Scriitoarea Margit Bartfeld-Feller ne-a fost prezentată în numărul trecut al revistei Baabel de către Mirjam Bercovici, care a cunoscut-o personal. https://baabel.ro/2020/08/margit-bertfeld-feller-un-cronicar-al-sortii-evreilor-ajunsi-in-siberia/  Articolul foarte emoționant mi-a trezit dorința să aflu mai mult și am luat legătura cu dna Bercovici.  Ea a ales o povestire reprezentativă, pe care am tradus-o pentru cititorii revistei. 

Celor care înțeleg germana, sau care citesc subtitrarea ebraică, le recomand un interviu acordat de scriitoare în anul 2012. https://www.youtube.com/watch?v=mJbpkdflDr4  

Al Doilea Război Mondial era încă în toi și oamenii continuau să se măcelărească între ei.  În nordul extrem al Siberiei domnea însă tăcerea, o tăcere apăsătoare și înfricoșătoare.  Mii de evrei din Bucovina fuseseră aduși încoace.  Fețele lor, care își pierduseră aproape orice aspect uman, purtau urmele foametei și ale mizeriei.  Cei mai mulți mureau resemnați, în tăcere.  Era deja martie, dar gerul amarnic nu voia să știe nimic de venirea primăverii și își arăta mai departe colții fioroși.

O fată tânără și frățiorul ei se aventurau tot mai adânc în taiga înzăpezită, în căutare de lemne de foc.  După ei trăgeau o săniuță.  Mersul era greu prin zăpada adâncă, neatinsă cât vedeai cu ochii.  Cei doi copii pășeau prin tăcerea încremenită fără a scoate o vorbă, cufundați în gânduri.  Pe neașteptate au dat peste un hățiș de vreascuri.

Ce bucurie!  În pofida gerului cumplit găsiseră ceva care le promitea căldură și viață.  Începură să mânuiască cu îndemânare fierăstrăul și toporul, ca să încarce săniuța cu lemne.  Dar pe gerul tot mai strașnic, senzația de bucurie s-a spulberat curând.  Fata se uita înfricoșată la fratele ei, care, răpus de oboseală, se culcase pe un trunchi prăbușit, strângâdu-l cu brațele și cu picioarele.  Zăcea nemișcat, cu ochii închiși, ca scufundat într-un somn adânc.  Ea înțelese cu groază că în scurtă vreme ar putea să moară degerat.  Încercă din toate puterile să-l dea jos de pe trunchiul de copac – dar fără succes.  Privi împrejur năucă, căutând ajutor, dar nu se vedea nici țipenie de om.  Aruncă încă o privire spre copilul care îngheța și începu să lucreze cu înfrigurare pentru a se elibera din hățișul de vreascuri.  Strigătele ei de ajutor răsunau răgușit, aproape ca urletele unui animal.  Împinsă numai de gândul de a-l ajuta, o rupse la fugă și nu se opri până la marginea pădurii.  În fața ei se așternea câmpia albă, nesfârșită.

Un punct negru care se apropia îi dădu o rază de speranță.  Era o sanie plină cu gunoi de grajd, trasă de o mârțoagă și condusă de un băiat.  Strigătele ei de ajutor nu avură niciun efect.  După câteva clipe de șovăială, fata se urcă în sanie din mers și îi smulse hățurile din mână.  Copilul își pierdu echilibrul și se prăbuși peste grămada de bălegar.

– Venim, venim, frățioare! – strigă fata, îndemnând calul. – Vișta! Vișta! – se auzea la fel ca în îndepărtata Bucovină. 

Când ajunseră în sfârșit la locul unde frățiorul zăcea aproape inconștient pe trunchiul de copac, cei doi reușiră cu forțe unite să-l scoată din hățișul de vreascuri și să-l pună pe sanie.  Abia acum puiul de țăran înțelese despre ce era vorba.

– Vișta! Vișta! – răsuna acum triumfător prin lumea albă, fermecată de ger.  Am reușit!

Povestire de Margit Bartfeld

traducere din limba germană: Hava Oren