Tocmai a fost ziua mea de naștere. Facebook s-a grăbit să publice o fotografie de la petrecerea de acum doi ani, împreună cu colegii mei de redacție. Am postat-o din nou, fiindcă din păcate anul acesta nu mai sunt poze, căci nu mai sunt petreceri. În urmă cu doi ani, când am împlinit o cifră rotundă (nu spun cât), am avut vreo șapte. Așa s-a nimerit: trei la Borsec, trei la București și una la Târgu Mureș.

Când mai era în viață, mama mea râdea de mine și spunea că-mi place să fiu sărbătorită, deși atunci nu mă aniversam decât o dată pe an. Era o doză adevăr în cuvintele ei, dar mie îmi place nu pentru că vreau să fiu în centrul atenției, ci pentru că este un prilej să te întâlnești cu familia, prietenii, colegii. Sigur, nu e neapărată nevoie să fie o aniversare ca să te vezi cu ei, dar aceste ocazii sunt, știu și eu, mai festive, cu tort și uneori și cu lumânări, sau cel puțin ceva simbolic. Astăzi nu ar fi loc la masă pentru atâtea lumânări.

Aniversările zilei de naștere erau o tradiție în familia noastră. Nu numai noi copiii eram sărbătoriți, dar și părinții. Poate nu în fiecare an, dar îmi aduc aminte că de câteva ori tata și mama au sărbătorit împreună, amândoi erau din ianuarie. Când eram mici, chiar adolescenți, fratele meu și cu mine sărbătoream de obicei separat. Nu numai eu aveam interdicție la petrecerea lui, dar chiar și părinții, eram rugați cu toții să plecăm pentru câteva ore de acasă; eu aveam prietenele mele pentru care fratele meu nu avea niciun interes. Chiar și când am crescut, aveam societate separată. Abia după ce am ajuns maturi și ne-am încropit fiecare o familie, participam la zilele de naștere, era un lucru firesc și foarte plăcut. Mama, rămasă văduvă, era sărbătorită de noi. Biata de ea, la un moment dat se plictisise, sau poate obosise să primească atâta lume –copiii și perechile lor, nepoatele, verii – mama era o persoană foarte iubită și toată lumea voia să o felicite. La un moment dat chiar ne-a spus că nu mai vrea să fie sărbătorită. ”Îți pare rău să ne faci un tort?” îi reproșam noi și ea bineînțeles ceda. Nu știu de ce nu i-am spus să comande, adevărul este că avea o rețetă excepțională de tort cu cremă de brânză și eu ceream de fiecare dată să-l facă. Îmi aduc aminte, într-un an, era în perioada Ceaușescu, brânza era proastă, apoasă și blatul s-a făcut fleașcă de zer. Biata mama, dacă nu aș fi fost cu ea, ar fi apucat-o plânsul. Dar până la urmă am dres lucrurile, ne-am simțit cu toții foarte bine, în fond nu tortul conta, ci faptul că familia era împreună.

Existau și niște ritualuri. Ziua mea începea în fiecare an cu povestea: cum a fost când m-am născut. De fapt, eu îi ceream să povestească. De ce? Fiindcă era să mă scape pe stradă. Se dusese în oraș să cumpere prima periuță de dinți fratelui meu, Adam. Pe drum s-a întâlnit cu o prietenă doctoriță, care i-a pus mâna pe burtă și i-a spus: ”A, mai ai încă vreo două săptămâni”. Dar după ce și-a făcut cumpărăturile, a apucat-o o durere de burtă și cum era în apropierea cabinetului și sanatoriului doctorului cu care urma să nască, a intrat. ”La al câtelea copil vei ști că urmează să naști?” a întrebat-o doctorul, după ce a urcat-o pe masă. ”Se vede capul copilului”. Așa că mama m-a născut îmbrăcată în furou și cu ciorapi (de, așa umblau atunci cucoanele, chiar și în luna august, cu ciorapi de mătase), a trebuit să trimită vorba repede acasă să i se aducă o cămașă de noapte și lucrurile fetiței, adică ale mele. Bineînțeles, bunica mea, soacra mamei, s-a supărat foc că nu i s-a spus că mama naște, nu știu dacă a reușit să o convingă că a fost o întâmplare. Mai târziu, când am crescut și am aflat realitățile vieții, mama povestea: ”Deși mi s-a spus că dacă alăptez nu rămân însărcinată, am rămas. Nu știam ce să fac. Tocmai se instalase guvernul Goga-Cuza, au început legile antievreiești, iar eu citeam romanul Pe aripile vântului. Aveam în fața ochilor fuga lui Scarlett și a lui Melanie din Atlanta, cu bebelușul, în mijlocul războiului și al incendiilor și mă întrebam dacă nu aceasta va fi și soarta mea”. Nu știu cine a convins-o totuși, poate fiindcă guvernul Goga-Cuza a căzut repede, oricum m-a lăsat și nu i-a părut rău, fiindcă după băiat a venit și o fetiță, așa cum și-a imaginat ea.

Aici mai trebuie să adaug că tatăl meu ar fi vrut cinci copii și numele fiecăruia să înceapă cu o vocală și el să-i poată striga: ”A,E,I,O,U!”. Dar mama s-a oprit la A și E. (Tradiția a fost preluată de fratele meu, care a continuat cu I și O – Irina și Oriana – dar la U nu s-a ajuns). Până la urmă nașterea mea a fost o mare bucurie pentru părinți, deși abia acum am aflat și probabil nici ei nu știau că în august, în luna Av, nu ar trebui să te veselești, ci să jelești din cauza distrugerii celor două temple și a mai multor nenorociri care i-au lovit pe evrei de-a lungul istoriei.

Tradiția aniversărilor am luat-o cu mine și în căsnicie. Organizam petreceri nu numai de ziua mea, ci și de ziua de naștere a soțului meu, chiar dacă el nu mi-a cerut acest lucru, dar mie îmi plăcea și aici mă sprijinea și soacra mea, care ținea la zilele de naștere ale băieților ei.

Precum spuneam, deși aș fi dorit, ba lansasem chiar invitațiile, din păcate anul acesta situația m-a determinat să amân petrecerea, chiar la rugămintea invitaților mei. În afară de multiplele consecințe asupra sănătății, această boală distruge încă un filon esențial al vieții – socializarea. (Chiar dacă îmi dau seama că ceea ce se întâmplă la mare este o inconștiență crasă, înțeleg cauzele acestei frenezii.) Ne considerăm oameni raționali, civilizați, ne conformăm cerințelor care ne asigură binele, dar o facem cu un regret profund. Chiar dacă pandemia va trece, aceste zile pe care nu le-am trăit așa cum am fi vrut vor lăsa în viața noastră răni adânci. Nimic nu ne poate da înapoi momentele pe care am fi dorit să le petrecem împreună.

Eva Galambos