Dilema de mai sus a fost probabil depășită definitiv de succesul noului stat austriac, înființat la un deceniu după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, în direcția unui stat real, stabil, democratic, prosper, occidental dar nealiniat, cu o identitate tot mai clar conturată.

Tranșarea dilemei doresc să o ilustrez întâi de toate printr-o celebră butadă, potrivit căreia „austriecii au reușit să convingă întreaga lume că Hitler a fost german și Beethoven austriac“.

Austria a avut probleme fundamentale legate de identitatea națională încă din 1918, după prăbușirea Imperiului Austro-Ungar, când a fost întemeiată prima mică Republică Austria, pe ruinele fostei mari puteri europene. După secole de multietnicitate și plurilingvism în cadrul Imperiului Habsburgic, locuitorii regiunilor Austriei propriu-zise s-au considerat germani, pentru că vorbeau limba germană și se identificau cu cultura germană. În unele regiuni precum în Tirol, locuitorii s-au definit dintotdeauna tirolezi, având tradiții și obiceiuri foarte specifice. Pe bună dreptate istoricul Friedrich Heer descria confuzia legată de identitatea națională a austriecilor astfel: „Cine sunt austriecii de fapt în 1918? Germani din sudul Germaniei? Germani dintr-un al doilea stat german? Germani austrieci sau austrieci germani?“.

La începutul primei republici austriece, noii cetățeni ai Republicii au avut serioase dubii legate de viabilitatea economică și politică a micului lor stat german. Majoritatea au dorit o unificare cu Germania, fapt care s-a văzut mai târziu în susținerea aproape deplină a anexării de către Germania nazistă în 1938, sau o Confederație Danubiană preconizată de vizionari precum Kossuth sau Avram Iancu încă din 1848. Niciuna din aceste variante nu a fost acceptată în cadrul Tratatului de Pace de la Paris din 1919-1920.

După cel de-al Doilea Război Mondial, în anul 1955, atât trupele sovietice cât și cele aliate (americano-britanice-franceze), de comun acord, s-au retras de pe teritoriul austriac și au semnat celebrul Staatsvertrag, tratat prin care de facto s-a reînființat noua Republică Austriacă. Condițiile acestui tratat de dezangajare militară se regăsesc în noua Constituție democratică a Austriei din 1964.

Valabilitatea tratatului din 1955 este discutabilă de multă vreme din punct de vedere al dreptului internațional, deoarece două dintre statele semnatare, anume Uniunea Sovietică și Iugoslavia nu mai există de o bună bucată de vreme. Încă înainte de destrămarea ei, URSS a încercat prin vaste presiuni diplomatice și de altă natură să împiedice aderarea Austriei la Uniunea Europeană, la sfera de influență occidentală. În anii 70 și 80, Austria își făcuse un titlu de glorie din neutralitatea ei și în cursul guvernării faimosului cancelar social-democrat Bruno Kreisky a dobândit pe plan internațional un statut de excepție. Viena a devenit un intermediar al păcii în zonele de conflict internațional, multe organizații ale ONU și alte organisme internaționale și-au creat sedii la Viena. Multe firme și bănci transnaționale, inclusiv OPEC, au procedat similar, astfel încât treptat Austria a ajuns să rivalizeze cu Elveția, prin rolul ei internațional cu mult peste puterea și dimensiunea reală a țării.

Scandalul de la sfârșitul anilor 80, legat de trecutul nazist al fostului cancelar Kurt Waldheim (1986-1992), fost secretar general al ONU între 1972 și 1981, a determinat o decantare majoră a trecutului nazist al Austriei și un pas decisiv în direcția apartenenței definitive la democrația liberală și Occident. La sfârșitul anilor 80 și prima parte a anilor 90, neutralitatea Austriei și rolul ei de placă turnantă între cele două sisteme aflate într-un interminabil război rece a balansat către integrarea în Uniunea Europeană și alianța cu NATO. De asemenea pe plan economic, Austria a evoluat dintr-un stat aproape socialist, cu o economie socială de piață, spre o economie liberală, unde sectorul privat a fost extins și modernizarea a fost accelerată. Austria a fost una din țările care a accesat cu multă eficiență fondurile de coeziune și dezvoltare ale UE, ajungând la începutul noului mileniu unul din statele europene cu nivel de trai de vârf, cu infrastructură dezvoltată și un sector financiar-bancar foarte puternic.

Pe plan politic s-a ajuns practic la o paritate între cele două partide principale: SPÖ – Partidul Social Democrat de stânga (care a dominat scena politică aproape trei decenii) și ÖVP – Partidul Popular Austriac conservator, de dreapta. După câștigarea dreptului de membru deplin al UE în 1995, Austria a înfăptuit și reforme legislative profunde, homosexualitatea a fost dezincriminată și provincialismul conservator specific al societății austriece a fost transformat într-un liberalism echilibrat.

În anii 90, Parlamentul Austriac a stipulat în câteva rânduri că multe articole din Staatsvertrag nu mai sunt valabile și că statul austriac nu mai are obligația de a rămâne neutru sau de a nu face parte din vreo alianță militară.

Evoluțiile benefice au fost încetinite și umbrite de apariția unui al treilea partid, populist, de extremă dreaptă, FPÖ – Partidul Libertății din Austria, condus de charismaticul Jörg Haider, inițial cu baza electorală în regiunea Carinthia, care în perioada 2000-2004 a întrunit 27% din sufragiile electoratului, FPÖ intrând într-o coaliție de guvernare cu ÖVP la conducerea Austriei deja în 1999. Cu o retorică antiliberală, antiestablishment, antiimigrație și polarizând păturile de muncitori simpli care și-au pierdut locurile de muncă în întreprinderile de stat austriece din cauza privatizărilor, Haider a pus în pericol întregul proces de modernizare și liberalizare al Austriei. Totuși, în cele din urmă, sub presiunea sancțiunilor diplomatice și economice ale EU și a altor state occidentale, a dorinței de normalitate și reformă a majorității relative a opiniei publice, coroborată cu atitudinea reformistă a cancelarului Wolfgang Schüssel, Haider a început să fie scos treptat din funcțiile de vârf deținute. Primul pas a fost făcut în 2000, când Haider și-a dat demisia din calitatea de președinte al partidului extremist FPÖ, apoi în 2005 din acea de membru al partidului. Tenacele populist a mai încercat o revenire spectaculoasă prin înființarea unui nou partid de extremă dreaptă, Alianța pentru viitorul Austriei, BZÖ, însă fără mare incidență electorală. În ciuda ieșirii graduale din centrul vieții publice, Haider a rămas din 1999 până la sfârșitul vieții, survenite tragic printr-un accident de mașină în 2008, guvernator al Carinthiei. Gurile rele ale mediei spun că incomodul politician extremist a fost de fapt scos din scenă în mod subtil-violent, prin acțiunea unor servicii secrete europene sau bineînțeles a Mossad-ului, dușmanul extremiștilor de pretutindeni…

În 2011 Viena a intrat zona Schengen, deci în Euroland, țara dezvoltându-se în ritm alert, profitând în paralel de deschiderea porților de colaborare cu fostele state socialiste. Firmele și băncile austriece au ocupat poziții strategice în economiile din Ungaria și România, unde merită să amintim doar OMV, Erste, Raiffeisen, Strabag, Vienna Insurance Group și altele mai puțin glorioase precum Schweighofer.

Din punctul de vedere al nivelului de trai în 2019, Austria se plasează pe onorabila poziție a patra în Europa, fiind devansată de Norvegia, Finlanda și Germania. Această statistică coroborează nu doar GDP pe cap de locuitor, ci și alți factori precum poluarea, aerul curat, cetățenie, calitatea vieții, drepturi de proprietate și de educație, unde este fruntașă în Europa.

De asemenea, într-un alt clasament internațional al calității vieții în marile centre urbane din lume, Viena se clasează de 9 ani pe primul loc, o performanță unică.

Totuși, oficial, până în ziua de azi, Austria nu este membră a NATO, ci începând din 2014, doar participantă la Parteneriatul de Interoperabilitate al Alianței transatlantice. Austria a participat cu trupe de menținere a păcii la multe misiuni internaționale: în Bosnia Herțegovina între 1996 și 2001, în mod continuu în Kosovo cu 400 de militari și în Afganistan din 2002.

Constituția din 1964 interzice explicit reunificarea Austriei cu Germania, după experiența amară a Anschluss-ului din 1938, adică invadarea ei de către Germania hitleristă, anexarea ei și desființarea Republicii Austria de dinainte de al Doilea Război Mondial. Deocamdată, culpa colectivă a acceptării entuziaste a alipirii la Germania hitleristă și a participării efective alături de aceasta la agresiunile și crimele perpetrate de armata germană domină vag ethosul austriac. Treptat Austria devine o tânără națiune de sine stătătoare, fapt atestat și de sondajele de opinie, potrivit cărora în 1966 doar 47% dintre cetățeni se declarau austrieci, procentul acestora crescând în 1990 la 79% și în 2010 la 85%. Cu toate acestea, conștiința germanității este foarte puternică la nivel lingvistic, cultural, religios, dar și economic și comercial.

De când ambele state fac parte din Uniunea Europeană, granița dintre ele este formală, integrarea economică reciprocă tot mai puternică, impedimentele administrative sau birocratice sunt practic nule. În momentul de față cca. 346.000 de cetățeni austrieci trăiesc permanent în Germania și cca. 193.000 de cetățeni germani trăiesc și muncesc în Austria. Între cele două țări cu adevărat frățești există un transfer permanent de populație.

Din cauza rezultatelor deosebite atinse și a unei statalități noi și reușite de mai bine de 65 de ani, dorința aderării la Germania reunificată este minimală în cadrul societății austriece.

Republica Austriacă reprezintă o realizare de succes a noii ordini mondiale de după cea de-a doua conflagrație mondială, respectiv a noii Europe Unite de după căderea comunismului din 1989.

George Vigdor