– Aicea e! răspunse. Fără rost

Priveam în jur. – Şi Lidice? – A fost…

…L-a ras din temelie Hitler. Satul

aici a fost de-a lungul şi de-a latul.

Privirăm până-n zare amândoi:

ţesea ninsoarea, harnic, pânze moi.

Pustietate. Corbi. Pomi arşi. Şi vântul.

Sub noi, un sat întreg şi-avea mormântul.

Fragment din poezia Lidice de Eugen Jebeleanu

Îmi amintesc poezia încă de când eram prin clasa a șasea.  Am învățat-o la școală.  Poate că cititorii din generația mea și-o vor aminti și ei.  Pe mine m-a impresionat.

Evenimentle istorice care au inspirat această poezie s-au desfășurat în 1942.

În 27 mai 1942 a avut loc un atentat împotriva lui Reinhard Heydrich, șeful suprem al Securității Reichului și „protectorul”, cel mai înalt demnitar al Protectoratului Boemiei și Moraviei, „omul cu inima de fier”, cel care a organizat Noaptea de Cristal și cel răspunzător de îndeplinirea „soluției finale”.  Heydrich a fost asasinat de doi luptători ai rezistenței.  Hitler a ordonat represalii crunte: peste zece mii de persoane au fost arestate, mii de oameni au fost uciși sau deportați, dar în memoria colectivă a intrat mai cu seamă distrugerea satului Lidice, în 10 iunie 1942.

Satul Lidice (pronunțat Lidițe) se află la vreo 20 km spre vest de Praga.  De ce a fost ales tocmai el?  Se zvonea că sătenii adăposteau luptători ai rezistenței.  O presupunere a fost suficientă pentru a dezlănțui urgia.  Toți bărbații au fost împușcați.  Femeile au fost trimise la muncă silnică în lagărul Ravensbrück.  Prea puține s-au întors.  Iar dintre copii, câțiva au fost trimiși în Germania, pe la orfelinate, sau adoptați de familii germane, dar cei mai mulți au fost uciși.  La masacrul din Lidice au pierit 340 de persoane, dintre care 88 de copii.  Iar la sfârșit satul a fost ras de pe fața pământului.  Din păcate nici nu a fost singurul, dar distrugerea satului Lidice a fost filmată și publicată de înșiși cuceritorii germani, pentru a sluji drept exemplu! 

https://encyclopedia.ushmm.org/asset/c39694ea-6446-430e-910b-3d8fd4a90e75.mp4

După război satul a fost reconstruit ceva mai încolo, iar pe locul satului distrus s-a ridicat un muzeu (cel vizitat de Eugen Jebeleanu) și mai târziu un monument în amintirea copiilor uciși.  Multe țări din lume și-au manifestat solidaritatea.  Foarte curând satul Lidice a primit o semnificație simbolică.  Comuniștii au văzut în el un simbol al rezistenței și al luptei pentru pace; mitul „Lidice” s-a păstrat și după revoluție, chiar până în zilele noastre.

Până aici, povestea, chiar dacă foarte tristă, este bine cunoscută.  Dar iată că în ultimul an ea a luat o întorsătură neașteptată, provocând o dispută crâncenă.  Istoricul și academicianul Vojtěch Kyncl a apărut la televizor și a povestit că a găsit într-o arhivă un document care aruncă o lumină nouă asupra celor petrecute.  Era un raport scris de comandantul secției de poliție din satul vecin și datat 11 decembrie 1945, perioada în care se ancheta cazul.  Din raport reiese că în sat locuia o femeie de origine evreiască pe nume Štěpánka Mikešová.  (Ea nu figura pe lista victimelor comemorate la muzeu!)  Era soția unui sătean și se convertise la catolicism.  Între timp soțul s-a îmbolnăvit și a murit; Štěpánka era văduvă.  În 2 iunie 1942 o vecină a cerut poliției locale să o aresteze pentru că ascundea faptul că era evreică și nu purta steaua galbenă – în caz contrar a amenințat că o va denunța ea însăși la Gestapo, învinuidu-i pe polițiști că i-au luat apărarea.  Štěpánka a fost arestată și apoi deportată la Auschwitz, unde a murit două luni mai târziu.  Vecina a supraviețuit lagărului și s-a întors, dar în 1946 a murit și ea de tuberculoză.

Adică cum?  Printre victimele nevinovate ale satului Lidice să se fi aflat o turnătoare??  Nu au întârziat să apară proteste, istoricul a fost atacat și calomniat, în media au apărut discuții pline de ură.  Primarul satului Lidice, precum și președinta filialei locale a asociației veteranilor din rezistență au învinuit televiziunea că a transmis un program părtinitor, care insulta memoria victimelor.  Credibilitatea documentului a fost pusă la îndoială, pentru că autorul raportului, însuși agentul care o arestase pe Štěpánka, era un fost colaborator.  Oare mințise?  În schimb directoarea muzeului considera că povestea Štěpánkăi trebuia să fie accesibilă publicului și memoria ei trebuia păstrată alături de a celorlalte victime ale masacrului de la Lidice.  Drept pentru care Ministrul Culturii i-a cerut să demisioneze. 

După părerea istoricului, documentul este autentic și povestea arestării Štěpánkăi Mikešová a fost mușamalizată și dată uitării în mod intenționat.  Să fi fost fapta comuniștilor, care considerau că incidentul nu se potrivește cu „mitul Lidice”?  Sau poate supraviețuitorii înșiși au ascuns adevărul.  Dovadă că dintre toți cei care o cunoscuseră nu s-a găsit nici măcar unul care să o pomenească!  Să fi fost din antisemitism?  Primarul satului chiar a declarat că Štěpánka nu fusese prezentă în ziua distrugerii satului, deci nu avea ce căuta printre victimele comemorate!  Sau poate că supraviețuitorii au tăcut pentru că aveau ceva de ascuns?  În raport polițistul adăuga că Štěpánka s-a împotrivit arestării (nu e de mirare!), a blestemat și a amenințat cu răzbunarea.  Satul a fost distrus o săptămână mai târziu și după spusele polițistului vecina turnătoare purta o parte din vină pentru cele ce au urmat.

Pe de altă parte a apărut un martor care susține că l-a cunoscut personal pe polițist.  După spusele lui acesta știa foarte bine că Štěpánka era evreică, în evidența populației figurau numele părinților ei, Moritz și Rosa Löwinger.  Și cu toate acestea el nu a denunțat-o.  Abia după asasinatul lui Heydrich, când întreg satul era amenințat, a hotărât să o „sacrifice” pe Štěpánka în speranța că astfel îi va putea salva pe ceilați, iar la anchetă a dat vina pe vecină, încercând să-și scape propria piele.

Există atât de multe variante și ipoteze, încât nu știu dacă adevărul va putea fi vreodată stabilit mai presus de orice dubiu, dar poate că nici nu mai contează.  Un lucru este clar: Štěpánka Mikešová, care a fost deportată cu doar câteva zile înaintea celorlalte femei din sat, are dreptul ca numele ei să fie comemorat împreună cu numele celorlalte victime!

Mai rămâne dilema: dacă mitul contrazice adevărul istoric, care dintre cele două versiuni să fie acceptată?  Mai este posibil în zilele noastre ca istoria să fie măsluită, așa cum se făcea pe vremea comuniștilor? 

Nu aș vrea să reduc din importanța miturilor – în vremuri grele acestea pot convinge popoare întregi de justețea unor idei, sau de necesitatea unor acțiuni.  Fiecare popor are miturile sale. Și sionismului are mituri.  Este posibil că ultimele cuvinte ale lui Trumpeldor, „E bine să mori pentru patrie”, sunt și ele un mit.  Ele se bazează pe relatarea doctorului care l-a tratat.  Este posibil ca doctorul să fi inventat toată povestea?  https://en.wikipedia.org/wiki/Joseph_Trumpeldor#Last_words  Doar că în Israel nimeni nu este demis din post dacă face asemenea afirmații!

Eu cred că în zilele noastre, într-o țară democratică și civilizată, oamenii trebuie să aibă curajul să privească adevărul în față și să accepte că nu totul e perfect și că este loc pentru mai multe opinii.

Hava Oren