Viscolul din 1954

Nu credeam că voi scrie vreodată despre această amintire din viața mea, dar cred că merită povestită celor mai tineri, pentru că odată în viață te poți întâlni cu o dezlănțuire a naturii cum a fost viscolul din 1954. Nu am prevăzut momentul când îmi voi aminti de el. Și iată că nu iarna, ci în miez de primăvară m-am apucat să scriu despre viscol. Pe atunci a avut un impact general pentru toată România, ca acum pandemia, dar a ținut foarte puțin. Circulația trenurilor a fost paralizată și puținele mașini care erau atunci, fie că erau întroienite pe drum, fie că nu circulau. Viscol a fost în toată țara, dar nu cu violența celui din București.

Recent am lăsat din greșeală fereastra deschisă în timpul nopții. M-am trezit, cred că era din cauza frigului și mi-am amintit de acest viscol teribil și de unele întâmplări legate de el. Am mai spus că sunt foarte sensibilă la frig și dacă undeva se află o sobă caldă prin preajmă sau un calorifer, instictiv stau cu spatele lipit de el ca să mă încălzesc. Am rămas cu această nevoie de căldură ca rezultat al frigului înmagazinat în timpul deportării.

Acasă, la Câmpulung, nu mi-aduc aminte să fi fost viscole. Orașul este așezat printre munți, ca într-o căldare și astfel e ferit de viscol. Posibil că la Botoșani sau Iași, orașe în care am trăit, să fi fost viscole, dar nu-mi amintesc un viscol ca cel din 1954. Chiar și cei din București ziceau că a fost ceva neobișnuit.

Era la începutul lunii februarie, cred că prin 4. Într-o dimineață ne-am trezit înzăpeziți în București, la fel cum se întâmpla în Transnistria, unde de multe ori zăpada era înaltă cât casa. Buletinul meteorologic care se dădea atunci la radio era foarte sumar și nu eram pregătiți pentru ce avea să urmeze. Se dădeau în schimb cotele apelor Dunării, numai că asta nu interesa pe nimeni. Locuiam pe strada Matei Basarab 31, în plin cartier evreiesc, la parter, în fundul unei curți. Ne-am trezit dimineața în imposibilitate de a ieși din casă și eu trebuiam să mă duc la servici, la spitalul Emilia Irza, pentru care în mod obișnuit luam tramvaiul.

L-am sculat pe soțul meu, care venise la ora trei noaptea de la radio, unde lucra, să-l rog să facă o cărăruie ca să pot ajunge până la stradă. Din cauza zăpezii adunate și a vântului această operațiune a durat aproape o oră. Bineînțeles că tramvaiul nu circula și am pornit-o pe jos.

Spitalul Emilia Irza era baza clinică a Institutului de Ocrotire a Mamei și Copilului din 1950; e situat pe Bulevardul Lacul Tei, ceea ce pe atunci era destul de excentric. Directorul, medicul pediatru dr. W., personalul tehnic, surorile și clădirea propriu zisă aparțineau Uniunii Sindicatelor, o conviețuire organizatorică posibilă numai în urmă cu aproape 70 de ani. De partea medicală răspundeau profesorul Cornel Constantinescu și profesorul Ionel Nicolau, adus special de la Iași. (Interesant că pe Google numele celor doi mari pediatri nu apar deloc, este pomenit doar profesorul Alfred Rusescu, un pediatru eminent, venit la institut de la spitalul CFR. Spitalul care atunci era cunoscut ca Emilia Irza, începând din 1990 poartă numele profesorului Rusescu.)

Am sosit la spital după aproape două ore de mers pe jos. Era deja ora 10 și directorul era în hol. Spre marea mea surpriză, aproape toți colegii au ajuns la spital chiar înaintea mea, mergând și ei pe jos. Internări nu au fost din cauza viscolului. Toți am stat ca de obicei până la ora 14, deși ne speria gândul că vom face drumul de întoarcere tot pe jos. La fel s-a întâmplat și în ziua următoare. Îl invidiam pe medicul de gardă că nu era nevoit să plece acasă. Da, eram cu toții foarte tineri și entuziaști și voiam să ne facem meseria cu orice preț.

Nu știam că acasă mă aștepta o problemă mai grea decât viscolul, chiar drumul greu nu mai conta. Nu luaserăm lemnele pe cartelă și soțul meu care urma să se ocupe de acest lucru, neglijase sau uitase că în cămară nu mai sunt rezerve. Am rezolvat problema a doua zi, cumpărând la negru, pe mulți bani, un arzător de aragaz, pe care l-am adaptat la soba din camera copilului, dar nu aveam decât o butelie de aragaz, așa că nu puteam să ne pregătim nici măcar un ceai. Noroc că mai păstram lampa cu petrol, (cine-și mai amintește de aceste lămpi?) și am putut să încălzim laptele copilului (care avea atunci 11 luni) și să ne facem un ceai.

Casa noastră

Totuși nu ne puteam descurca fără lemne pentru încălzire. Pe viscol, soțul meu s-a dus la obor, a găsit un țăran care i-a vândut un trunchi de copac ud și a fost de acord să ni-l ducă până acasă. Pe înserat, împrumutând de la vecini un fierăstrău și un topor, a reușit să ne facă fericiți. Dar ce te faci când lemnele sunt ude și fac numai fum și nu ard?

Asta mi-a amintit de singura dată din viața mea când am furat. Era în Transnistria. Punându-mi viața în primejdie, am furat din pădure niște crengi ude, ca să ne încălzim,dar ele nu au produs decât fum, nu căldură. Acum m-am răzbunat pe toată hârtia de care dispuneam, ziare vechi, chiar și de colecție. Dar m-am ferit să pun și cărți pe foc! Cu lacrimi și cu efort am învins frigul din cameră. Lemnele pe cartelă le-am luat într-o zi cu soare și nu mi-a fost deloc rușine – ditamai doctorița – să stau triumfătoare în căruță, lângă căruțaș, când le-am adus acasă.

Viscolului i-au urmat zile cu soare strălucitor și deși era foarte frig, orașul și-a revenit încet-încet după viscolul năpraznic din 1954. Toate viscolele pe care le-am trăit de atunci – și au fost multe – le-am comparat cu cel din 1954 și toate mi-au părut mai puțin nocive și mai blânde.

Trecând la prezent, epidemii au mai fost, dar comparându-le cu pandemia actuală, aceasta mi se pare cea mai severă și cu un impact mai greu asupra vieții noastre. Dar sper că la fel ca după „viscolul secolului”, ne vom reveni și după coșmarul pandemiei ucigașe de coronavirus. Dar prea durează mult și prea mulți mor între timp!

11. 05. 2020 Mirjam Bercovici

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

11 Comments

  • livia nita commented on June 2, 2020 Reply

    Buna ziua,in 1954 eram eleva la Iulia Hajdeu, locuiam in Dudesti_Cioplea (acum Macaralei) .Pana la liceu schimbam doua tramvaie, dura o ora.Zapada ne-a acoperit usa de la intrare Tata si vecinul care locuia in aceeasi casa au reusit sa ne elibereze. Nu-mi mai amintesc cum am ajuns la liceu.Acasa m-am reintors din internat dupa vreo trei zile. Armata a facut deszapezirea Bucurestiului.Imi amintesc doar dormitorul mare cu multe paturi si ..mancarea de muraturi care nu mi-a placut deloc.M-am lecuit de mofturi….
    Multumesc d-nei dr Bercovici pentru amintiri. Sanatate

  • Ilia Ehrenkranz commented on May 19, 2020 Reply

    În după-amiaza zilei de 3 februarie 1954 mama ne-a dus, pe mine și pe sora mea mai mică,, la cinema, pe Magheru. Se dădea un film muzical austriac, ”Fiica regimentului”, sau ceva semănător. Era o zi rece dar calmă. Ningea liniștit. Când am ieșit de la cinematograf totul se schimbase. Sufla un vânt năpraznic, ninsoarea era din ce în ce mai deasă. Ne-am suit în tramvaiul 19, unul din ultimele în circulație. Cu greu am ajuns la stația Căuzași, de acolo nu mai era mult până acasă – locuiam pe-atunci pe Văcărești vis-a-vis de biserica Dobroteasa. Cum tramvaiul 1 nu se mai zărea am luat-o vitejește pe jos cale de două-trei stații. Osteniți și zgribuliți ne-am dus la culcare. Nu prea se putea dormi, vijelia vuia fără încetare. Dimineața ne-am trezit pe altă lume: zăpadă de doi metri, pe-alocuri troiene de cinci metri. Un oraș întreg îngropat și amorțit. Vântul se oprise, domnea o tăcere ciudată. Apoi câțiva vecini au ieșit cu lopete să taie cărări. Nici vorbă să ajungi la școală. Spre bucuria noastră școlile au rămas închise vreo lună de zile. Dar n-a fost o lună ușoară. Țevile de apă înghețaseră bocnă. Noroc că în curte mai funcționa o pompă la care se puteau umple gălețille. Lemne de foc mai aveam cât de cât dar butelia de aragaz era pe sfârșite. Într-una din zile după colțul străzii a fost scoasă din nămeți vechea mașină Ford, probabil ultimul taxi particular din București. Clienți nu prea erau dar șoferul știa să facă rost de butelii. Între timp armata începuse să desfunde drumurile cu tancuri și care blindate. Soldați pe schiuri , cu ranițele pline, aduceau pâine. Așa că am luat o sanie și am pornit spre Alimentara de la răscrucea dintre căile Văcărești și Dudești. Stând la rând ascultam oamenii. Povesteau că în seara viscolului, în același loc la intrarea în magazin, un domn înalt, cărunt, în palton negru, s-a prăbușit doborât de vânt și ger. Au încercat să ajute, au telefonat dar mașinile salvării nu mai puteau circula. Cel care a murit acolo, în seara zilei de 3 februarie 1954, a fost scriitorul Ionel Teodoreanu.

    PS Când scriu aceste rânduri aici la Ierusalim e foarte cald, sunt 40 de grade la umbră. Îi mulțumesc doamnei Mirjam pentru acest articol excelent scris, ca întotdeauna, iar acum și recomfortant și răcoritor.

    • Andrea Ghiţă commented on May 19, 2020 Reply

      Un comentariu foarte interesant. M-a durut sufletul să-l public la comentarii pentru că i-ar fi stat foarte bine ca articol…

      • Ilia Ehrenkranz commented on May 21, 2020 Reply

        Mersi, Andrea.
        Într-adevăr, trezindu-mi-se amintirile am compus un comentariu care putea fi și un scurt articol, un fel de miniarticol. Mă bucur că a plăcut. Pe curând.

  • iuliana socea commented on May 15, 2020 Reply

    Şi mama mea povestea cum au petrecut părinţii mei acele zile . Locuiau în Bucureşti , pe strada Armenească , într-o mansardă , deasupra celor două nivele ale clădirii . Zăpada troienită ajungea până aproape de fereastra lor şi în dreptul porţii blocului s-a săpat un tunel penteu a putea ieşi în stradă , unde , un alt tunel era străbătut de camionul care aducea pâine şi o împărţea oamenilor .

  • Mirjam Bercovici commented on May 15, 2020 Reply

    Răspuns domnului Georgescu.:
    M-am născut în orașul Câmpulung Moldovenesc și am trăit t acolo până la deportarea în Transnistria. Nu am mai putut călca pe acele meleaguri niciodată, deși am încercat Dar în continuare le visez.

  • Tiberiu Georgescu commented on May 14, 2020 Reply

    Sarut mna doamna doctor.Sunteti o excelenta povestitoare.In vreo doua trei randuri pomeniti de orasul Campulung;care din ele ? Moldovenesc sau Muscel.?
    Ambele imi sunt la fel de dragi.Despre iarna 1954 un amic imi povestea ca l-a prins acea iarna in arrmata, la graniceri la Dunare in zona Cazane.,Dunarea inghetase bocna. Relatiile cu sarbii erau rupte;riscul unor inundatii in iminenta unui dezghet care se anunta era imens.A fost o inteleger intre cele doua armate potrivit careia genistii sarbi si romani au coborat fara arme pe Dunarea inghetata si au minat-o..Sefii de ambele parti ramasi pe maluri, au privit stupefiati cum militarii sarbi si romani au facut schimb de tigari,au fumat impreuna iar dupa ce au minat Dunarea s-au imbratisat si a plecat fiecare pe malul sau..Asta lectie de istorie pt. politicienii din toate timpurile..
    Multumesc mult.Spor la scris.

  • Theodor Toivi commented on May 14, 2020 Reply

    Student fiind in anul I la Bucuresti am retinut zapezile care impiedicau vederea tramvaiului de pe trotuar. Exact ca in fotografia de mai sus!

  • Veronica Rozenberg commented on May 14, 2020 Reply

    D-na Doctor, ca de obicei, articolele dvs produc senzatia de a capata o piele de gaina.
    Cu atat mai mult cu cat, chiar acum, am trimis articolul acesta fiului dlui W., prieten din tinerete, care locuieste la Holon, si a carui sotie, intamplator chiar va cunoaste, fara legatura pe vremea aceea intre cei doi soti de astazi.
    Zile de primavara fara viscol, va doresc !

  • Nicole Sima commented on May 14, 2020 Reply

    Datoria întâi de toate! În special în această meserie nobilă și atât de necesară, ca aceea a medicului. Ca în orice situație critică (inclusiv cea de acum), viscolul acela memorabil a scos la iveală caracterul fiecăruia și puterea de adaptare și de a găsi soluții.
    Interesantă paralela!

  • Hava Oren commented on May 14, 2020 Reply

    S-ar crede că în Israel cel puțin această problemă nu este. Fals! La Ierusalim ninge cam o dată la 3-4 ani. Chiar dacă nu viscolește, suntem atât de prost pregătiți pentru aceste ocazii, încât ajunge să cadă 5 cm de zăpadă și toată circulația se oprește. Dar în întreaga mea carieră nu am lipsit de la spital nici o singură zi din cauza zăpezii. Fiecare drum era o aventură, dar aveam satisfacția datoriei îndeplinite.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *