Acum mulți ani, în prima lui zi de grădiniță, am plâns mult și deznădăjduit. Mă gândeam că nu vom mai avea niciodată suficient timp de petrecut împreună. Că va trebui să fur de la ore, înot, lecții, ieșit cu prietenii. Să lucrez noaptea ca să am ziua liberă. Să fac acrobații printre obligații sociale și profesionale.

Așa că vacanța asta forțată și pandemică mi-a apărut ca un dar. Cu toate angoasele și îndoielile ei. Cu tot spălatul obsesiv pe mâini și cu dezinfectatul la tot pasul.  Cu tot ieșitul pe bază de declarație și cu cumpărăturile făcute pe apucate.

Am avut în sfârșit timp pentru toate. Timp în care să învățăm unul despre altul și unul de la altul.

Timp să frământăm pâine și să ne minunăm cum dospește. Timp să împletim cozonaci cu nucă și cacao. Timp pentru rețete complicate de prăjituri cu jeleu și glazură. Timp în care am învățat să aruncăm clătite în aer fără să le scăpăm pe jos.

Am avut tot timpul din lume pentru mese de prânz la care am ascultat teatru radiofonic. Moliere și Goldoni, Shakespeare și Caragiale, Ibsen și Sebastian. Seri în care la cină mâncam clatite cu gem și ascultam povești,  Califul barză și Tom Degețelul. Alice și Mary Poppins. Și dimineți în care am tras cu urechea pe furiș la orele online de română și de fizică. Asta până în momentul când mă descoperea și îmi făcea discret semne pe sub birou. Să plec, pentru că e la oră și-l deranjez.

Ne-am luat la întrecere la urcat în fugă treptele până la etajul 6, ne-am uitat la seriale pe Netflix și am făcut plimbări virtuale la Luvru și la Musée d’Orsay. Am jucat partide de badminton în spatele blocului, pe o stradă pe care ore întregi nu trecea nicio mașină.

S-au scurs una după alta lunile și fructele mâncate la soare pe balcon : căpșuni, cireșe, vișine, caise, piersici.

Cu zile calme, dar și cu zile agitate, în care am prea multe de făcut și-l rog să pună cartofi la fiert în pauza mare. Sau apă cu sare, în care să arunc pastele atunci când ajung acasă.

Cu seri în care, sătui de atâta stat în casă și privit pe geam, ne facem planuri de călătorie : unde-o să mergem oare, atunci când vom fi din nou liberi să circulăm ?

Pe masa din bucătărie, un glob cu zăpadă artificială care cade peste Turnul Eiffel atunci când îl scuturăm  nostalgic și cu rândul. Amintire dintr-o vacanță care acum pare că nu s-a întâmplat.

Astăzi e prima zi în care e la școală după atât de multe luni de vacanță forțată. Și-mi pare ciudat că nu-l aud în camera lui cântând la chitară și nu mă strigă să mă întrebe ce mâncăm la prânz.

Mi-e un pic ciudă că n-am apucat să recapitulăm Dativul, Vocativul și Acuzativul la finalul vacanței. Dar mă gândesc că pentru toate e un timp și-un rost.

S-a încheiat o perioadă lungă pentru care sunt foarte recunoscătoare. Mi-e greu și mi-e urât. Și mă întreb cum o să-mi gestionez angoasele și fricile în săptămânile ce vin.

Dar când în sfârșit mă sună după ore și-mi spune că e așa de fericit că-i înapoi la școală, parcă mă vindec și mă-ndrept. Și simt că o să fie bine. În ciuda măștilor și a distanței și a spălatului compulsiv pe mâini.

Doina Gecse-Borgovan