Cred că aveam șapte sau opt ani când am auzit pentru prima oară cuvântul „cancer”, sau poate atunci am devenit conștient de el. Am întrebat-o pe mama și ea mi-a explicat că este o boală, în cele mai multe cazuri mortală. M-am întrebat de ce nu auzisem termenul până atunci. Și după un timp de gândire, am decis că viața trebuie să fie în straturi și că o vezi doar pe orizontală. La vârsta mea de atunci, în stratul în care se afla capul meu, nu exista cancer, de aceea nu puteam să-l văd sau să aud despre el. Dar pe măsură ce cresc și devin tot mai înalt, continua raționamentul meu, voi intra cu capul în straturi superioare, unde voi întâlni tot felul de lucruri noi.

            Cam tot în aceeași perioadă am început să mă gândesc mult la moarte și eram terorizat. Locuiam în zona cimitirului orașului și vedeam adesea trecând cortegii funerare. Mă mira de fiecare dată liniștea, smerenia, stoicismul, chiar fatalismul cu care era acceptată despărțirea definitivă de cel sau cea din sicriu. Cum acceptă așa fără să protesteze, fără să urle, fără să spargă sau să rupă totul în bucăți? Cum acceptă această uriașă nedreptate? Și cum a acceptat defunctul moartea? De ce a lăsat-o să-i închidă ochii? De ce nu s-a împotrivit? Nu puteam accepta nicicum ideea morții. Așa cum nu-mi puteam imagina cum poate exista „o mare fără fund”, cum nu puteam concepe infinitul, tot așa nu puteam accepta neantul, dispariția eu-lui meu.

            Gânduri de copil, evident, dar pe care le-am regăsit mai târziu mult mai bine formulate de Guy de Maupassant, Eugen Ionescu și alții. „Vă gândiți des la moarte?” a fost întrebat dramaturgul american Arthur Miller într-un interviu luat pe când avea peste 80 de ani. „În fiecare zi”, a răspuns el. Evident, frica de moarte, de necunoscut, este omniprezentă în tot cursul vieții unei persoane, care face tot ce poate pentru a evita accidentele sau a-și îngriji sănătatea. Dar, de-a lungul timpului, mulți au reușit să și-o învingă, sau să accepte ideea că sfârșitul vieții este inevitabil. Treptat, frica de moarte și de pedepsele promise păcătoșilor la judecata de apoi s-a estompat, pe măsură ce influența religiei a scăzut. Dar a mai fost ceva. Ne îndepărtaserăm de moarte. De câteva decenii, mai ales în țările dezvoltate, nu se mai moare acasă, în mijlocul celor dragi, ci ori în case de bătrâni, ori în spitale, de unde cadavrul este transportat rapid la sediul societății de pompe funebre și de acolo la crematoriu sau la cimitir. La ambele, serviciul funerar durează în general doar jumătate de oră, timp în care cel care ne-a părăsit este pomenit, elogiat și expediat apoi în grabă spre „o lume mai bună”. Deci chiar și în prezența morții, nu o vedem, sau preferăm să o ignorăm și să trecem repede peste ea.

            Sigur, acceptăm ca de la sine înțeles că mulți mor în accidente aviatice, rutiere, sportive, sau în tot felul de catastrofe naturale, conflicte și războaie. Dar oricum, cele din urmă se întâmplă în general destul de departe de noi, în Darfur, Etiopia, Yemen etc. Adevărat, au murit mulți și mai aproape de noi, în fosta Iugoslavie, dar cu excepția celor direct implicați, noi, cei din afară, nu ne-am speriat prea tare. În definitiv, conducătorii noștri au știut cum să limiteze și în cele din urmă să calmeze spiritele prea înfierbântate. Ba chiar, „pour décourager les autres”, au arestat, judecat și condamnat pe câțiva dintre protagoniștii de frunte ai acestor orori.

            Și în fine, simțurile ne-au fost tocite și de un grad fără precedent de violență urbană, sau zugrăvită în filmele de pe micul și marele ecran. Am continuat așadar să ne trăim viața, prea ocupați cu casa, serviciul, vacanțele și distracțiile ca să ne gândim la moarte. Pe scurt, moartea nu ne mai speria ca odinioară. Era acceptată ca parte din viața de zi cu zi.

            Poate, dar noua formă, Covid-19, nu face parte din viața pe care o cunoșteam până nu de mult. Când nu te gândeai că poți să mori dacă te duci la o nuntă, sau la o berărie, sau să vezi o piesă de teatru, sau să asculți un concert la Filarmonică. Toate aceste îndeletniciri sunt asociate azi în mintea noastră cu un craniu și două oase încrucișate: Pericol de moarte.

            Noi poate voiam să ignorăm moartea, sau să uităm de ea, fie și temporar, dar ea nu ne-a uitat. Și ne-a reamintit existența ei printr-una din cele mai brutale forme posibile, printr-o pandemie. Iar ca să-și dovedească omnipotența, a cuprins aproape tot globul. Soldații ei invizibili, adică virușii, s-au răspândit peste tot, în lung și latul lumii, de la Wuhan la Los Angeles, de la Rio de Janeiro la Stockholm. De data aceasta, conducătorii noștri nu au mai știut cum să reacționeze, ba chiar mulți dintre ei au luat tocmai măsurile contraindicate, situație care spune mult despre așa-zisa artă a planificării din timp. (Realitatea a spulberat rapid asigurarea dată inițial de guvernul britanic că țara „este bine pregătită să facă față situației, oricât de gravă ar putea ea deveni”.)

            Și după peste un an de bâjbâieli, decizii contradictorii, anunțuri, contramandări, zvonuri, teorii conspiraționiste, agonii și peste două milioane morți (mai mult de o sută de mii numai în Marea Britanie), populația ca un tot, a realizat deodată că decesele cauzate de Covid-19 nu sunt „cazuri” sau „grafice” ci mame, tați, frați, surori, soți, soții, fii, fiice etc. Aceste milioane de tragedii umane, plus cele asociate (văduvi, văduve, orfani, cei care au murit din alte cauze pentru că nu au putut fi tratați de spitalele și medicii copleșiți de victimele virusului) au avut și alt efect, pe lângă durerea cauzată familiilor și pagubele cauzate economiei, comerțului, culturii, pe scurt vieții în general. Ne-au scuturat și ne-au făcut să recunoaștem că moartea, care pentru mulți era până recent o perspectivă îndepărtată și în timp și în spațiu, este prezentă aici, acum. Și ne sperie din nou. Am învățat să-i recunoaștem soldații, dar ea îi deghizează permanent, le schimbă tot timpul uniformele ca să ne înșele și în cele din urmă să ne ucidă.

            Este foarte posibil ca în cele din urmă inventivitatea omului să vină de hac și acestui flagel. El a produs și continuă să producă pagube umane și materiale incalculabile, dar ne reamintește în același timp un lucru esențial, poate chiar vital pentru noi: că deși speranța de viață a crescut enorm în ultimul veac, rămânem literalmente tot timpul la un pas de moarte. Dacă nu vom uita însă acest mesaj și dacă vom trăi permanent conștienți de el, prețuind fiecare clipă, vom avea o viață infinit mai bună, nu doar noi ci și cei din jurul nostru. 30 ianuarie 2021

Dorian Galbinski