Tată de weekend

Ziaristul a murit sâmbată dimineața. S-a internat cu o pneumonie severă, după primele zile de ameliorare, în noaptea de sâmbătă spre duminică s-a agravat dramatic și, în ciuda resuscitării îndelungate, a decedat. Avea cinzeci și doi de ani, era sănătos tun, sportiv, plin de viață. Era cunoscut și apreciat în cercurile colegilor de breaslă.

Dr. Emil Argintaru îl înlocuia pe șeful secției de Terapie Intensivă. Noaptea și-a petrecut-o în secție, încercând să salveze viața ziaristului. Era șapte dimineața. Emil stătea în cabinet și încerca să înțeleagă ce anume a cauzat deteriorarea bruscă și decesul ziaristului. Secția era plină și Emil se întreba de ce chiar acum, când șeful e în vacanță, apar situații de genul acesta. Îl aștepta o discuție dificilă și neplăcută cu familia decedatului. Vizita s-a prelungit, erau numeroase probleme de clarificat. Emil nu se grăbea, îi era groază de întâlnirea cu familia defunctului.

A intrat în sala de seminarii împreună cu asistenta socială și cu membrii familiei în cauză. După ce și-a prezentat condoleanțele, a redat evenimentele din noaptea de sâmbătă spre duminică și a așteptat întrebările rudelor. Se aștepta la o confruntare dușmănoasă, cum se mai întâmplase în cazuri similare.

– L-ați cunoscut pe Adam? (numele ziaristului), a întrebat soția, o femeie frumoasă de vreo patruzeci de ani, cu ochi verzi, extrem de triști.

Spre surprinderea lui femeia nu plângea, dar privirea îi era îndurerată.

– Nu l-am cunoscut, dar i-am citit câteva articole, a răspuns dr. Argintaru.

– Era ultimul om din lume care trebuia să moară, a spus soția cu o voce stinsă.

A urmat un moment lung de tăcere. Emil căuta un răspuns.

– Din păcate medicina are limitele ei, nu suntem dumnezei, medicina nu e matematică și uneori bolnavii nu răspund la tratament, mai ales bolnavi foarte gravi, cum era soțul dumitale.

În sinea lui se întreba dacă făcuse tot ce se putea. Femeia i-a ghicit gândurile.

– Sunteți siguri că a primit cel mai bun tratament și ați luptat pentru viața lui până la sfârșit?

– Fiți sigură că s-a făcut tot ce era omenește posibil, i-a răspuns doctorul.

Spre mirarea lui Emil nu s-au mai pus întrebări, întâlnirea a fost mai scurtă decât se aștepta…

Acum îl așteptau copiii, le promisese că îi va lua la piscină. Nu era prea bine dispus, era preocupat de cele petrecute noaptea, era obosit și nu prea avea chef de piscină. Copiii îi spuneau ”tată de weekend”, pentru că tot timpul era la spital, doar la câte un sfârșit de săptămână mergea cu ei la un teren de joacă sau la cinematograf. De obicei erau cu mama lor. Erau imigranți într-o țară nouă, trebuiau să ia totul de la început. Soția a fost nevoită să renunțe la carieră pentru a se ocupa de copii. Se aflau la o vârstă problematică, se apropiau de patruzeci de ani. Emil a început o nouă specializare, aveau nevoie de bani, făcea multe gărzi, venea acasă obosit. Mai târziu, fiind deja specialist, clinica și pacienții erau centrul vieții lui. Se consola că toți colegii lui erau în aceeași situație. Le explica copiilor că meseria de intensivist nu se termină odată ce ai ajuns acasă. Sunt multe de făcut: trebuie să fii la curent cu noutățile din specialitate, adesea literatura medicală îți este de folos în tratamentul unor pacienți, cursuri pentru studenți, etc. Ei au înțeles situația și se bucurau ori de câte puteau să-și petreacă timpul cu tatăl lor.

Dimineața, în sala de așteptare, întâlnea rudele bolnavilor. Unii erau liniștiți, dar cei mai mulți erau îngrijorați pentru soarta celor dragi, sperau că le va da vești bune, alții îl copleșeau cu întrebări. În fiecare zi la aceeași oră rudele erau invitate în sala de seminarii unde se întâlneau cu unul din medicii seniori ai secției și primeau informații asupra stării celor dragi. Printre ei era și un bărbat tânăr, a cărui soție a fost victima unui accident în care au fost implicate mai multe vehicule și care s-a soldat cu morți și răniți. Suferise un traumatism cerebral grav, cu hemoragie cerebrală extinsă și de două săptămâni era în comă. Fusese supusă mai multor intervenții de neurochirurgie. Michael, așa se numea tânărul, lua și el parte la aceste discuții cu pacienții. Dr. Argintaru i-a explicat că în ciuda gravității traumatismului, tinerii au șanse să se amelioreze și să supraviețuiască. De la o vreme însă nu se mai interesa de starea ei. Ședea în sala de așteptare, cu ochii în gol, indiferent la tot ce se petrecea în jur. Emil a încercat să vorbească cu el, dar nu primea niciun răspuns. Nu mai văzuse niciodată un om atât de rupt de lume. Oare la ce se gândea? După vreo trei săptămâni de la internare, Daniela, soția lui Michael, a început să dea semne de trezire din comă. Mai era însă un drum lung până la însănătoșire și mai erau posibile multe complicații. Să-i comunice oare lui Michael vestea încurajatoare? În mod normal informațiile date rudelor trebuiau să fie bine documentate, fără a da familiilor speranțe nefondate. Văzându-l pe Michael atât de disperat, s-a hotărât totuși să-i comunice schimbările intervenite în starea soției. Era ora 17 când a părăsit unitatea. Michael era sala de așteptare, cu aceeași privire absentă. S-a așezat lângă el și i-a spus:

– Azi am constatat ușoare semne de ameliorare în starea soției dumitale, își mișcă mâinile și reacționează la durere. E doar un început, dar sunt semne încurajatoare, a continuat Emil.

Michael îl privea nedumerit. A repetat explicația, dar Michael a rămas cu aceeași privire. Probabil că e atât de șocat și de disperat, încât nu e gata să primească nici măcar vești bune, și-a spus doctorul. A doua zi Michael a apărut la ședința cu rudele. De astă dată era atent, dar pesimist, nu credea că soția lui va reveni la starea ei dinainte de accident. Din fericire lucrurile au mers bine și treptat Daniela s-a trezit din comă. În a patra săptămână de la internare era conștientă, respira spontan, se putea vorbi cu ea și a fost transferată de la Terapia Intensivă la secția de Neurochirurgie. Pe Michael l-a întâlnit ulterior, lângă soția lui la Neurochirurgie, când s-a dus să se intereseze de starea Danielei. La ieșirea din secție, Michael l-a însoțit ca să-i mulțumească pentru tratamentul acordat soției. S-au așezat în sala de așteptare și Emil l-a întrebat:

– De ce mai ești trist și acum?

– Mă tem că vor mai interveni complicații, a răspuns Michael.

Emil l-a asigurat că evoluția bolii soției era spectacular de bună. În afară de o ușoară pareză la mâna stângă, totul părea normal, posibilitatea unor complicații era mică.

– La ce te gândeai în zilele când erai absent de la tot ce se întâmpla în jur? – l-a întrebat Argintaru.

Michael a zâmbit pentru prima oară de când îl cunoștea și a răspuns:

– Prima dată când am întâlnit-o pe Daniela a fost la un mic accident. Amândoi ieșeam din parcare în revers și ne-am ciocnit. Nu am pățit nimic, nici mașinile nu au fost avariate serios. Am ieșit furios din mașină și am început să țip la ea. Daniela era calmă și foarte frumoasă… Am schimbat datele cu privire la vehicule și numerele de celular și am plecat amândoi. Cu două săptămâni mai târziu am sunat-o.

– S-a întâmplat ceva cu mașina dumnitale? – m-a întrebat ea cu vocea ei calmă.

– Nu, i-am răspuns. Cu mine s-a întâmplat, dar nu e vorba de sănătate. Așa a început totul. La întâmplarea aceea mă gândeam.

Când și-au luat rămas bun, el tot mai zâmbea…

Sala de așteptare a Terapiei Intensive era unul din locurile cele mai interesante pentru doctorul Argintaru. Regreta că nu are timp să stea de vorbă pe îndelete cu rudele bolnavilor. În timpul ședințelor zilnice cu membrii de familie ai celor internați nu avea timp să intre în detalii. Spre deosebire de majoritatea colegilor, lui Emil îi plăcea să discute cu acești oameni îngrijorați de starea celor a căror viață era în pericol. Încerca să fie obiectiv, dar nu putea să-și stăpânească empatia față de ei. Era ca un spectacol de teatru, unde piesa se caracteriza prin schimbări dramatice și nu întotdeauna regizorul reușea să stăpânească situația. Multe din cazurile de la Terapia Intensivă îl urmăreau și acasă, de unele n-a reușit să se despartă niciodată…

Într-una din sâmbetele libere, o zi caldă de iulie, i-a luat pe copii la piscină. Au înotat, le-a făcut pe plac, au mâncat șnițele cu cartofi prăjiți, înghețată și au băut sucuri naturale. Emil era mulțumit de felul în care s-au distrat. Era liniștit, momentan nu avea niciun caz care să-l frământe și petrecea cu plăcere cu aceste făpturi dragi. În drum spre casă, fetița i-a spus:

– Noi îți spunem ”tată de weekend”, dar să știi că din toată săptămâna nouă ne place cel mai mult sfârșitul ei.

Andrei Schwartz

02/08/2020

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

6 Comments

  • Veronica commented on August 9, 2020 Reply

    Dle Schwartz, citindu-va povestirea am retrait momentele senzationale din Romania, cand priveam pasionata la serialul Anatomia lui Gray.
    Multi ani am pastrat regretul ca n-am avut curajul sa ma prezint la medicina.
    Am ramas, doar in imaginatia mea un medic amator
    Veronica

  • Marica Lewin commented on August 7, 2020 Reply

    O poveste frumoasa si induiosatoare.
    Foarte greu pentru un medic sa si trateze, sa si participe la suferinta pacientilor si a familiilor lor, sa se coupe si de sotie si copii

  • Cristina Toma commented on August 7, 2020 Reply

    Povestirea este foarte frumoasa dar cred ca ar trebui sa fie fragmentul dintr-un roman. As vrea sa stiu ce s-a intamplat cu specializarea medicului, cum a evoluat relatia cu sotia care a trebuit sa renunte la cariera….

  • Lucian-Zeev Herşcovici commented on August 6, 2020 Reply

    Povestire scrisă frumos, pare să fie autobiografică. În fond, medicul este și el om ca toți oamenii…

  • Andrea Ghiţă commented on August 6, 2020 Reply

    O poveste stratificată care ne arată, în scene simple dar sugestive complexitatea vocaţiei de medic şi echilibristica prin care medicii trebuie să facă faţă şi ca părinţi..

  • Tiberiu ezri commented on August 6, 2020 Reply

    Multi medici eram si noi tati de sfarsit de saptamana si cateodata nici atat.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *