În cartier lucrurile își aveau rânduiala lor. La fel și oamenii, încă de cum veneau pe lume. Cu cât așteptau mai multe trăsuri în fața bisericii, la botez, cu atât se știa că pruncul aparține unei familii de viță nobilă, iar calea în viață îi va fi ușoară, căci fusese deja netezită de generațiile de dinainte. La fel stăteau lucrurile și la căsătorie. La fel și la înmormântare.

În seara aceea murise domnul Petőfi, angrosist și comerciant, una din personalitățile orașului. Dumnezeu nu îl blagoslovise cu copii, dar nici nu îl amărâse cu vreo nevastă, așa că domnul Petőfi fusese toată viața holtei și liber ca pasărea cerului. Nici prea cheltuitor nu fusese, iar acum lăsa toată averea-i frumușică prin testament în custodia Bisericii locale. Domnului Petőfi i se cuvenea așadar o înmormântare pe cinste. Nu cu trăsura cu doi cai, ca muritorilor de rând. Nici dricul cu patru, ca în cazul funcționarilor de stat. Domnului Petőfi i se cuvenea o înmormântare clasa întâi.

Un dric tras de opt cai îl va duce pe ultimul drum. Nu orice fel de cai. Lipițani, de rasă, din grajdurile grofului, înveșmântați în mantale de catifea albastră, cu măști în jurul ochilor și cu un pompon mare, negru, deasupra capului, așa cum se obișnuia doar la funeralii de capete încoronate. Cortegiul va fi însoțit de episcop în trăsură și de o fanfară în spatele dricului. Iar în primul rând, în spatele fanfarei, copiii, îmbrăcați în veșminte albe, simbol al purității. Copiii sunt luați de pe stradă, de la joacă și convinși cu o pungă de bomboane. Copii nevoiași nu au nevoie de mai mult. Unul din ei va trebui să ducă crucea.

Reprezentantul parohiei e nehotărât. Nu poate să dea crucea mare din lemn pe mâinile acelor copii firavi. Domnul diacon a ochit un lungan care stă pe margine, cam slab, ce-i drept, dar pare că se poate măsura cu măgăoaia de lemn.

– Vorbești ungurește?întreabă diaconul.

– Persze, sigur, răspunse lunganul.

„Foarte bine,” gândește diaconul, „înseamnă că e catolic de-al nostru”. Avusese o oarece teamă să nu fie olah¹ ortodox, ei aveau alte obiceiuri. Îi promite un cremeș de la cofetăria Arendt, cea mai bună din oraș, răsplată pentru efortul depus. Lunganul ar vrea să spună ceva, parcă are o taină, dar tentația cremeșului e mai mare. Părinții sunt săraci, e și perioada de criză, va fi prima prăjitură din viața lui. Parcă simte deja în gură gustul aluatului.

Cortegiul funerar pornește la drum. Străzile cartierului sunt golite. Nimic altceva nu mișcă. E aproape de ora prânzului și tot ce se aude în acea zi însorită de mai a anului 1937 este fanfara, întreruptă din când în când de rugăciunile preotului în drum spre cimitir.

Rejin tanti privește și ea din spatele draperiei de mătase. Domnul Petőfi nu trăise degeaba. Asta se vedea cel mai bine acum, după ce murise. Vede dricul lăcuit, o impresionează caii, fanfara care tocmai intonează un recviem… Deodată împietrește.

– Jézus Mária! Și-ar face cruce, însă religia nu-i permite. Își vede nepotul acolo, în mijloc. La aproape două milenii distanță, un evreu duce din nou o cruce. De data aceasta nu pe dealurile șerpuite ale Golgotei, ci pe lângă linia de tramvai din cartierul Elisabetinului. Istoria se repetă, spunea cineva. Prima oară ca tragedie, a doua oară ca farsă, spunea tot el, dar Rejin tanti nu o vede astfel. E îngrozită nu atât de gestul băiatului, ci de ce vor spune vecinii. Precis toți văzuseră ceea ce văzuse și ea. Din toți copiii cartierului tocmai el, evreul, purta în brațe simbolul creștinismului. Nu se putea trece la ordinea zilei, trebuie făcut ceva. Mâine zi le vor ieși vorbe că cresc o Iudă. E întrunit iute consiliul de familie. Pilat din Pont absentează, dar în rest toți sunt prezenți. Dezbaterea e furtunoasă. Linia Hillel, linia paternă a familiei, ar opta pentru achitare. Băiatul nu avea de unde să știe, iar Dumnezeu e același pentru toți. Și dacă stai să gândești, Isus a fost tot de-al nostru. Linia Shammai e însă mult mai dură. Cere un nyakleves² ca învățătură de minte pentru cel care s-a vândut pentru un cremeș. Nu am reușit să aflu care din cele două opinii a avut câștig de cauză, chiar dacă am o oarece bănuială. Cert este doar că băiatul nu a mai ajuns la cofetăria Arendt pentru a-și primi răsplata. Dar nici cruci nu avea să mai ducă de atunci, căci au urmat alegerile din 20 decembrie 1937, iar spiritul acela sănătos, multietnic avea să dispară pentru o vreme și din cartierul de sud. Cofetăria Arendt, cea cu tacâmuri de argint, nu a supraviețuit nici ea și a fost desființată imediat după război. Poate pentru ca să-și ia revanșa pentru făgăduiala îndoită, dar și pentru a le procura altor copii acea dulce bucurie de care el a fost lipsit, lunganul acela, care întâmplător avea să fie și tatăl meu, avea să intre intre câțiva ani mai târziu ucenic la o fabrică de ciocolată.

1- olah= valah (maghiară)

2- nyakleves= palmă strașnică (maghiară)

George Schimmerling

(material preluat de pe blogul autorului https://georgeschimmerling.com/author/georgeschimmerling/ )