Citind amintirile din America, publicate în numărul trecut de Tiberiu Ezri, m-am gândit că am și eu amintiri din America și sunt cum nu se poate mai diferite! În perioada 1982-1984 soțul meu a făcut postdoctoratul în America. Am petrecut cu el un an și jumătate în Urbana, Illinois.
Însăși plecarea a fost o aventură. În 1982 soțul meu a participat ca rezervist la Războiul din Liban, era sanitar într-o unitate de artilerie. Războiul a început în iunie, noi am plecat la sfârșitul lui august, iar între una și alta el a fost de două ori concentrat. Cu două săptămâni înainte încă nu știam dacă plecăm sau nu. Trebuia să găsim chiriași pentru locuință, trebuia să ne pregătim pentru o ședere îndelungată. Fiica noastră, Dina, avea trei ani și jumătate. A fost aproape o minune că totul s-a rezolvat la timp.
Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri. Războiul a început în 6 iunie, într-o duminică, dar cu câteva zile înainte era deja clar că se pregătește ceva. În noaptea de joi spre vineri ne-au bătut la ușă câțiva soldați (încă nu aveam telefon) și l-au luat cu ei pe soțul meu. Vineri, la spital, ni s-a cerut să facem ore suplimentare, să pregătim rezerve de soluții pentru perfuzie, cremă pentru arsuri – pe atunci toate acestea erau de producție proprie. O vecină a luat-o pe Dina de la grădiniță, iar eu am lucrat până la epuizare.
Între timp nu aveam nicio veste de la soțul meu și mă perpeleam de neliniște. După două săptămâni apare în prag, murdar și obosit, și îmi povestește că a fost tot timpul într-un loc unde nu s-au dat lupte, doar că nu putea să mă anunțe! Mai târziu a fost concentrat din nou, de data aceasta chiar în Liban, dar între timp primejdia cea mai mare trecuse. Și cumva, printre ele, am reușit să ne pregătim de plecare.
Urbana, Illinois este un orășel aruncat undeva în mjlocul preeriei nesfârșite – la sute de kilometri în jur sunt doar ogoare cu porumb și soia, soia și porumb. Pe vremea noastră avea vreo 35.000 de locuitori, cea mai mare parte fiind legați de Universitate: studenți, cadre didactice, salariați ai Universității, oameni care prestau servicii pentru aceștia (comerț, sănătate…) De fapt în afară de Universitate nu era mare lucru, dar Universitatea însăși era foarte impozantă, un adevărat orășel în sine. Iată câteva imagini ale al Universității:
https://www.youtube.com/watch?v=Qj9BiGkktsk&list=PLk_H4szzb26ntzVS8bgcAjaca3NWPNq38 YOUTUBE EMBEDD!!!
Am primit un mic apartament la un cămin studențesc și am început o viață nouă și foarte diferită de tot ce cunoscusem până atunci
Soțul meu a lucrat enorm de mult, acesta era doar rostul călătoriei. A venit în contact cu unele din marile genii ale vremii, a ținut cursuri. Eu însă m-am trezit închisă în casă cu un copil mic și am început, încet dar sigur, să-mi pierd mințile. Nu cunoșteam pe nimeni, nu puteam pleca nicăieri, nici măcar până la supermarket, pentru că distanțele erau enorme. Noroc că știam să merg cu bicicleta! A urmat achiziționarea unei mașini răblăgite și atunci s-a deschis în fața mea o lume nouă și minunată…
Dina s-a dus la grădiniță, unde nu aș fi putut să o duc pe bicicletă. Engleza învățată acolo îi prinde bine până azi, iar eu am avut deodată TIMP LIBER !!
De atunci mi-a rămas în amintire o scenă. Într-o zi am venit mai devreme ca de obicei s-o iau pe Dina acasă și educatoarea mi-a propus să le spun copiilor o poveste. De ce nu? Am povestit Punguța cu doi bani, tradusă ad-hoc în engleză, și copiii m-au ascultat cu gurile căscate – așa ceva nu mai auziseră!
Mi-am căutat de lucru, dar ca farmacistă nu puteam lucra, ar fi trebuit să dau din nou toate examenele. Ca asistentă într-o farmacie mi se cerea să bat la mașină 40 de cuvinte pe minut. M-am apucat să învăț dactilografia (care îmi prinde bine acum), dar nu am ajuns la nivelul cerut. Să lucrez la curățenie nu era de mine. Am preferat să trăim modest, din bursa soțului meu, dar să duc o viață plăcută. Am făcut „muncă voluntară” la o școală primară: am învățat cu copiii tabla înmulțirii, am ajutat în bibliotecă… Iar în orele de după amiază am urmat cu mare plăcere un curs de limba rusă și după două semestre am început chiar să citesc cărți.
Niciodată nu am avut atâția prieteni și prietene ca atunci. Era destul să auzi pe cineva vorbind ebraica sau româna și puteai intra în vorbă fără nicio grijă – la o distanță atât de mare de casă toate barierele cădeau. Și desigur aveam timp de o cafea, de o șuetă… Am cunoscut israelieni de vârsta noastră, tot cu copii mici, și am întreprins tot felul de lucruri împreună: am fost cu copiii în parc, în excursie, la cinema, la un grătar la iarbă verde, iar când Dina a avut ziua ei, am organizat o falafel party, cu ceilalți copii israelieni și cu părinții lor. Israelienii formau o comunitate destul de bine organizată. De sărbători închiriau clubul studențesc și organizau petreceri, au făcut chiar un bal mascat de Purim.
Oricât de greu ar fi lucrat soțul meu, două săptămâni de concediu într-un an și jumătate tot a primit. Am pornit-o cu rabla noastră spre Vestul Sălbatic. Nu ne-au lipsit aventurile, când în a doua zi de drum mașina n-a vrut să pornească până nu i-am schimbat acumulatorul, sau când pe o căldură de 40 de grade ne-a plesnit un cauciuc la zeci de kilometri de orice așezare omenească. Am văzut niște lucruri extraordinare: Munții Stâncoși, deșerturile din Utah, cetatea indiană de la Mesa Verde, dar și o grădină zoologică, o peșteră, un parc de distracții – doar trebuia și Dina să se simtă bine!
Deci după ce șederea în America începuse ca un coșmar, până la urmă a devenit un vis frumos, care aș fi vrut să nu se mai termine. Și totuși dacă aș putea acum să mă întorc, în mod paradoxal nu aș face-o. De ce? Voi încerca să explic.
***
Ceea ce mă deranja era faptul că America este oarecum „în aer”: în toate locurile pe unde am umblat, istoria se limita la 100 de ani, cel mult 150. E adevărat, a existat civilizația indienilor, care a creat niște lucruri uimitoare. Cetatea indiană de la Mesa Verde, construită într-un loc inaccesibil, mi-a amintit oarecum de Masada.
Totuși este o civilizație străină, care nu are nimic comun cu cea actuală. În Israel mă simt cu totul altfel, am o senzație de apartenență, stau pe 3000 de ani de istorie a poporului meu. Aceeași senzație o am și în Europa, civilizația căreia îi aparțin își are rădăcinile în orașele medievale, în catedralele gotice, la fel ca în bisericile pictate din Bucovina.
Pentru a ilustra această idee, aș vrea să fac o comparație între două locuri pe care le-am vizitat: Silverton, Colorado și Kutna Hora, Cehia. Cele două orașe au foarte mult în comun, ambele s-au dezvoltat în jurul unor mine de argint și totuși e greu de imaginat două locuri mai diferite.
Ghidul nostru din Silverton afirma cu mândrie că numele orașului se trage de la faptul că la ei se extrăgeau tone de argint. La sfârșitul sec. al XIX-lea s-au descoperit acolo zăcăminte de argint și aur. Acum minele sunt închise, „orașul” are mai puțin de o mie de locuitori care se ocupă de turism, de întreținerea drumurilor și de… remedierea poluării produse de mine. Cu toate că exploatările miniere s-au desfășurat timp de circa un secol, orașul nu are absolut nimic de oferit. Arată ca și cum exploatarea a fost făcută de aventurieri, pe care îi interesa numai să se îmbogățească și să plece.
Kutna Hora înseamnă „muntele glugilor”, pentru că minerii de pe vremuri purtau un veșmânt cu glugă. Istoria orașului începe în 1142, odată cu întemeierea mănăstirii cisterciene din orășelul alăturat, Sedlec. Mina de argint, deschisă cu un secol mai târziu, se afla pe pământurile mănăstirii. În evul mediu, Kutna Hora era al doilea oraș ca importanță după Praga, a fost temporar chiar reședință regală. Aici s-a bătut monedă, orașul fiind una dintre importantele surse de venit pentru vistieria regală. În mijlocul sec. al XVI-lea, odată cu intrarea Boemiei sub stăpânire habsburgică, orașul a intrat în declin, iar pe la 1800 mina s-a închis definitiv.
Dar de aici încolo orice asemănare încetează! Kutna Hora a fost (și a rămas) un oraș prosper, unde bogăția a fost investită pentru a crea lucruri frumoase care să dăinuie peste secole.
Partea cea mai reprezentativă este dealul cu catedrala și cu palatul episcopal, de unde se deschide o priveliște minunată.
Vor spune cei mai blazați dintre cititori: „Ei și? Am mai văzut catedrale gotice!” (Dar nu la Silverton!) Ceea ce mi-a plăcut în mod deosebit a fost bolta, în stil gotic târziu, cu niște arcuri de forme cu totul neașteptate.
Am remarcat și o statuie a unui miner cu lampa în mână, îmbrăcat în veșmântul tradițional cu glugă, din vremurile de glorie ale orașului.
Apoi am văzut cetatea unde se băteau monezile și care adăpostește în zilele noastre primăria și muzeul argintului.
Cu ghidul nostru local am găsit și sinagoga. Din păcate trebuie să adaug fosta sinagogă, pentru că în zilele noastre orașul nu mai are o comunitate evreiască, iar clădirea folosește ca biserică husită.
Cea mai mare surpriză am avut-o însă cu biserica din Sedlec.
La prima vedere este o biserică gotică. Ei bine, nu! Este unul din foarte puținele cazuri unde o biserică gotică a fost renovată (cu succes!) în stil baroc. Fațada e gotică… și nu prea, iar bolta nu mai e gotică deloc!
(Mai târziu am aflat că același arhitect care a făcut renovarea, Jan Santini Aichel (1677 – 1723) a construit și palatul care adăpostește în zilele noastre Ambasada României la Praga.)
Aș putea să continui încă mult și bine, dar nu are rost. Cred că punctul meu de vedere e clar. În America m-am simțit bine, dar din 1984 nu m-am întors nici măcar o singură dată. În schimb de Cehia nu mă mai satur și mă întorc aproape în fiecare an.
Hava Oren
19 Comments
Articol interesant dar nu prea merge in adincime. Experienta d-nei Hava se aseamana perfect cu experienta noastra unde nevasta-mea ca doctorita nu avea drept de lucru si inebunea acasa insarcinata si cu un copil de trei ani in timp ce eu imi faceam masteratul. Pina la urma am convins-o sa lucreze pe gratis la gradinita unde era fiica-mea. Pina la urma a primit drept de lucru dar a trebuit sa dea din nou examenele medicale. Clar ca Hava nu s-a acomodat cu cultura americana. Se simte mai bine in Israel si cunosc multi ca ea. SUA este o tara religioasa, mult mai religioasa ca orice tara din Europa. A fost intemeiata de oameni care au fugit din Europa din cauza persecutiilor religioase. Pacat ca Hava nu a avut contact cu comunitatea evreiasca locala. Putea sa frecventeze o sinagoga reforma care este mai mult ceva social, cu foarte putina religie. Sigur e usor sa dai sfaturi, fiecare are o experienta si afinitati personala. Eu am avut o experienta negativa in Israel din cauza ca nu mi s-a dat nici o educatie religioasa in Romania. A trebuit sa descopar Judaismul in America – nu e asta interesant? In orice caz Hava vad ca esti ca o sora geamana cu nevasta-mea pe care o chiama Eva (Hava in ebraica) – sora geamana nu numai cu numele!
Dacă aş fi citit acest text, fără detalii privind soţia, doar cu celelalte, aş fi putut jura că e scris de un bărbat. Nu e clar că Hava nu s-a acomodat cu “cultura americană”, un concept pe care îl poţi contrazice, făcând un efort oarecare, mai curând i s-ar putea spune mentalitatea americană, asta e ceva mai definit. Dar şi cultura zgârie-norilor poate să incite sau să entuziasmeze, orice percepţie e foarte individuală. Cultura americană este împrumutată şi eventual uşor dezvoltată în acei două-trei sute de ani de când se petrec lucrurile pe acolo.. Aş da de exemplu Muzeul – recomandabil de altfel, după părerea mea, de la NY, numit Cloisters, lucruri aduse din Europa. Nici asta nu e noutate, germanii au adus Asia Mică şi chiar centrul Asiei, parţial desigur alcătuind impresionantul Pergamon. Probabil că este uneori nevoie de TRADIŢIE, ceea ce spunea Hava că nu i s-a potrivit în UŞĂ, pentru a şti să pui în valoare lucruri din alte epoci şi lumi şi culturi. Dar şi din propriul tău “heritage”. Apropos de iudaismul american, îl consider în unele situaţii invaziv, periculos, uneori violent, dar după cum am văzut nu demult foarte indisciplinat. Sunt oameni care se asociază în USA la mişcările HABAD. Şi unii, mai slabi de înger care devin ca urmare religioşi. Tristă experienţă. Prozelitismul, din câte ştiu, era interzis la evrei, iar ceea ce fac habadnicii în probabil nu puţine locuri din “the country-ul America”, este un fel de prozelitism, al evreilor pentru evreii cărora, cum spuneţi dvs
“nu vi s-a dat nici o educaţie religioasă în România”. Cred personal că a fost bine acest lucru, până la un punct, acela în care, fiecare are dreptul alegerii. Asta lipsea în România, asta e ceea ce a oferit Israelul imediat ce ai ajuns aici, nu atât profesional, dar social, religios, desigur politic.
Veronica – mi-a parut bine de raspunsul tau dar cu parere de rau mi se pare ca e plin de idei preconcepute unele de-a dreptul gresite – “a fost bine ca nu mi s-a dat educatie religioasa in Romania?” am ajuns in Israel la 26 de ani stiind numai citeva notiuni de istorie si limba ebraica – a trebuit sa invat religie impreuna cu copii mei de bar-mitzvah lor in SUA – prozelitism in SUA? nimeni nu te obliga sa mergi la biserica sau sinagoga? multi se duc din curiozitate si ies de acolo mult mai fericiti decit au intrat..Habad-ul a fost descoperit in Europa – este o miscare din 1750 si scopul ei este sa introduca putina varietate in serviciul ortodox- in SUA habad-ul ofera un loc unde evreii se pot intilni mai ales unde sunt singuri din cauza diferentei de “mentalitate” asa cum spui tu – personal am fost curios si am “experimentat” toate miscarile din SUA de la ortodox pina la secular – cel mai bine m-am simtit la reformi si conservativi pe care cei din Israel nici nu stiu ce-i aia. Israelul nu ofera mare alegere pentru un nou venit din cauza grijilor: slujba, familie, armata, miluim, etc. Pentru un tinar necasatorit e putin cam mult, si religia nici nu exista in afara de masa de Paste si Anul Nou. Din cite am aflat lucrurile s-au imbunatatit in ultimii 20 de ani pentru cei care sosesc singuri fara familie.
Virgil salutare 🙂
Categoric Habadul face prozelitism, am cateva exemple concrete. Nu sunt deacord in nici un caz cu ceea ce scrii mai sus, ca “saracii tineri” care ajung in Israel au nevoie de un acoperis pe care il gasesc la Habad, OI, VA VOI, pune israelianul.
Nu te-ai uitat ce au facut religiosii evrei din Brooklyn, asa cum fac nedisciplinatii religiosi din Bnei Brak si Mea Shearim.
O pooulatie lipsita de discernamant si disciplina.
Stii oare ca fostul minsitru al sanatatii, (nu pot intelege cu l-au pus pe Yuli Edelstein, o alta figura neopotrivita, in aceeasi functie in care pentru nimic in lume, nu ar fi trebuit sa fie un religios extremist., chiar daca actualul este un rus care s-a facut religios la o varsta matura, un fel de hozer be teshuva si probabil nu extremist) a adus in Israel in perioada critica a pandemiei, evrei religiosi din USA, cand practic granitele erau inchise, iar acestia veneau aici la tratament, in loc sa-si fi facut asigurarea medicala in tara unde locuiau si traiau?
Ma indoiesc ca erau cetateni israelieni, si de aceea, nu aveau ce sa faca aici, rata imbolnavirilor a fost influentata si de indisciplina umana, ca de altfel si acum, chiar fara legatura cu persoanele religioase.
Deci, da, religiosii ar trebui sa se update la secolul in care traim si sa schimbe di preceptele absurde dupa care isi conduc viata.
Pentru cei care sosesc singuri, fara familie (si eu am fost printre ei) nu cred ca Israelul, cun spui trebuie sa le ofere alegeri in domeniul religios. Israelul, ofera alegeri nenumrate, si asta e una dintre complicatiile cu care se confrunta orice emigrant venit din Romania (si nu numai). Dintr-un loc in care alegerea era inexistenta, este pus in fata unor alegeri (religia nu o consider relevanta, o poate alege cine doreste), si lucrul acesta nu este simplu.
Sanatate si numai bine, V
Veronica – prozelitismul prin definitie este atragerea de oameni de la o religie la alta. A fi secular este si asta o religie/filozofie numita ateism. Religia face parte din filozofie asa cum exista o filozofie sprituala (ex Kant) si una materiala (ex Hegel). Exista si o filozofie a stiintei. Pentru evrei religia este baza si motivul principal de a exista. Un evreu secular are o contradictie de baza – toata existenta neamului de 3000 de ani are la baza Judaismul. Partea de natiune a fost si este existenta numai pentru citeva sute de ani. Contradictia dintre evreii seculari si religiosi a existat intotdeauna de la vitelul de aur pina in ziua de azi cu multe exemple. Problema azi este ca Judaismul din Israel se reformeaza foarte incet. Din cauza asta vezi tipi ca Yuli Edelstein si cei din Bnei Brak. Nu exista nimic intre ultra si modern ortodocsi si seculari. In felul asta un secular care simte nevoia sa devina mai spiritual are o alegere intre hindu, muzica sau literatura/cinema. Sunt multi ortodocsi care vor sa “guste” viata seculara, dar e aproape imposibil in Israel. Dupa cum stii in Israel sunt case unde cei care vor sa paraseasca viata ortodoxa sunt ajutati. In Statele Unite ai aceasta alegere libera intre seculari si ortodocsi plus alte 3 curente intre ele. Aceste curente de Judaism care asigura egalitatea femeilor cauta sa se stabileasca in Israel, dar guvernul nu le da bani ca la ortodocsi.
Ca sa spui ca religia nu este relevanta, (poate pentru tine) e echivalent de a nega realitatea in lume care s-a schimbat in ultimii 30 de ani. Iti recomand o carte foarte buna “God is back” scrisa de doi tipi de la “The Economist”. Ca sa schimbi situatia actuala mail ales in Israel, trebuie ca secularii sa aibe optii religioase mai moderate, si religiosii sa invete la yeshiva matematica, fizica si medicina.
Continuare la comentariul precedent – Hava – University of Ilinois at Urbana asa cum spui e in mijlocul preriei in mid-west. SUA este o tara mare cit un continent. A fost populata foarte tirziu – daca voiai sa vezi un centru de cultura trebuia sa faci o calatorie la New York sau Boston. Boston e orasul cel mai apropiat de cultura europeana. New York nu are decit un singur rival in lume in ceea ce priveste viata artistica care este Londra.
Ai in New York teatru, Broadway, balet, orchestra simfonica, festivaluri de jazz, muzee, etc.
Ca peste tot, nu poti sa fii prieten bun cu localnicii decit in cazuri foarte rare. De aceea te-ai inteles bine numai cu israelieni si romani. Asta am constatat si noi. Cu localnicii avem conversatii banale despre sport, moda, politica dar numai la picnicuri. In general localnicii nu inteleg cum au putut sa sufere parintii nostri asa de mult. Fiind pe coasta de est am putut invata istoria si cultura SUA si sa vizitam orase de 300 de ani vs. 150. Americanii sunt foarte mobili – cum nu le place intr-un loc, cauta de lucru si se muta in alt stat. De fapt in SUA se pot distinge cam 4-5 culturi – Nord East, South Est, Texas, California si Nord Vest. Unii spun ca nu exista cultura – gresit – au si ei poeti, romancieri, pictori, compozitori, actori, regizori printre cei mai cunoscuti in lume, dar numai dupa 1900. Si nu uita un lucru – asa fara cultura si cu o populatie jumate din populatia Europei au ajuns sa fie cea mai puternica tara din lume in numai 100 de ani pornind de la practic nimic. SUA este o tara speciala care se deosebeste de celelate tari de cultura anglo-saxona (Canada, Australia, etc) si aceasta diferenta este constitutia lor.
Cu un lucru sunt de acord: nu am avut ocazia să ajung pe Coasta de Est; dacă aș fi cunoscut-o, poate mi-aș fi schimbat părerea. Dar eu scriu numai despre ce am văzut.
Stimate domnule Jack Chivo, doresc să precizez că profesorul Aharon Oren este o somitate în domeniul microbiologiei şi sunt singură că Universitatea Urbana a avut de câştigat de pe urma bursei postdoctorale pe care i-a oferit-o. De altfel, raţiunea burselor post-doctorale este câştigul ştiinţific al universităţii amfitrioane şi nu ataşamentul faţă de un popor sau altul. Anul trecut profesorul Aharon Oren a fost distins cu titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii Babeş-Bolyai, după ce obţinuse acelaşi titlu la universităţile din Praga şi Lubljana. Aici se poate urmări reportajul TV pe care l-am realizat atunci. https://www.youtube.com/watch?v=rPUS4t03mXE
Am așteptat cam vreo 24 de ore înainte de a comenta despre articolul
doamnei Oren, si o voi face din motive bine determinate. În primul rand mă mir despre descrierea doamnei a oraselului Urbana
din Illinois, unde soțul doamnei a studiat timp de mai mult de un an, in special deoarece am vizitat si eu aceasta universitate, cam cu vreo
zece ani mai târziu si am impresia ca vorbim de așezări cu totul diferite. Doamna Oren scrie despre “distanțele enorme” care o
împiedicau sa faca cumparaturi înainte de a avea o masina. În timp ce eu îmi amintesc de un orasel micut, cu o suprafața totala de mai puțin de 30 kmp, adică vreo 5×6 kilometri.
Pe care, potrivit unui ghid turistic local, il puteai parcurge, pe jos, de la un capăt la altul, între 45 si 60 de minute, dacă nu erai
grăbit. Și unde pe fiecare strada, in special in jurul universității, exista cel puțin un magazin de cumparaturi pe tipul celor pe care
Israelienii le numesc “makolet”. De la motelul unde locuiam langa campus, nu era nici măcar nevoie de un mijloc de transport, mai mult decât de o sacoșă M-am mirat de asemenea doamna Oren, cand a fost la gradinita fetei, a gasit de cuvinta sa repete o poveste a antisemitului feroce, Ion
Creangă, cand sunt sigur ca cunoștea de asemenea destul de multe povesti pentru copii, evreiești sau Israeliene. Același Creangă cunoscut pentru versurile:
“Voi cu inima creștină Nici un ac de Jidani!”
De gustibus…. Sunt deasemea mirat ca desi in Urbana existau vreo trei sinagogi,
doamna Oren, care pare foarte interesată de bisericile din Cehia, nu scrie nici un cuvânt despre aceste sinagogi, in special despre Templul Sinai, in existența de peste 115 ani.
Unde in acea perioada functiona ca rabin emeritus o personalitate cu totul deosebită, Isaac Neuman, originar din Polonia, supraviețuitor a șase lagăre Naziste, intre care Auschwitz. Renumit in Statele Unite! În sfarsit, am fost complet surprins de lipsa totala de gratitudine față de persoanele care au facilitat soțului posibilitatea de a studia
la acea universitate pentru o lungă perioada. În mod normal, aceste universități regionale se concentrează in a ajuta studenții locali sau
din vecinătate. Ceea ce, dacă adăugăm transportul din Israel al întregii famili, acomodarea si o bursa generoasa, care le-a permis sa traiasca in mod civilizat, fără ca doamna sa trebuiasca sa facă o munca posibil manuala, pe care nu o dorea, a necesitat o gramada de bani din fonduri desigur limitate!
Faptul că au ales o persoana din Israel, a fost desigur un semn de dragoste pentru poporul nostru, În ciuda acestui fapt, doamna Oren menționează că “din 1984 nu m-am
întors nici măcar o singura data.” Chiar si după atâția ani, cateva cuvinte de multumiri ar fi fost binevenite, dar au lipsit!
Nu pot să nu răspund la atâta dezaprobare.
1. Distanța. Aveți dreptate, în fața clădirii Illini Union se afla o mică alimentară. De la căminele studențești din Orchard Downs până acolo se face pe jos 30 de minute, iar până la primul supermarket, în direcție opusă, 27 de minute (După Google maps) Ați făcut vreodată aprovizionarea unei familii pe jos la așa o distanță, cu un copil mic pe care nu-l puteați lăsa singur acasă? Nu-mi amintesc să fi existat autobuze în 1982-1984.
2. Niciodată nu am auzit ca Ion Creangă să fi fost un „antisemit feroce”, în orice caz „Punguței cu doi bani” nu i se poate atribui un caracter antisemit. Poezia pe care o citați (greșit) se numește „Oltenii în Iași” și aparține “marelui geniu” Miron Pompiliu. (Se găsește pe Wikisource.)
3. Despre sinagogile și rabinul din Urbana. Nu sunt o persoană religioasă, locașurile de cult mă atrag din motive estetice – ceea ce am și demonstrat în articol. Pe rabin nu l-am cunoscut. Interesul meu pentru istoria poporului evreu a început mult mai târziu.
4. Despre universitate și bursă.
*Se vede că nu cunoașteți universitatea din Urbana, pentru că era plină de studenți străini.
*Transportul și cazarea au fost pe socoteala noastră.
*Soțul meu a obținut postul pe merit, fără nicio favoare! De altfel după primul semestru a fost încadrat ca ”visiting assistant professor”, a ținut cursuri și a primit salariu pe măsură. Profesorul la care a lucrat nu era evreu și nu avea nicio înclinație pro- sau antievreiască. Întrebarea nici nu s-a pus.
Citeva comentarii la cele spuse de Jack si Hava:
1 – distante – nu poti merge la supermarket pe jos – in multe regiuni nici nu exista trotuare; vrei sa fie ca in Israel sau Bucuresti muta-te la oras in centru;
2 – sunt multi autori antisemiti dar asta nu ne impiedica sa ne uitam la opera lor daca are valoare – va amintiti cand orchestra simfonica din Tel Aviv a decis sa cinte Wagner dupa 20 de ani de boicot pentru ca Wagner a fost un antisemit mai mare decit Creanga sau Eminescu?
3 – unii viziteaza catedrale si sinagogi pentru arhitectura, altii pentru valoarea lor spirituala – atributul spiritual nu este dezvoltat la multi – probabil ca Hava este interesata mai mult in sinagogi parasite sau devenite biserici pentru arhitectura – eu consider ca sinagogile “vii” sunt mult mai interesante pentru cele ce se intimpla acolo, mai ales Sambetele si de sarbatori. Exact ce am pomenit in alt comentariu – educatia religioasa in Romania pentru generatia noastra a lasat de dorit si la evrei si la crestini. Hava, nu ai nici o vina, sunt foarte multi ca tine, intre care si nevasta-mea.
4 – Universitatea a facut un “deal” foarte bun cu prof Oren – in general cineva de talia prof Oren sa primeasca un post de assistant professor la un Ivy League University AZI – acum 30 de ani sotul tau nu era asa de cunoscut – in general americanii sunt filo-semiti – eu am fost surprins de prietenia aratata de la oameni simpli la intelectuali. Colegul meu de birou, presedinte de biserica mi-a spus: sigur ca evreii reusesc pentru ca de mici copii sunt pusi sa invete si ca maturi sunt mai capabili ca noi ceilalti. De multe ori se asteapta ca evreii sa fie mai capabili si sunt dezamagiti cand afla ca sunt ca toti ceilalti.
Draga Dle Chivo,
M a intristat sincer cat de inversunat sunteti fata de Hava, una dintre persoanele pe care le simpatizez sincer aici la Basbel.
N o cunosc decat din xeea ce scrie si sunt dintre oamenii care considera, da fara modestie, ca pot face un portret oarecare al oricui, datorita stilului si continutului celor scrise.
Habar nu am de nici un loc mentionat, dar n am auzit in viata mea de antisemitismul feroce al lui Creanga, si, chiar daca Eminescu a fost un antisemit, eu nu pot sa nu vibrez atunci cand
as reciti una sau alta din minunatele sale poezii.
In total, imi pare rau, de asta am scris cele de mai sus.
Acum 30 de ani soțul meu a fost trimis în schimb de experiență la Univ.Davis California. L-am însoțit. La San Francisco am închiriat o mașină și după ce a terminat lucrul la Univ. am pornit spre Yosemiti. Mie mi-a plăcut San Francisco…. În Yosemiti hotelul era ocupat. Așa am ajuns la un mic și vechi orășel, tipic american pe nume Mariposa, cu circa 2000 delocuitori. Aici am găsit loc în hotel. O localitate din vestul sălbatic. Seara am pornit-o pe strada principală…Oamenii ședeau pe băncile din fața caselor și salutau trecătorii. Am ajuns la un restaurant de steake-uri. Nu pot uita nici astăzi mărimea și gustul deosebit de bun al steake-ului, precum şi serviciul prietenos. Am întrebat ce putem vizita în Mariposa. Răspunsul a fost : The Old Stone JAIL [temnița veche] . Cred că trebuie să ai mult timp ca să cunoști America în toate variantele ei. Desigur, noi suntem legați mai mult de Europa prin trecutul nostru.
‘”As putea sa continui mult si bine dar nu are rost” scrieti dumneavoastra in incheierea articolului.Ba are rost stimata doamna;aveti un talent de povestitoare cum rar se intalneste;un cineast priceput ar scoate un film extraordinar din povestirea asta..
Ramane sa ne povestiti ce s-a intamplat mai departe.
Admir limba romanesca curata in care scrieti.Felicitari pt. tot ce ati scris aci,pt. poze si bafta mai departe.
Sarut mana.
Vă mulțumesc pentru compliment – mai ales că nu trăiesc în România de aproape 50 de ani!
Un cineast, ziceți? Unui cineast îi recomand articolul meu „O excursie la Marea Moartă în 1908”, care e doldora de peripeții. În cazul acesta „mai departe” nu s-a întâmplat mare lucru, dar vă promit și alte articole interesante în numerele viitoare.
Articol plăcut – despre vremuri aparent mai bune – idem pentru articol d.T.E… Nu e menționat nimic de rasismul în S.U.A. – Nu se ocupa Media de subiect – atît de prioritar azi sau ” nu voiați să luați la cunoștiință ” ( see your comment on June 2 ,2020 ) ….La noi , în America . Conducători de frunte ai poliției participă la marșuri alături de protestanți , îngenunchiază alături de ei ca solidaritate iar întretimp bande jefuiesc , distrug , incendiază ( v. TV ) . Congresul ( din 435 total , 52 negrii ) în genunchi ca omagiu pentru viața (!!!?? ) lui G.Floyd . K.I.
Un articol bine structurat care surprinde simultan momentele dramatice din statul Israel care -nici în acestte condiţii dramatice – nu împiedica posibilitatea de perfecţionare a unui tânăr savant (şi militar), imaginea tihnită unui stat american din midwest şi chiar a vieţii unei intelectuale israeliene devenite housewife, şi nu ratează ocazia de a confirma încă o dată că toate drumurile din articolele Havei Oren duc în…Cehia.
Adevărat! Pentru mine toate drumurile nu duc neapărat la Roma. Nu pot spune că am călătorit mult în viața mea, dar Cehia este fără doar și poate destinația mea preferată.
Se pare ca ati facut o viata in oraselul american “Rurala” si in excursiile care au urmat.
In esenta si noi am avut cam aceasi experienta in America: inceput greu, masina rablagita, dar in continuare o mare placere. Nici noi nu am schimba in nici un caz domiciliul israelian cu cel american. Deosebirea este ca noi ne-am reintors acolo pentru a lucru la spital. Dar sunt de acord ca noi ca si turisti apreciem mai mult ceea ce ne poate oferi Europa.