiam pe medicul de gardă că nu era nevoit să plece acasă. Da, eram cu toții foarte tineri și entuziaști și voiam să ne facem meseria cu orice preț.

Nu știam că acasă mă aștepta o problemă mai grea decât viscolul, chiar drumul greu nu mai conta. Nu luaserăm lemnele pe cartelă și soțul meu care urma să se ocupe de acest lucru, neglijase sau uitase că în cămară nu mai sunt rezerve. Am rezolvat problema a doua zi, cumpărând la negru, pe mulți bani, un arzător de aragaz, pe care l-am adaptat la soba din camera copilului, dar nu aveam decât o butelie de aragaz, așa că nu puteam să ne pregătim nici măcar un ceai. Noroc că mai păstram lampa cu petrol, (cine-și mai amintește de aceste lămpi?) și am putut să încălzim laptele copilului (care avea atunci 11 luni) și să ne facem un ceai.

Totuși nu ne puteam descurca fără lemne pentru încălzire. Pe viscol, soțul meu s-a dus la obor, a găsit un țăran care i-a vândut un trunchi de copac ud și a fost de acord să ni-l ducă până acasă. Pe înserat, împrumutând de la vecini un fierăstrău și un topor, a reușit să ne facă fericiți. Dar ce te faci când lemnele sunt ude și fac numai fum și nu ard?

Asta mi-a amintit de singura dată din viața mea când am furat. Era în Transnistria. Punându-mi viața în primejdie, am furat din pădure niște crengi ude, ca să ne încălzim, dar ele nu au produs decât fum, nu căldură. Acuma m-am răzbunat pe toată hârtia de care dispuneam, ziare vechi, chiar și de colecție. Dar m-am ferit să pun și cărți pe foc! Cu lacrimi și cu efort am învins frigul din cameră. Lemnele pe cartelă le-am luat într-o zi cu soare și nu mi-a fost deloc rușine – ditamai doctorița – să stau triumfătoare în căruță, lângă căruțaș, când le-am adus acasă.

Viscolului i-au urmat zile cu soare strălucitor și deși era foarte frig, orașul și-a revenit încet-încet după viscolul năprasnic din 1954. Toate viscolele pe care le-am trăit de atunci – și au fost multe – le-am comparat cu cel din 1954 și toate mi-au părut mai puțin nocive și mai blânde.

Trecând la prezent, epidemii au mai fost, dar comparându-le cu pandemia actuală, aceasta mi se pare cea mai severă și cu un impact mai greu asupra vieții noastre. Dar sper că la fel ca după „viscolul secolului”, ne vom reveni și după coșmarul pandemiei ucigașe de coronavirus. Dar prea durează mult și prea mulți mor între timp!

11. 05. 2020 Mirjam Bercovici