Trezire

17 noiembrie 2020. M-am trezit pe la ora opt dimineața. Fiind pensionară, îmi permit să mă scol atunci când mă satur de somn. Uneori mai devreme, uneori mai târziu.

În acea zi la ora opt, în casă pătrundeau razele soarelui și adierea Mării Mediterane, care nu e departe de locuința noastră.

Aveam o senzație plăcută de vară întârziată, cu pomi încărcați cu coroane verzi, unele pline de flori, de toate culorile, nicio frunză galbenă.

De când pandemia, stăm mult în casă.

Golul din străzi, liniștea încărcată, vecinii pe care nu-i vezi decât la întâlniri întâmplătoare pe casa scărilor sau în lift, ferindu-se unul de altul.

Goliciunea orașului în perfectă armonie cu golul din suflet.

Suntem campioni la WhatsApp, Skype și Zoom.

Ne vedem de după sticle și plastic, transparenți și deformați din adevărata noastră natură într-un semirobot, care încearcă să zâmbească, care își mai amintește de o atingere, o îmbrățișare pierdută în vremuri… Figurile pe care le îndrăgim apar câteva minute, ne fac semn că mai există și că în curând vor apărea din nou pe ecrane.

Dar nu astăzi. Astăzi soarele a pătruns în golul străzilor și în golul sufletului.

După cafeaua nelipsită de dimineață, mă hotărăsc să ies pe stradă în cartierul meu, să mă plimb cât mă duc picioarele.

Suntem după al doilea val de COVID, numărul bolnavilor a scăzut, prăvăliile de stradă sunt deschise, lumea mișună cu măști pe față, fantomele zilelor noastre se agită cu mișcări vii, de parcă s-ar fi trezit dintr-un somn îndelungat. Ca în povestea Frumoasa din pădurea adormită. Când toată curtea regelui se trezește din somn.

Mă opresc aproape la fiecare prăvălie, la fiecare zarzavagiu, fac poze cu telefonul, care știe de toate, știe mult mai mult decât mine. Și nu se agită pentru nimic. Dacă se golește, se încarcă din nou.

Fructele strălucesc în soare. E vremea clementinelor și a portocalelor. A perelor verzi și maro. Verdețurile nu se lasă mai prejos. Avocado, înconjurat de roșii pitice, marcă Israel, de ardei roșii, galbeni și verzi, ciuperci de toate soiurile, ridichi, spanac și tot ce omul și-ar putea închipui.

S-au deschis și prăvălii de haine și pantofi. Proprietarii aduc lăzile cu marfă, încă nu și-au aranjat prăvălia și forfotesc în jurul ei de parcă s-ar pregăti de sărbătoare. Mă opresc. Întreb: „Nu te supără dacă fac o fotografie?” Dar proprietarul e atât de adâncit în aranjarea prăvăliei, încât nu îl deranjează nimic.

Prăvălia cu seminţe şi condimente

O prăvălie de semințe și condimente, de care nu mă pot despărți.

O bătrână cocoțată pedalează pe o tricicletă semiautomată, încărcată cu haine vechi.

Florăria

Iată o florărie. Cât timp nu au fost deschise florăriile? Luni de zile. Proprietăreasa pune de colo colo ghivecele și buchetele de flori. Le așează, le privește cu ochi de profesionist, apoi le schimbă locul. În prăvălie nu e niciun client, dar ea pare să fie în al nouălea cer.

Gogoşi

Să nu uităm de gogoși, care au apărut în toate prăvăliile alimentare, la cofetării și la brutării. Gogoșile sunt pregătite de sărbătoarea de Hanuka, dar apar deja cu o lună înainte.

Frizeria

Uite frizerul! Are o prăvălie mică, unde, după restricțiile de COVID, pot intra doar două persoane. A treia stă pe un scaun pe stradă, în fața prăvăliei. Acolo frizerul o piaptănă și amândoi par fericiți. Lumea trece fără să le dea atenție, de parcă de când lumea frizerul ar fi lucrat pe stradă.

Mai sunt dughenele cu falafel și pita, cu humus și thina. Unii mănâncă din bucatele pregătite pe loc, altora le este încă teamă.

Ajungând în piața din cartierul meu, mă opresc la porumbeii care nu rabdă de foame, fiind tot timpul hrăniți de trecători cu fărâmituri de pâine.

Porumbeii o duc bine, habar nu au de pandemie.

Picioarele obosesc. Nu mai sunt obișnuite cu mersul timp îndelungat.

Mă întorc acasă cu senzația că am fost la cinema și am văzut o poveste de mult uitată.

Poveste care îmi umple inima.

Eva Grosz

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

10 Comments

  • Thomas Lewin commented on December 7, 2020 Reply

    Ați rămas tânără,în pofida faptului că acordați somnului-dimineața-mai multe drepturi.

    • Eva Grosz commented on December 7, 2020 Reply

      Multă sănătate și optimism vă doresc !

  • MARINA ZAHAROPOL commented on November 27, 2020 Reply

    M-am delectat cu fiesta de culori vii din descrieri si imagini, o intrerupere binevenita a monotoniei apasatoare impusa de lockdown-ul pandemiei.

    Escadele – in sensul originar al cuvantului: o scapare sau evadare din izolare!!! – prin cartier imi hranesc si mie ochii si sufletul. Recurg des la acest leac miraculos!

    • Eva Grosz commented on November 27, 2020 Reply

      Bine faceți.. Aștept să scrieți.

  • tiberiu ezri commented on November 26, 2020 Reply

    Articol frumos scris! Te invidiez Evi, fiindca si eu sunt pensionar, dar nu conteaza la ce ora ma culc, ma scol to la …cinci dimineata.

    • Eva Grosz commented on November 26, 2020 Reply

      Dragă Tibi , dacă te scoli la cinci dimineața înseamnă că ai rămas tânăr. Să auzim de bine !

  • Veronica Rozenberg commented on November 26, 2020 Reply

    Eva, te-am insotit cu placere si poate chiar nostalgie, cand trista, dar cand inveselita de un optimism retinut, in care se strecoara printre cuvintele si pozele drumului facut, gandindu-ma cu teama, cat timp vom ramane cu toti treji.

    Sa fie cat mai lunga si mai de folos aceasta trezire, putem doar sa speram. Altfel, cine stie, ar merita sa verificam, daca nu ne-am putea refugia si noi, pentru un scurt timp in Dubai. Nici vizele nu mai reprezinta o problema.

    • Eva Grosz commented on November 26, 2020 Reply

      Mulțumesc Veronica pentru cuvintele tale. Ieșirea din casă,chiar fiind singură sau cu soțul meu este un lucru pe care îl fac în mod conștient pentru faptul că atât timp cât este posibil să văd oameni și viață în jurul meu și echilibrul fizic și psihic va fi menținut. Cât timp, nu știu.

  • Andrea Ghiţă commented on November 26, 2020 Reply

    Mi-a plăcut mult acest adevărat poem despre o dimineaţă care – în ciuda pandemiei – îşi păstrează prospeţimea ante-pandemică, oferind un dram de speranţă.

    • Eva Grosz commented on November 26, 2020 Reply

      Multumesc Andrea!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *