În viața oricui neîncrederea se amestecă nu de puține ori cu naivitatea, și doar rareori cu certitudinea. 

Aceste trei aspecte ale gândirii și asimilării datelor ce ți se pun la dispoziție în fiecare moment variază ca importanță și deseori individul trece de la o stare la alta cu viteza fulgerului.

Așa precum Sfântul Toma (”Necredinciosul”) a făcut saltul de la marele semn de întrebare legat de învierea lui Isus și până la certitudinea actului, fiecare din noi oscilează nu o dată între a accepta o informație și a o pune la îndoială, sau invers.

Naivitatea copilului nu dispare odată cu avansarea în vârstă și fiecare din noi a trecut prin etapa în care credea că ”tot ce zboară se mânâncă”, până cineva îți deschidea ochii și îți menționa faptul că nu e adevărat, că de exemplu avioanele nu sunt comestibile!

Sunt convins că cititorul se va întreba unde vreau să ajung și promit să nu-l țin prea mult într-o stare de inutilă încordare.

Îmi cer scuze de la bun început celor cu memoria intactă, dacă ”atac” un subiect de care m-am ocupat, parțial într-unul din articolele publicate în această revistă în urmă cu mai bine de trei ani.

Ținta acestor rânduri se îndreaptă spre situația în care ne aflăm de multe ori în ziua de azi, când așa zisa media ne pune la dispoziție date (știri) care se află departe de adevăr, mai departe decât luna de pământ. Fenomenul are și un nume: fake news.

Pe vremuri (sunt sigur că mulți dintre cititorii acestei reviste își amintesc acele timpuri) lucrurile erau simple, chiar foarte simple. Ziarele aveau un singur element veridic: data. În rest tot ce se scria era măsluit, modificat și refăcut, în funcție de nevoile de moment ale celor care ne stăpâneau soarta.

Cum îl sfătuia secretarul de partid pe Șmilovici, care pretindea că la Craiova nu se construiseră sute de blocuri noi?

– Tov. Șmilovici, mata umblă mai puțin prin țară și citește mai atent Scânteia!

Vremuri de mult trecute, dar deloc uitate…

Nu am fost singurul care a trăit procesul psihologic caracteristic celui care a trecut de la un regim totalitar la unul democratic.

Ajuns la concluzia indubitabilă că nimeni nu mai obligă pe nimeni să scrie minciuni, că doar pentru ce e nevoie de minciuni și răstălmăciri într-o lume liberă, în care accesul la informație este permis oricui și unde oricine poate verifica orice noutate care i se oferă în presa scrisă și vorbită, treaba părea rezolvată definitiv: orice știre se bazează pe realitate și adevăr!

Oare cât timp ne-a luat, fiecăruia din noi, pentru a înțelege că lucrurile nu stau tocmai așa, că și ”aici” se practică îndoctrinarea, și că ”aici” dreptul fiecăruia de a face public orice amănunt sau știre, exactă sau inexactă, e practic nelimitat?!

Se pare că desinformația face parte din viața de toate zilele.

Voi începe cu ceea ce se numește ”balon de încercare”. Un ziarist, montat de cineva interesat în a sonda reacția opiniei publice (sau a unei părți din ea) aruncă o vorbă, o știre, de la bun început falsă, iar inițiatorul urmărește (și măsoară) cu nerăbdare efectul.

În funcție de efect se pot lua hotărâri, uneori foarte importante.

Al doilea mecanism este cel al sondajelor. În lumea liberă se fac sondaje de dimineață până seară, uneori chiar noaptea. Se contactează un număr incredibil de mic (cam 500 de interogați la 6-7 milioane adulți, asta din peste 2000, dintre care cam trei sferturi au refuzat să răspundă) și autorii sondajului au tupeul să tragă și concluzii!

Cum să nu te miri că între rezultatul sondajului și realitate distanța este de multe ori enormă, nu numai pentru că numărul celor chestionați e de-a dreptul ridicol, dar și pentru că mulți își fac un obicei de a răspunde voit incorect la întrebările puse. Într-un ultim sondaj efectuat în Israel acum câteva zile privitor la posibilele rezultate ale următoarelor alegeri pentru parlament, procentul celor care au declarat că foarte probabil vor vota altfel decât declaraseră autorilor sondajului a fost peste 30%.

Într-adevăr nu toate sondajele se ”bucură” de rezultate false, dar cum poate omul de pe stradă să facă deosebirea între veridic, verosimil și fals?!

La rând vin declarațiile și promisiunile politicienilor, care uneori (de prea multe ori!) îți dau impresia că toți, absolut toți, au urmat cursurile fără frecvență ale lui nenea Iancu (Caragiale).

Cu tupeul caracteristic celui care se simte sigur pe el pentru că la ultimele alegeri a primit suficiente voturi ca ”să se aleagă”, omul aruncă în aer povești de adormit copiii.

Oare cineva își mai aduce aminte de celebrul discurs al lui Ronald Reagan, în care el ridica în slăvi un pilot de avion de vânătoare, care de fapt era eroul unui film produs la Hollywood?!

În Israel, acum patru luni ”cineva” promitea că vom ajunge foarte curând la peste 30.000 analize zilnice pentru depistarea celor infectați de virusul Corona. Cu această ocazie aduc la cunoștința publicului larg că nici până azi (la data scrierii acestor rânduri) cifra declarată ca o chestiune de zile încă nu a devenit realitate.

”Pentru a intra în guvern, partidul nostru pune patru condiții și noi pretindem respectarea tuturor acestor condiții, fără de care declarăm că vom rămâne în opoziție”.

Două săptămâni mai târziu echipa de care e vorba face parte din noul guvern, pentru că ”jalnica situație de moment cere unirea forțelor și nu avem dreptul a refuza posibilitatea ce ni se oferă de a schimba lucrurile așa cum credem noi că e nevoie”.

Acum vine rândul jurnaliștilor de ocazie, așa-zișii profesioniști în ale găzetăriei.

Recunosc că nu am idee câți ”gazetari” pe care îi citesc sau îi ascult la radio sau la televiziune sunt abslovenți a unei facultăți de ziaristică. Departe de mine gândul de a leza pregătirea de bază a unui jurnalist, dar uneori am impresia că e vorba nu o dată de amatorism pur, de autodidacți și nimic mai mult.

Dar pentru că nu sunt sigur de acest aspect, foarte greu (dacă nu imposibil) de verificat, voi remarca un amănunt care pare evident fiecărui om vândut știrilor, cum sunt eu.

Apropo, în Israel nu poți fi israelian dacă nu ești vândut informației care ți se vinde la tot pasul! Dar acest subiect poate fi discutat cu altă ocazie.

Dorința mea e de a aminti aici simplul fapt că o imensă proporție de ziariști sunt, mai mult sau mai puțin înregimentați, adică posesori ai unei ideologii care nu le permite să se exprime în mod corect în ceea ce privește realitatea de toate zilele.

Pentru omul de rând, obișnuit să urmărească știrile provenite din toate direcțiile, catalogarea ziaristului din punct de vedere politic e o treabă relativ ușoară în marea majoritate a cazurilor. Și atunci cum să te aștepți la obiectivitatea necesară prezentării și comentării oricărei situații mai noi sau mai vechi?!

Last but not least, cum spune englezul, vine rândul rețelelor sociale.

Și acum iată anunțul meu: eu nu fac parte din nicio rețea de acest fel! Posed un blog în ebraică, unde îmi prezint opiniile politice, care-mi aparțin mie și numai mie, și pe care sunt dispus să le apăr în orice moment. Nu Facebook, nu Twitter, nu Instagram.

Dar zi de zi sunt expus știrilor care își au originea în cele publicate într-o rețea sau alta, știri preluate de presă, radio și televiziune, fără a le controla aproape niciodată gradul de veridicitate.

Mai în fiecare zi auzi de o ”știre” apărută într-una din rețele, care a trebuit să fie retrasă pentru că s-a dovedit falsă, uneori chiar periculoasă.

Rețelele sociale par a fi un rău necesar. Necesar, pentru că fiecare simte nevoia să-și spună părerea și să o facă publică, și asta e bine. Rău, pentru că mai nimic din ce apare în aceste rețele nu poate fi controlat, verificat, autentificat.

Prin urmare, procesul de intoxicare, de înveninare a atmosferei publice este imposibil de barat, și urmările se cunosc.

Psihologii au cercetat fenomenul acceptării cu prea multă ușurință a știrilor false și au ajuns la concluzia că individul interpretează o nouă știre nu printr-un proces obiectiv, având ca punct de reazăm posibilitatea – cel puțin teoretică – să fie o știre falsă. Se pare că în fiecare dintre noi funcționează un mecanism emoțional care permite acceptarea ”știrii” cu atât mai ușor cu cât ea e ”de scandal”, senzatională, și/sau se referă la o personalitate cunoscută publicului, așa zisa celebrity.

Atunci cum să te mai miri că industria știrilor false/inexacte înflorește în mai toate societățile și nimeni și nimic nu-i poate veni de hac?

După toate cele de mai sus, oare ce-mi mai rămâne de adăugat?

Poate doar un sfat, pe cât de simplu, pe atât de greu de urmat.

Sfatul meu e obligativitatea de a nu ne lăsa duși de știri, doar pentru că au fost lansate, scrise, transmise, sau reproduse. Fiecare din noi ar trebui să devină un Toma Necredinciosul. Nimeni nu trebuie să tragă concluzii după o știre care nu a fost confirmată.

Știu, e ușor a da sfaturi, dar altceva nu-mi vine în minte.

Iar celui sau celei care mă va critica pentru că am pus pe „hârtie” niște banalități, lucruri cunoscute de toți și care nu meritau amintite, răspunsul meu e clar: uneori chiar lucrurile cele mai simple, cunoscute și unanim acceptate trebuiesc spuse.

Pentru că altminteri, ele pot fi uitate.

Și uitarea e deseori periculoasă.

Gabriel Ben Meron