Nu știu dacă mai interesează pe cineva azi, când atenția întregii lumi este fixată pe această pandemie nenorocită, experiența mea de medic tânăr, pus în situația de avea responsabilități depline într-o unitate spitalicească nouă, într-un spital nou creat special pentru a-i îngriji pe copiii refugiaților greci din România. Situația nu suferă comparație cu cea de acum. Singurul punct comun este că și acum spitalele au cerut ajutorul voluntar al studenților de la medicină din anii terminali și bineînțeles al medicilor rezidenți chiar de la început, deși nu au încă pregătirea necesară. Acest fapt m-a determinat să povestesc ceva din lunga mea carieră de medic, când nu m-am prezentat ca voluntar, ci am fost obligată să prestez o muncă pentru care nu aveam încă pregătirea necesară, dar urma să am responsabilitate deplină.

Era în 1951, chiar după ce dădusem cu succes examenul de diplomă, fiind încadrată la Institutul pentru Ocrotirea mamei și a copilului, inițial ca preparator și după scurt timp avansată ca cercetător. Baza clinică era la spitalul de copii Emilia Irza. De fapt nu stăteam încă pe picioarele mele, deși făceam gărzile singură și petreceam zile întregi la spital, fiind obligatorii trei contravizite pe săptămână. Mâncam la cantina spitalului, apoi mergeam la biblioteca medicală, iar de acolo continuam uneori direct la un spectacol. Pe atunci nimic nu mi se părea prea greu.

Știam despre războiul civil din Grecia atâta cât scria în Scânteia, adică mai nimic, pentru că nu scria nimic concret. Și ca o lovitură de trăsnet m-am trezit că trebuia să plec la Stefănești, în județul Argeș, la un spital unde erau îngrijiți copii greci, în timpul unei epidemii foarte periculoase de viroze(?). Erau copiii comuniștilor greci refugiați în România după războiul civil din anii 1946-1949. O colegă mai în vârstă fusese acolo câteva zile și pusese oarecum la punct planul de îngrijire și urma ca eu să fiu executantul. Când am terminat facultatea de pediatrie și nu am fost repartizată la țară, ca toți ceilalți, ci la București, am fost avertizată că voi fi solicitată să plec pentru diverse acțiuni medicale în provincie, dar nu mă așteptam să fie așa de curând și speram că până atunci voi fi acumulat destulă experiență. Dar n-a fost să fie așa și m-am găsit în fața unei probleme prea grele pentru pregătirea mea de atunci. Faptul că însuși Ministerul Sănătății semnase ordinul de deplasare și prin urmare trebuia să dau socoteală acestui for, mi-a confirmat importanța și gravitatea sarcinii.

Nici nu știam atunci că la Ștefănești se află conacul Florica, fostul domeniu al familiei Brătianu, care devenise gospodărie colectivă și că politicul va conta foarte mult în reușita viitoarei mele activități. Nu țin minte cum m-am deplasat, probabil cu trenul, și m-am prezentat la primărie ca delegată pentru șefia spitalului de copii. Urma să locuiesc în spital, într-o cameră cu un singur pat, împreună cu o soră, care era și ea în deplasare, iar masa trebuia să o luăm la cantină. Nici nu pot să spun cât eram de speriată, totuși în aceeași zi am reușit să fac un tur de informare prin spitalul de care practic răspundeam. Am aflat că în localitate se aflau și vârstnici, bărbați, femei și copii, unii chiar născuți acolo. Era o întreagă colonie de refugiați greci, care locuiau în blocurile anume construite pentru ei. Ca urmare a războiului civil din Grecia, soldat cu înfrângerea comuniștilor, aceștia se refugiaseră în țările vecine, democrații populare, inclusiv în România, care se obligaseră să-i ajute, atât moral cât și material. În cele 12 colonii din România (Tulgheș, Sinaia, Oradea, Florica-Ștefănești etc.) împreună cu adulții au fost primiți și vreo 1500 de copii. Toate acestea nu le știam atunci, le-am aflat abia acum, din documentarea făcută pentru acest articol. Există chiar romane pe această temă, dar toate sunt scrise după anul 2000, așa cum se scrie istoria, mulți ani după ce au avut loc evenimentele.

De la început am observat că localnicii erau în minoritate și se pierdeau printre refugiați. Între cele două grupuri, relațiile nu erau prea bune. În jur se vorbea cu precădere grecește. Cei apți de muncă lucrau în întreprinderile locale. Printre refugiați erau și meseriași, care-și deschiseseră mici ateliere. Erau și ceainării și cofetării care își ofereau serviciile. Acolo am băut pentru prima dată o cafea fiartă „la nisip”, o specialitate turcească, și am mâncat prăjituri turcești cu nuci și miere. Poate că printre refugiați erau și macedoneni și turci. Era o adevărată colonie de care eu nu aveam habar. Dar pe mine mă interesa numai munca pe care trebuia s-o fac.

Am început activitatea în spital cu dreptul, chiar a doua zi. Era în perioada de glorie a penicilinei și a streptomicinei, de care farmacia dispunea din abundență și urmărindu-i atent pe pacienți cel puțin 12 ore pe zi, la nevoie chiar și noaptea la orice oră, pot spune că am avut rezultate bune. Nu au murit mulți sugari, deși nu aveam cameră specială de terapie intensivă. De fapt nici în spitalul Emilia Irza nu exista. La noi această specialitate se afla încă în faza de început. Nu am avut nici infecții nosocomiale, deoarece pe copii nu îi țineam mult în spital. Dar la Ștefănești am făcut ceva ce nu era permis la spitalul Emilia Irza: am internat și mamele ca însoțitoare, chiar dacă nu alăptau. Ne înțelegeam greu, dar ele ne-au fost de mare ajutor. Nu existau scutece de unică folosință, nu era suficient personal de îngrijire și mamele ne-au ajutat foarte mult. Medicul de la Sanepid ne-a făcut viața amară, dar ne-a și ajutat să fim mai atenți la normele de igienă obligatorii mai ales într-un spital. Așa am învățat din mers ce înseamnă a avea o responsabilitate, chiar dacă nu aveam pregătirea necesară.

Cele șase săptămâni cât am lucrat la acel spital au trecut fără să-mi dau seama. M-am împrietenit cu personalul mediu și chiar cu refugiații greci, dintre care mi-l amintesc pe Victor Sivetidis, un om cult care vorbea engleza și învățase și puțin limba română. El a rămas mai mulți ani în România, chiar după ce majoritatea refugiaților s-au repatriat. Victor era complet surd și nu pot uita modul sălbatec cum mi-a povestit că și-a pierdut auzul. Aparate auditive nu prea existau și probabil că erau prea scumpe. El a trăit în România scriind literatură pentru copii și în cele din urmă a emigrat în Anglia. Fugise de englezi și, ironia sorții, și-a petrecut vârsta a treia în Anglia.

În concluzie, cred că este un lucru bun ca la nevoie, în lipsa unor cadre medicale, să se apeleze la ajutorul unor tineri, chiar dacă ei sunt insuficient pregătiți. Studenții și rezidenții vor învăța să se descurce și să lucreze sub o bună îndrumare, mai ales în condițiile impuse de pandemie. Vor învăța la fel cum am învățat și eu, pusă în fața unei sarcini prea grele pentru pregătirea mea de atunci.

23. XI. 2020,  București

Mirjam Bercovici