Nu departe de casa în care locuiam, la începutul unei străzi al cărei nume mi-l mai amintesc și după mai mult de cinzeci de ani, Ioan Ursu, se găsea cizmăria lui Bartha bácsi. Bartha János era invalid de război, astfel se explica că în anii cincizeci avea atelier particular. Era un om bine făcut, cu o mustață stufoasă de tip secuiesc și purta un halat și o șapcă cu cozoroc din piele. Avea o mulțime de clienți din partea locului. Atelierul în sine, situat în vecinătatea casei cizmarului, era de fapt o colibă mică, plină cu pantofi de tot felul, într-o dezordine desăvârșită. Niciodată nu am reușit să înțeleg cum putea Bartha bácsi să găsească în noianul de încălțăminte, pe cea a unui client anume. Pereții colibei erau plini de poze cu Bartha János, la început în uniformă militară, apoi, după ce-a fost rănit, în uniformă de poștaș; erau și poze de la petreceri etc.

Durata reparațiilor era un mister pe care doar cizmarul îl știa, de la câteva ore până la câteva săptămâni, în cazurile mai “grave”, chiar câteva luni. Când lucrarea nu dura mai mult de o oră, așteptam până când îmi repara pantoful și între timp mă uitam cum lucrează. În atelier era un miros de clei și piele, se auzea un radio tranzistor în surdină. Din când în când îmi arunca câte o privire și mă întreba tot felul de banalități. Mi-a rămas în amintire ce mi-a spus de câteva ori despre secretul meseriei lui:

– Talpa este sufletul pantofului!

Mă lua groaza când îl vedeam cu cuiele în gură, mi-e era frică că ar putea să le înghită, dar din fericire acest lucru nu s-a întâmplat, cel puțin nu în prezența mea. Nu o dată, ca alți copii, îi ceream câte un leu ca să-mi cumpăr bomboane acrișoare de la alimentara din apropiere. Mă împrumuta și îmi spunea că o să deschidă o listă cu datoriile mele. Când veneam cu prietenii mei, se supăra puțin și ne spunea:

– No, știți ce? Eu vă dau un leu, iar voi împărțiți-vă bomboanele între voi.

Pe lângă meseria lui de cizmar, Bartha bácsi făcea și pedichiură la domiciliul clienților (printre care se număra și mama mea), era și măcelar iarna, când oamenii tăiau porcii. Probabil acesta era motivul pentru care reparația pantofilor se prelungea. Avea însă un hobby ieșit din comun: cânta la vioară. Duminică dimineața, nu o dată, ne trezeam cu Bartha bácsi, îmbrăcat în costum negru, cămașă albă, cravată asortată și vioara sub braț. Ne dădea un mini-recital din melodiile cunoscute din anii tinereții lui. Mamei îi cânta melodia ei preferată, din anii 1930, Duminica tristă, un șlagăr cunoscut în toată Europa. După părerea tatălui meu nu avea prea mult talent, iar vărul meu, student pe atunci și care locuia la noi, într-o cămăruță de lângă bucătăria unde avea loc ”recitalul”, spunea că scârțâie teribil și își punea dopuri în urechi. Spre marea noastră bucurie venea de obicei devreme, spunând că avea de mers la multe adrese…

În ziua înmormântării mamei mele, a venit cu vioara sub braț și m-a întrebat dacă sunt de acord să interpreteze melodia preferată a mamei. I-am explicat că nu e nevoie și i-am mulțumit pentru bunele intenții. În timpul ceremoniei, pentru o clipă privirea mi s-a oprit asupra lui Bartha bácsi. Murmura ceva din buze și sunt sigur că îi cânta mamei șlagărul ei preferat…

Andrei Schwartz

11/03/2021