Am relatat în numărul trecut al Revistei Baabel (https://baa­bel.ro­/2020­/­10­/­oa­meni-cu-o-mare-i/) cum am reu­șit să eva­dăm din mar­șul morții la gra­ni­ța cu Aus­tria, după două săp­tă­mâni de mers. Am povestit că această evadare s-a da­to­rat unui jan­darm cu pană de co­coș, care a intervenit pe lângă re­pre­zen­tan­tul am­ba­sa­dei (el­ve­ți­e­ne sau suedeze?), pentru ca noi să ne putem ală­tu­ra gru­pu­lui care pă­ră­sea coloana în marș (cu ajutorul unui Schutzpass).  El ne-a salvat via­ța, de­ve­nind pentru mine cel mai important Om cu “O” mare. În­treg gru­pul a fost înva­gonat în gara He­gyes­ha­lom. Va­go­nul de vite a fost în­cuiat din exterior și apoi atașat unui tren ca­re ve­nea spre Bu­da­pes­ta. După urcarea în tren ne-am con­si­de­rat ca și sa­lva­te.

Drumul de întoarcere s-a dovedit mult mai dificil decât ne-am ima­gi­nat. Cei 150 de kilometri de marș forţat, în condiţii foarte grele, au lăsat urme se­ri­oa­se asu­pra mem­brilor gru­pu­lui. Câțiva aveau di­zen­te­rie, cu febră, dia­ree și văr­să­turi şi li s-a făcut loc pentru a se putea în­tin­de pe podeaua vagonului. Noi, cei sănătoşi, ne feream cât puteam, îndepărtându-ne de ei şi ajungând, astfel, să stăm foarte în­ghe­su­iți. Pe dea­supra, râia și păduchii de tot soiul, care nu oco­leau pe niciunul dintre noi, ne pro­du­ceau o per­ma­nen­tă și su­pă­ră­toa­re mân­că­ri­me. Într-o ga­ră am primit din partea Vaticanului, prin ge­mu­le­țul ti­pic vagoanelor de vite, câte un cartof fiert cu un­tu­ră, pe o tă­vi­ță de car­ton. În sta­rea noas­tră, ca­doul pă­rea o feerie. Dar, pentru că nu l-am mân­cat ime­diat, nu l-am mai putut mân­ca deloc. Ambele por­ții au fost îm­proș­ca­te de către bol­navi cu secreţii de cu­loa­re în­do­iel­ni­că şi am fost nevoite să renunţăm la consumarea lor, ceea ce ne-a provocat o suferință cum­plită…Dar nu am avut încotro.

După o călătorie aparent foar­te lun­gă sosim la des­ti­na­ție, în ga­ra Kelenföld. Aștep­tăm cu nerăb­da­re să vină după noi cineva de la am­ba­sa­dă. Tre­c orele și nimic, nicio miș­care. Continuăm să aşteptăm mai multe ore, în­cuiați în vagon.

Deodată se aude o bubui­tură puter­nică. Apoi din nou li­niș­te. Unul dintre noi se du­ce la uşa vagonului care – spre mi­ra­rea tu­tu­ror – se lasă îm­pin­să la o parte. Dar ni­meni nu se ara­tă pe peron, în fața ei. Ne îm­bul­zim să ieșim și cău­tăm cu pri­vi­rea în toa­te di­rec­ți­i­le. Ză­rim o sin­gură per­soa­nă care pu­tea fi au­to­rul lo­vi­rii la­că­tu­lui. Un soldat din Wehrmacht, care se înde­păr­tează de-a lun­gul va­goa­ne­lor. La un moment dat el se opreș­te fără a-și în­toar­ce capul, lo­veș­te cu pa­tul puș­tii lacătul unui vagon, îm­pin­ge cu mâna uşa și încep să cur­gă me­re pe jos. Apoi se în­de­păr­tea­ză gră­bit, tot fără să în­toar­că capul.

Acest soldat este al treilea Om cu “O” mare pe care l-am întâlnit. El și-a ris­cat via­ța pen­tru a ne eli­be­ra din vagon și, apoi, pentru a ne și da de mâncare. Habar n-am de unde știa că în vagon sunt oameni care trebuie salvați. Poate văzând lacătul și auzind vocile care veneau dinăuntru?

Unul din grup s-a repezit la un telefon public pentru a anunța am­ba­sa­da că am sosit și-i așteptăm. Fără rezultat. Mai exact fără cel scon­tat. Rezul­tat însă a existat. Au venit după noi nyilaşiştii. Am fost duși la așa-numitul Nyilasház de pe strada Andrássy, car­ti­e­rul lor ge­ne­ral, un loc cu fai­mă de te­mut, unde deţinuţii erau supuşi torturii. Noi am scăpat de ea. Cred că erau deja speriați de imi­nen­ța sfâr­și­tu­lui răz­bo­iu­lui. Fron­tul se apropia. Mar­șu­rile forţate cu destinaţia Auschwitz fuseseră sistate, Budapesta era aproape încer­cu­i­tă, ceea ce făcea im­po­si­bi­l să fim trimise din nou pe drumul de care tocmai scăpasem.

Ajungem la Nyilasház şi suntem repartizaţi în câte o încăpere. Într-a noastră suntem circa 10 oameni, păziți de un tânăr nyilaşist în uniformă, cu arma pe umăr. Eu mă simt obosită și mă așez. El mă întreabă câți ani am. Când îi răspund, aruncă arma într/un colț, cade în genunchi în fața mea și în­ce­pe să plângă în hohote.

“Sora mea are tot cincisprezece ani și nu știu ce o fi cu ea. Eu am şaisprezece ani. Când m-au luat să mă facă nyilaşist, am văzut din gara din Szolnok că în direcția casei noastre cerul era înroşit. Cred că ardea casa …”.

Și hohotele nu încetează. El stă aplecat cu capul în poa­la mea și la­cri­mi­le îi curg șiroaie. Eu îi mângâi pă­rul și-l consolez. Scena este total ne­o­biș­nu­ită, de‑a dreptul in­cre­di­bi­lă. Noroc că nu intră vreun superior de‑al lui.

Acest tânăr nu a făcut nimic deosebit. Îmi per­mit, totuși, să-l încadrez în­tre Oameni pentru simplul fapt că, deși educat în trufie, nu s-a sfiit să-și arate fața umană, de copil neajutorat și disperat.

În ziua următoare ne-au închis în ghetou. Acesta era alcătuit din câ­te­va străzi aflate în preajma sinagogii de pe Str. Dohány, unde au fost obli­gați să se mu­te toți evreii din casele cu stea galbenă. Ghetoul era împrejmuit de garduri ridi­cate pe fiecare stradă care intersecta perimetrul lui. De aici nu se pu­tea ieși. Circulația era admisă între anumite ore, dar exclusiv în inte­ri­o­rul ghe­to­ului.

Am ajuns într-o mică garsonieră la parterul casei cu adresa Nagy­diófa nr.6, împreuna cu alte şapte femei și un băiat de vârsta mea, Lacika, fiul une­ia dintre ele.

Sosirea noastră a fost precedată de o lungă perioadă de suba­li­men­tare. Această situaţie a continuat, transformându‑se curând într‑o foa­mete totală. Din partea Crucii Roşii ni s-a distribuia câte o fe­li­u­ță de pâine (al cărei gramaj scădea zilnic) și ceva zea­mă care se numea supă de zarzavat. Ea conținea de toate, in­clu­siv co­co­loa­șe de făină, fire de păr și pietri­cele. Asta a durat câteva zile, iar apoi nu am mai primit ni­mic de mâncare.

Alături de casa noastră era o fostă baie rituală. În curtea ei se înălța un adevărat deal alcătuit din cadavrele, doar piele și os, ale celor morți de inaniție. După un timp, uitându-mă la mama, mă îngrozeam. Mi se pă­rea că începe să semene cu leşurile din curte, atât de slabă era.

În cămara garsonierei noastre am găsit un singur aliment – cafea de năut – imposibil de consumat fără a fi fiartă în apă. Dar de unde foc? Spre „no­ro­cul nostru”, orașul era sub asediu. Ori de câte ori casa era ni­me­rită de o bombă sau un obuz, cădea în curte ceva bun de ars (che­res­tea sau alt lemn). Împreună cu Lacika am mărunțit toate aceste obiec­te, folo­sind fierăs­trăul găsit în pivniță. Astfel, din când în când, făceam foc în mica sobă de fier, ne puteam în­căl­zi și fier­­be câte o cafea de năut. În rest nu aveam nicio încălzire și abso­lut niciun ali­ment. E drept, apa de băut nu ne lipsea.

Această foamete totală a durat timp de 7-8 săptămâni! Mă mir şi azi că se poate supraviețui cu așa ceva. Foametea absolută și îndelungată a fost cea mai grea încercare din calvarul prin care am trecut de când am fost ridicați de acasă, de la Cluj…

De frig nu sufeream, cel puțin noaptea, căci ne încăl­zeam reciproc în patul pe care-l împărțeam cu mama.

Zilele se scurgeau la fel. Nu și ultima dinainte de eliberare. Fără să știm că e ultima, ne-am dat seama că e altfel, mai animată. De pildă, a fost spart un depozit de margarină de pe strada noastră. Aşa s-a tre­zit și mama cu un pachet. Am pornit să‑i ducem mătușii jumătate din el.

Pe drum ne-a speriat un nyilaşist care se îndrepta către noi cu arma pregătită de tras. Dar a trecut pe lângă noi fără să ne vadă. Ulterior ne-am dat sea­ma că, fiind la curent cu starea frontului, el era mult mai spe­ri­at decât noi.

Mătușa stătea pe Str. Wesselényi, într‑o casă cu cori­doa­re in­ter­ne cir­cu­la­re des­chise. În fața unei ferestre de bucătărie am încremenit… După atâta foamete, vedem pe ma­să 7 sau 8 rulouri de baigli cu nucă (cozonaci rulați cu umplutură) fru­mos în­și­rate ga­ta pen­tru copt. Pregătirea e în toi, o fe­me­ie lu­crea­ză de zor. Își așteaptă rândul un vas mare (vaidling) cu aluat și o gă­lea­tă aproa­pe pli­nă cu nucă și zahăr.

Pri­ve­liș­tea ne‑a șo­cat cum­plit și mă revoltă și azi. În special pentru că, după spusele mătușii, aco­lo lo­cuia ci­ne­va din co­mi­te­tul de con­du­ce­re al gheto­ului. Ne‑am dus a­ca­să cu un gust amar, care a persistat multă vreme. De fapt îl simt și azi.

Eliberarea a venit nu din cer, cum s-ar zice, ci de sub pământ.

În­tr‑o zi, spre sfârșitul lunii ianuarie, dinspre piv­ni­ța folosită drept adăpost apar câțiva soldați ai armatei eli­be­ra­toare. Trupele avansează în subsol, trecând din adăpost în adăpost, prin ușile de evacuare. În fiecare casă câțiva urcă din subsol cu arma pre­gă­tită, gata să anihileze orice rezistență.

Sunt uimiţi de bucuria enormă, dar și starea mizerabilă a locatarilor casei, din care doar par­terul a rezis­tat bom­belor. Intră şi la noi în garso­ni­eră. Cu unul dintre ei – cred că era comandantul lor – mă pot în­țe­lege ro­mâ­neș­te, pentru că e mol­do­vean. Astfel el poate înțe­le­ge cum de sun­tem atât de sleiți, ce caută gardul din mijlocul străzii, ce e cu mor­ma­nul de ca­davre din curtea vecină etc. Mama e chiar speriată de prietenia dintre moldovean și mine. Ea știe câte ce­va despre com­por­ta­men­tul față de femei al soldaților pe front…De astă dată mama se înșeală. Comandantul se dovedeşte a fi ur­mă­to­rul om cu “O”mare. Conversaţia noastră e întreruptă de o bombă care distruge și garsoniera noastră. Suntem nevo­i­te să coborâm în adăpost și să petrecem noaptea, ală­turi de locuitorii de la etaje.

Dimineața, când urcăm la lumină, nu mai găsim niciun soldat. Dar ruinele gar­so­ni­e­rei noastre sunt acoperite de nu­me­roa­se bi­doa­ne, pline cu gu­laș bo­gat în car­ne, ema­nând un miros îm­bi­etor și câteva zeci de pâini negre.

Întreaga unitate a plecat nemâncată, să‑și con­ti­nue lupta pe front. Au renunțat la porția lor de mâncare – probabil, pe o zi întreagă – ca să ne poată hrăni. Toţi locuitorii casei, circa 160 de oameni, ne-am înfruptat din aceste bunătăți. Toți am mâncat cât am putut. Și toți ne-am îmbolnăvit.

Când, ulterior, am fost întrebată dacă a și murit cineva în urma aces­tui ospăț, nu am pu­tut răs­pun­de. Odată eliberaţi, indiferent de starea sănătăţii, cu toţii am părăsit casa, devenită o ruină. Nicicând nu m-am mai în­tâl­nit cu vreunul dintre colo­ca­tari.

Cu aceasta, desigur, foametea și celelalte lipsuri nu s‑au în­che­iat. Răz­bo­iul continua. Buda nu a fost eli­be­ra­tă decât săp­tă­mâni mai târ­ziu, iar noi nu aveam un­de mer­ge și ce mân­ca. Nu țin minte cum am pe­tre­cut acele zile şi nopţi…Nu aveam un adăpost per­ma­nent. Îmi amin­tesc că am făcut o vizită fostei noastre gazde de pe strada Nagymező 66. Lo­cu­in­ța avu­se­se două ca­me­re către stra­dă, din­tre ca­re una fusese în­chi­ri­a­tă de noi. Cea­lal­tă era dor­mi­torul gaz­dei, ca­re mai dis­pu­nea de un hol și o bucătărie, care nu dădeau spre stradă.

Când am vizitat-o, camerele din faţă dis­pă­ru­se­ră în urma unui bom­bar­da­ment. Fosta noastră gazdă era în hol şi prăjea rântaş, pe o sobiţă de fier. La un mo­ment dat ne-a lăsat sin­gure şi eu m‑am re­pe­zit la so­bă și, cu de­ge­tul ară­tă­tor, am furat cât am apu­cat din rân­tașul de pe foc. Ma­ma nu m‑a certat, a tăcut. Mie nu mi-a părut rău de fapta mea – deși de­ge­tul s-a bă­și­cat și mă du­rea – căci rân­ta­șul mi s-a părut de­o­se­bit de gus­tos, dar foar­te pu­țin. Am ru­gat‑o pe mama ca atunci când vom ajun­ge acasă, la Cluj, să-mi gătească o oală de două kilograme de rântaş pe care aveam s-o mănânc de una singură… Ea mi-a pro­mis, dar odată ajun­se aca­să, nu am mai simţit nevoia să-mi îndeplinească această dorinţă.

Altă amin­tire din acea perioadă – tot plăcută – se re­feră la un hotel dezafectat, în care am fost ca­za­te printr-o organizaţie evre­ias­că, nou înfiin­ța­tă. Am dormit dumneze­ieș­te aici. Asta pentru că, având plăpumi căl­du­roa­se, nu ne-a fost frig, chiar dacă apa din cană a înghețat bocnă în cursul nopții.

În acele vremuri, de după blocadă, toți locuitorii Budapestei su­fe­reau din ca­u­za lip­sei de alimente (chiar dacă nici pe departe, ca noi). Puteai vedea pe străzile acoperite de zăpadă câte un hoit de cal, din care tre­că­torii își tăiau câte o halcă.

Multe săptămâni nu am găsit vreo posibilitate de a ajunge acasă la Cluj. Am reușit însă să prin­dem un pic de putere, călătorind la Szeged, unde prim-secretarul era Pista Szirmai, un clujean de al nostru. Am şi o amintire interesantă de acolo. Gazda noastră m-a invitat la o recepţie, la primărie. L-am însoţit îmbrăcată în hainele soției lui. Din păcate ea pur­ta pantofi mai mici decât mine și am fost ne­vo­i­tă să-mi încalţ ghetele ferfeniţite…

La so­lem­ni­tăți am fost prezentată atât primarului orașului, cât şi lui Albert Szent‑Györgyi, laureat al Premiului Nobel pentru medicină, (rector al Universităţii din Szeged şi membru activ al rezistenţei antifasciste). În timp ce el îmi să­ru­ta mâ­na – du­pă mo­­da vre­mii – eu pri­­veam ru­și­­na­­tă în jos, spre de­ge­te­le de la pi­cioa­re, ca­re se în­tre­ză­reau din ghete.

Neavând acte oficiale pentru trecerea frontierei nou înfi­in­ța­te, ne­des­­cur­că­rețe cum eram, nu am găsit o cale oficială pentru a re­ve­ni acasă. În final, am trecut granița într-un camion militar român, în care soldații ne aco­pe­reau cu tru­pu­ri­le lor. Așa am ajuns la Cluj, sosire pe care am po­ves­tit‑o de­ja în re­la­ta­rea “Căminul Tibi Holan zis Nyomortanya (https://baa­bel.ro­/­2020­/­10/­caminul-tibi-holan-zis-nyomortanya/).  

Judit Mureşan (n. Kertész)