M-am decis să abordez acest subiect sensibil, pasibil de controverse aprinse, pentru că am constatat mai ales în ultimul deceniu o pasivitate, o indolență, un fatalism al opiniei publice și al societății în general de-a dreptul alarmant, care pune în pericol peste două sute de ani de dezvoltare democratică, de consacrare a drepturilor fundamentale ale omului.
Orice fel de putere politică, fie ea democratică, autocrată, religioasă sau monarhică, are tendința de abuz, de inflamare, de creștere periculoasă în detrimentul libertăților individuale, cetățenești și colective. Libertatea personală, colectivă, profesională, religioasă, civică sau națională trebuie câștigată și recâștigată mereu, ea este bunul cel mai prețios al omului, pentru care trebuie depus efort, asumate riscuri, iar în cazuri grave sau extreme trebuie aduse sacrificii și chiar jertfe. Libertatea este o categorie filosofic-politică concretă care întotdeauna se obține și menține prin luptă, niciodată nu se acordă de bunăvoie, de către putere.
Sub diverse pretexte generale precum pericolul terorist global, după abominabilul mega-atac terorist din 2001 asupra SUA şi, mai nou, prin actuala pandemie mondială de coronavirus, libertățile cetățenești sunt grav ciuntite, starea de alertă fiind declarată aproape în toate statele lumii.
Tot sub pretextul dezvoltării extraordinare a tehnicii de calcul, a comunicațiilor și digitalizării, sub aparența măririi confortului personal, a posibilităților de informare, interacțiune, divertisment și consum, s-a desăvârșit practic supravegherea digitală totală a cetățenilor.
Cu tema aleasă – cenzurată pe vremea regimului comunist, manipulată, mistificată sau minimalizată în interminabila tranziție postdecembristă, mai puțin cunoscută de cititorii noștri care trăiesc în străinătate, doresc să readuc în atenție curajul civic, nesupunerea civilă sau chiar opoziția vehementă, pașnică sau combativă, să fac un apel la activism social, la manifestarea pașnică a multiplelor nemulțumiri populare.
În condiții infinit mai grele, oameni demni și curajoși, cu verticalitate și determinare, cu riscul anihilării fizice, bătăilor și violenței autorităților, al condamnării la ani grei de temniță, s-au ridicat împotriva unui regim represiv în esența lui, uneori criminal, de cele mai multe ori opresiv și agresiv, pentru care cetățeanul era doar un mijloc de producție și reproducție.
Voi trece succint la relatarea momentelor cele mai importante ale disidenței anticomuniste românești:
1948-1953 – În perioada stalinismului dur au fost arestați și condamnați la închisoare oameni din toate categoriile socio-profesionale, dar cu precădere demnitari ai fostului regim, apropiați ai fostei case regale, liderii fostelor partide istorice, intelectuali de seamă cu rol însemnat în cultura interbelică, capete bisericești, foști legionari și fasciști din camarila mareșalului Antonescu.
Mii de condamnați au sfârșit tragic, răpuși de foamete, boli, condițiile inumane din lagărele de muncă și temnițe, bătăile și schingiuirile îndurate, respectiv de epuizarea cauzată de munca fizică istovitoare. La Aiud, Pitești, Jilava, Balta Albă, Târgoviște, Salcia s-a stins în condiții inumane, o parte a elitei românești – fie-le memoria binecuvântată – dar și criminali de război legionari și fasciști.
Din experiența lor carcerală vor rezulta lucrări care nu au văzut lumina tiparului decât după 1989, dintre care cea mai completă și notorie este Închisoarea noastră cea de toate zilele a lui Ion Ioanid, socotită pe drept cuvânt sinteza literar-memorialistică a gulagologiei românești, dar și alte numeroase lucrări. Din 1969, Ion Ioanid a trăit în RFG și de la microfonul Europei Libere și-a continuat jurnalismul de înaltă calitate îndreptat împotriva regimului ceaușist.
1953 – Unicul gest notoriu al momentului legat de începerea unei relative destalinizări în România este întreprins de un vechi ilegalist, Alexandru Jar, care este criticat aspru, sancționat și marginalizat. Despre epocă, numită de unul dintre protagoniștii ei “obsedantul deceniu”, s-au scris ulterior cărți de memorialistică, de căutat în bibliografia unor: Nina Cassian, Maria Banuș, Alexandru George, Nicolae Carandino, Marin Preda, rămase în sertare, dar și romane, parțial “adevărate”, atent controlate de cenzură, publicate între 1965-1989.
Aprilie 1954 – Procesul lui Lucrețiu Pătrășcanu, cunoscut lider comunist, fost ministru al Justiției. Multă vreme a fost considerat principalul adversar al lui Dej. Provenea dintr-o familie burgheză, era un avocat și un intelectual excepțional, printre puținii autentici din Partidul Muncitoresc Român. Ultima picătură a „disidenței” sale din interiorul PMR a avut loc la Opera Română din Cluj, când Pătrășcanu a declarat că este în primul rând român și apoi comunist. Acuzatul principal este condamnat la moarte și executat, iar alții vor ispăși pedepse grele. Ceilalți comuniști arestați odată cu Pătrășcanu vor scrie lucrări de sertar, foarte cunoscute după 1989: Lena Constante – Evadarea tăcută, Bellu Zilber – Monarhia de drept dialectic (ediția I) și Actor în procesul Pătrășcanu (ediția a II-a).
1956-1961 – Ca urmare a Revoluției din Ungaria, un număr de intelectuali, în majoritate studenți, compun și difuzează texte de adeziune. Sunt condamnați la închisoare Paul Goma, Alexandru Ivasiuc, Alexandru Mihalcea. Alte valuri de arestări, sub acuzații variate, precedă sau urmează același eveniment, cuprinzându-i pe unii membri ai fostului “Cerc de la Sibiu” ca Ion Negoițescu, Nicolae Balotă, Ion Desideriu Sârbu sau oameni fără o apartenență politică anume precum Teohar Mihadaș sau Adrian Marino. Toți vor scrie ulterior cărți de valoare, meditând asupra experienței de închisoare.
12 februarie 1959 – Condamnarea, în baza articolului 209 CP, ulterior 167, a peste 20 de intelectuali, printre care Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, profesoară, Dumitru Banu, ziarist, Ion Caraion, poet, pentru difuzarea de „înscrisuri dușmănoase”: poeme sosite din străinătate, scrisori etc. Ion Caraion va relata mai târziu, din exil, experiența de închisoare
1 martie 1960 –În faimosul Proces Noica-Pillat, în doar trei zile se pronunță sentința împotriva a 25 de personalități intelectuale din regimul trecut, dar și a unor personalități de stânga care s-au opus stalinismului dur din anii 50. Judecata a avut loc la Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militară București. Principalele capete de acuzare au fost legate de producerea și răspândirea a ceea ce ulterior s-a numit samizdat (Povestiri despre om, eseu filozofic de Constantin Noica, și Așteptând ceasul de apoi, roman al lui Dinu Pillat) și a scrierilor dușmănoase ale românilor din exil Emil Cioran, Mircea Eliade, Vintilă Horia etc.
Unii dintre condamnați precum Alexandru Paleologu și Dinu Pillat erau antilegionari, iar Nicolae Steinhardt și Beatrice Stresliker erau evrei. Marietta Sadova, Constantin Noica, Sandu Lăzărescu și Vlad Aurelian au fost membri activi ai Legiunii, dar cert este că nu li se puteau imputa niciun fel de crime.
Condamnările celor 23 de inculpați au mers de la 7 la 25 de ani de temniță. Unii dintre cei condamnați vor scrie ulterior lucrări de sertar, relatând experiența carcerală și publicate după 1989: Nicolae Steinhardt – Jurnalul fericirii, Alexandru Paleologu – Sfidarea memoriei, Constantin Noica – Rugați-vă pentru fratele Alexandru.
1971 – Sub influența vizitei în China și Coreea de Nord, Nicolae Ceaușescu enunță „Tezele din iulie”, ansamblu de directive reglementând strict activitatea de creație din România, și declanșează minirevoluția culturală după model asiatic. Acest moment constituie și startul cultului personalității conducătorului, care spre sfârșitul anilor 80 a frizat absurdul și megalomania patologică. Treptat ia sfârșit perioada fastă de liberalizare economică-socială și culturală din anii 1965 – 1971, când pentru scurtă vreme majoritatea a fost în mod autentic pro regimul comunist al lui Ceaușescu, mai ales după refuzul acestuia de a invada Cehoslovacia în 1968, alături de trupele Tratatului de la Varșovia. Campion al independenței țării, al ieșiri definitive de sub tutela sovietică, al apropierii și colaborării cu Occidentul, Ceaușescu a atras și simpatia majorității intelectualității românești, mulți intelectuali de seamă, chiar și foști deținuți politici aderând la PCR.
1972 – În lumina acestor teze, piesa „Revizorul“, pusă în scenă la București de regizorul Lucian Pintilie, este interzisă. Urmarea este că până în 1989 artistul își va continua creația aproape exclusiv în străinătate, cu excepția filmului De ce trag clopotele, Mitică? Din 1981, care a fost și el oprit.
Martie 1975 – Securitatea din Cluj îl avertizează pe Teohar Mihadaș (deținut politic între 1949-1956) că difuzarea spre lectură a manuscrisului său Memoriile unui deținut politic, cu conținut ostil, constituie o infracțiune. Cartea va apărea în 1990 cu titlul Pe muntele Ebal.
Aprilie 1975 – Devenit redactor șef al revistei franceze Cahiers de l’Est, prozatorului Dumitru Țepeneag i se retrage cetățenia, pentru a-i fi incitat pe scriitorii români să scrie “lucrări cu conținut potrivnic politicii culturale a partidului nostru și să le trimită pe căi ilegale în străinătate”. Unele lucrări ulterioare ale prozatorului fac referiri la această perioadă.
Octombrie 1975 – Scriitorul William Totok, membru al Grupului de Acțiune Banat (Aktionsgruppe Banat) este arestat, fiind acuzat de propagandă împotriva orânduirii socialiste. Grupul scriitorilor din Timișoara va fi desființat în urma presiunilor Securității. Culmea este că cei nouă tineri scriitori fondatori aveau origine sănătoasă, erau fii de țărani cooperatori șvabi din Banat și studenți eminenți ai Facultății de Germanistică ai Universității din Timișoara, cu vederi progresiste, neomarxiste.
Grupul de acțiune Banat s-a format în 1972. Tinerii scriitori au publicat în presa culturală germană locală – Neue Banater Zeitung și Neue Literatur din București. Atitudinea lor nu era anticomunistă, ci doar critică față de socialismul real al acelor timpuri. La cenaclurile lui Aktionsgruppe Banat au participat și scriitori germani din afara grupului, printre care viitoarea laureată a Premiului Nobel pentru Literatură, Hertha Müller.
Octombrie 1976 – Psihiatrul Ion Vianu, fiul celebrului Tudor Vianu, agreat de noul regim comunist, publică în Viața Românească, un articol în care denunță abuzurile psihiatrice din România. Câteva luni mai târziu se va solidariza cu Paul Goma, iar peste un an va fi silit să se exileze.
1977 – Începe disidența matematicianului Mihai Botez, manifestată prin scrisori publicate în presa străină, citite la Europa Liberă, adresate direct conducerii de partid și de stat din RSR. După ce este dat afară din serviciu, apoi mutat disciplinar la Tulcea, se stabilește în SUA ca refugiat politic. A publicat numeroase cărți de specialitate; după revoluție i-au apărut analize ale comunismului românesc, printre care Intelectualii din Europa de Est.
Ianuarie 1977 – Începe disidența lui Paul Goma, fost deținut și deportat politic în primul deceniu de comunism, autor deja al multor scrieri dușmănoase, refuzate sistematic de cenzură. Paul Goma a fost cel mai vehement critic intelectual al regimului comunist din România și cel mai renumit disident român peste hotare. Este expulzat din țară în noiembrie al aceluiași an. Din nefericire, în Occident, mai ales spre sfârșitul vieții, Goma și-a distrus în parte statura morală și intelectuală prin luările sale de poziție și prin scrierile sale autocratice, nedemocratice, prolegionare și antisemite.
5 iunie 1977 – Grupul compus din Dan Niță, Radu Negrescu-Suțu, Ioan Marinescu, Raymond Păunescu și Nicolae Windisch întocmește un Protest împotriva nerespectării Drepturilor omului în România, în care revendicau, pentru ei și pentru generațiile viitoare, drepturile omului și libertățile fundamentale, inclusiv libertatea de gândire și de conștiință, dreptul oricărui cetățean să nu sufere din cauza opiniilor sale, egalitatea în drepturi a tuturor cetățenilor, dreptul la libera circulație a cetățenilor etc. A doua zi după apariția Protestului în presa occidentală, cei cinci protestatari au fost arestați și condamnați la un an de muncă forțată la Canalul Dunăre-Marea Neagră, în urma ordinelor venite direct de la Ceaușescu. Neacceptând sentința și refuzând să muncească pe șantier, cei cinci intră în greva foamei pe data de 23 august 1977, grevă ținută efectiv aproape o săptămână, în detenție în Beldiman, Rahova și la Canal, în condiții de intensă tortură fizică și psihică din partea Securității. La sfârșitul anului, în urma presiunilor exercitate asupra lui Ceaușescu de către președintele SUA de atunci, Jimmy Carter, și organizația Amnesty International, cei cinci au fost eliberați, achitați și expulzați din România.
Va urma.
George Vigdor
36 Comments
AL.JAR ȘI . PÂRVULESCU NU AU FOST OPONENȚI AI REGIMULUI, CI AI LIDERILOR, RESPECTIV DEJ ȘI CEAUȘESCU
M.B. – Unde se precizează în articol că A.J. a fost oponent al liderului ? ( afirmația în sine e neadevărată după documentarea mea ). Cine vrea să aducă completări articolului , e de dorit să documenteze . Nici-o vorbă că A.J. ( v. comentariul meu June 7 ) e în grupa celor la care nu s-a specificat naționalitatea spre deosebire N.S. și B.S. ? Nu mă deranjează dacă autorul articolului vă sugerează răspunsurile . K.I.
Domnule Klein, pe mine în schimb mă deranjează dacă iarăşi suspectaţi şi atacaţi la persoană autorii şi comentatorii.
Doamna Ghiță . În viitor am să mă limitez la un singur comentariu ca să deranjez mai puțin . K.I.
vă răspund deși nu respectați solicitarea de a nu folosi inițiale, deci tatăl meu l-a cunoscut pe AL JAR și informașia este pt. mine sigură, JAR L-A CRITICAT DIRECT PE DEJ, ÎNTR-O ȘEDINȚĂ, A URMAT EXCLUDEREA SA DIN PARTID. ORICUM FOLOSIREA INIȚIALELOR ÎNGREUNEAZĂ ORICE DIALOG, SHALOM
la fel a pățit C.. DONCEA
M.B.- Lupta pentru putere în cadrul PMR nu e ceva nou pentru mine . Îmi pare că referirea mea la naționalitatea lui A.J. e ceva nou pt. dvs. Nu avem același limbaj deși am terminat aceeași facultate / secție . SHALOM . K.I.
Alexandru Jar (n. 21 septembrie 1911, Iași – d. 10 noiembrie 1988, București), (nume la naștere Solomon A. Jacob [1]) (pseudonimul literar al lui Alexandru Avram), scriitor evreu român. Inițial, a fost un apologet al proletcultismului[2], dar ulterior a criticat această atitudine.
Alexandru Jar a fost comunist din ilegalitate, a luptat ca voluntar în Războiul Civil Spaniol și ulterior în Rezistența franceză anti-nazistă (maquis) împreună cu soția lui, celebra militantă Olga Bancic, care a fost pedepsită de naziști cu moartea prin decapitare în 1944.
RENUNȚAȚI , VĂ ROG, LA INIȚIALE, NU SUNTEM COPII, OK? AVEM FIECARE UN NUME.
În patru decenii de regim totalitar rezistența anticomunistă aproape că s-a stins, eram în 1989 în ISRAEL, rudele mă întrebau când va cădea CEAUȘESCU, eu le spuneam sincer că nu foarte curând, iar după o lună geniul carpatic se prăbușea, era împușcat câinește, deși era mai inteligent să fie lăsat în viață. DESIGUR masele erau nemulțumite, dar soarta dictaturii era deja încheiată, pe fondul destinderii gorbacioviste, în EUROPA au căzut toți dictatorui. Disidențele NU AU SLĂBIT DICTATURA, dar merită respect și nu o minimalizare pe care unii încearcă să o pună în aplicare. ORICE ACT DE NESUPUNERE SE PUTEA ÎNSCRIE ĂN DISIDENȚĂ, dar unii nu înțeleg sau se prefac a nu înțelege.
B.M. – Cred că , comentariile trebuie să se refere la articol , nu la ” unii ( care ni se pare că ) nu înțeleg sau se prefac a nu înțelege ” ce înseamnă dizidența . Eu consider că termenul de dizident nu se poate acorda ” la grămadă ” pentru toți cei care s-au îndepărtat de la ” linia Partidului ” unii din interes personal , alții cu voie de la Securitate , nelipsind nici oamenii cinstiți care s-au lămurit mai tîrziu . Eu îl consider pe tatăl meu – alături de alți oameni simpli / obișnuiți – ca adevărat dizident . El a trăit conform cu cele mai înalte principii morale , așteptînd ca și alții să trăiască la fel pentru a atinge împreună o societate ideală . Exigența lui față de subalterni perverși i-a atras dușmănia acestora care au reușit să-l scoată din Partid cu prilejul epurărilor din an 50′ . Situația l-a consumat sufleteste contribuind mult la decesul survenit la scurt timp . Trăind aproape 4 decenii sub regim comunist, am învățat că ” nu tot ce zboară se mănîncă ” – mă refer la acei de ” sus ” despre care Scînteia afirma că au mari merite revoluționare ( ex. Ceaușescu , la 15 ani , important organizator de grevă ) .În final – titlul articolului nu e corect – dizidența e din Romania , nu romînească menționînd în această parte cel puțin 5 evrei ( 2 specificați iar 3 nu – A.J. , N.C. , M.B. ). Acest articol nu e din categoria celor în care G.V. a folosit cu succes date statistice , făcînd parte dintre cele pe care le-a abordat cu ” boii mici ” . K.I.
STIMATE DOMN IVAN KLEIN, AM RUGĂMINTEA SĂ RENUNȚAȚI LA INIȚIALE CÂND VĂ ADRESAȚI CUIVA DE AICI, DE EX. MIE, MI SE PARE CEVA FIRESC. ÎN CE PRIVEȘTE BOII MICI, DE LA ZICALA GREU LA DEAL CU BOII MICI NU SE POTRIVEȘTE NICUM DISCUȚIEI ȘI ESTE INTERPRETABILĂ AD LIBITUM. APRECIEZ EVOCAREA TATĂLUI DVS. ESTE REALISTĂ, TATĂL MEU, FOST VOLUNTAR ÎN SPANIA A SUFERIT DIN CAUZA MARGINALIZĂRII IMPUSE DE OAMENII LUI DRĂGHICI, DAR NU A FOST DISIDENT, CREDEA ÎN COMUNISM. NU CRED CĂ CINEVA A FOST DISIDENT DIN INTERES PERSONAL, PARE ABSURD. NU CONTINUI NICIO POLEMICĂ DECÂT PE IDEI.
Dorian Galbinski ” ….a dat .. concurs de admitere la facultatea de istorie de la Iași, a intrat și apoi și-a făcut un autodenunț, care i-a adus nu doar exmatricularea, dar a și grăbit acordarea vizei de ieșire și emigrarea împreună cu familia în Israel în februarie 1965 . ” (Viața trece ca un glonț- memoriile unui … – G4Media.ro)….Nota Bene – Nu am cunoștiință ca el să se fi prezentat vreodată ca dizident folosindu-se de o parte vizibilă ( utilă ) a propriei biografii , ceeace unii , nu mă îndoiesc că au făcut .Un articol cu subiect sensibil / complex , e de dorit să nu fie abordat cu ” boii mici ” .K.I.
Un disident nu este cineva care vrea sa paraseasca sistemul (si nu poti sti niciodata cum oameni diversi din Romania au parasit Romania, in anii in care nu era chiar usor s-o faci). Disident (referitor la Romania) e cine ramane in Romania si incearca sa actioneze pe cai diferite impotriva sistemului, categoric nu unul care il paraseste, pentru ca sa realizeze un scop personal.
Doamna,imi permit sa cred ca “dizident” este persoana care a intors arma catre cei de care fusese aproape.
Cel care intoarce arma spre propria persoana se numeste “oponent”!…….
Dictonul latin ” Non multa sed multum ” trebuie reamintit atît autorului articolului cît acelor comentatori care scriu în spiritul articolului neuitînd să ne sugereze că și ei au suferit . K.I.
Am ramas sergent, cu toate ca stagiul militar TR propriu zis l-am terminat la Ploiesti cu grad maxim si cu titlu de militar de frunte. Fapt de care sunt mindru, pentru ca m-am situat de partea buna, documentat, inca din 1987. Si inca un amanunt pitoresc; pe cind eu imi petreceam ultima vacanta de om liber la Mamaia, inainte de a fi salariat, colegii mei suportau instructia, caldura de 40 C si alimentatia cu cartofi deshidratati la cursul de ofiteri de la Ploiesti.
la fel ca și în marea vecină de la răsărit, în gulagul românesc s-au aflat reali adversari ai sistemului și oameni închiși pe baza unor procese falsificate, ceea ce face anevoios orice studiu despre dizidență, nu mai spun de așa-zișii agenți anglo-americani fabricați de SECU, începând cu celebrul caz PĂTRĂȘCANU, EXECUTAT ABSOLUT ARBITRAR. ACUM SE ÎNCEARCĂ REABILITAREA UNOR FOȘTI LEGIONARI, ALTĂ CHESTIUNE ACUTĂ.
Pertinentă observația Dnei Andrea Ghită cu privire la cei care au refuzat din start regimul comunist și cei care au fost dezamăgiți de acesta. Se cuvine o precizare la prima categorie a celor care au refuzat comunismul de la bun început. O mică parte dintre aceștia au organizat o rezistență armată eroică în munți, care a fost lichidata cu mari dificultăți de Securitate, de-abia la sfârșitul anilor 60. Se cuvine un cuvânt de laudă și comuniștilor idealiști și verticali din interiorul partidului precum Lucrețiu Pătrășcanu, Bellu Silber, Dan Deșliu, Constantin Pârvulescu, Silviu Brucan, Ion Iliescu, Gheorghe Apostol și alții care au riscat în comparație cu marea masă PCR care a îndurat și continuat teatrul popular. Cu toate păcatele lor din tinerețe.
Wikipedia o folosesc doar pentru a concentra și sintetiza un material documentar mult mai amplu pe care-l cunosc după zeci de ani de lectură și sute de ore de audiție în tinerețe a posturilor de radio Europa Liberă și Vocea Americii.
Și încă două amănunte foarte importante legate de umila mea persoană: n-am fost membru de partid și după facultate nu mi s-a acordat grad de ofițer în rezervă pentru că am avut o atitudine ostilă față de realizările socialismului.
Să înţeleg că după serviciul militar efectuat în armata română, după absolvirea facultăţii nu vi s-a avordat gradul de ofiţer cuvenit absolvenţilor de facultate? E primul caz de acest gen pe care-l aud.
eu am făcut șase luni armată în 1968 și nu mi s- acordat grad de ofițer, probabil fiind căsătorit cu o cetățeană sovietică, doi colegi din armată au pățit același lucru, din alte motive
Pentru informatii pertinente privind Disidenta anticomunista romaneasca exista Serialul dnei
Lucia Hossu Longin numit Memorialul Durerii, care urmareste pe disidentii romani de-a lungul timpului, cred ca uneori ii socoteste si pe legionari, ca disidenti.
Exista si site-ul fundatiei Academia Civica întemeiat dupa 1994 de catre dna Ana Blandiana si sotul ei Romulus Rusan, un gand pios in amintirea sa, si daca cineva ajunge la Sighetul Marmatiei, acolo se afla un muzeu in care sunt expuse documente, fotografii, relatari care privesc pe disidenti romani in perioada comunista de la inceputurile sale. Este vorba de Memorialul de la Sighet.
Sunt nu putine carti scrise pe acest subiect, una dintre ele, care enumera si disdenta din timpul lui Ceausescu, este “Justitia penala de tranzitie – De la Nurnberg la postcomunismul romanesc”, ale carei autoare sunt Raluca Grosescu (fosta angajata a IICCMER – se poate obtine siteul scriind 3w. apoi acest nume si apoi .ro.) si Raluca Ursachi, publicata la Polirom in 2009. Carti publicate pe aceste subiecte se gasesc pe site-ul memorialsighet dupa care urmeaza .ro
Nu trebuie uitat printre cei considerati disidenti, in ultimul deceniu al conducerii lui Ceausescu, (articolul se opreste mult mai devreme, probabil in continuare vor fi tratate si alte cazuri) Gheorghe Ursu.
DIN COMENTARII ÎNȚELEG CĂ TEMA DIZIDENȚEI ÎN COMUNISM ESTE MAI COMPLEXĂ DECÎT PARE, IAR UNORA LI SE PARE AMUZANTĂ. NU S-A REȚINUT UN ASPECT IMPORTANT – DIZIDENȚI AU FOST ȘI FOȘTI LEGIONARI, PE CARE NU ÎI STIMĂM. APOI NU SE DISCUTĂ DE CEI CARE AU COLABORAT CU SECURITATEA, DESTUI NEMEMBRI DE PARTID, ESTE O INFORMAȚIE PRIMITĂN DE LA UN FOST SECURIST. APOI ESTE CAZUL FALȘILOR DIZIDENȚI, DEȘI NICIO INFORMAȚIE NU ESTE SIGURĂ. UNII NU SPUN CĂ NU AU CUNOSCUT DIZIDENȚI, DAR ACESTA A FOST ROLUL SECURITĂȚII SĂ ASCUNDĂ ACESTE CAZURI. SE SPUNE CĂ NU A FOST UN FENOMN DE MASĂ, CEEA CE ESTE INEXACT, STUDENȚII S-AU MANIFESTAT ĂN 1956 ȘI NU NUMAI. AU FOST DIZIDENȚI COMUNIȘTI CUM A FOST PÂRVULESCU, UN DOGMATIC CARE NU-L IUBEA PE CEAUȘESCU. SUNT MULTE, MĂ OPRESC, NU RĂSPUND LA ALUZII PERSONALE, MULȚUMESC.
UNII SPUN CĂ NU AU CUNOACUT DIZIDENȚI, DAR ESTE EXPLICABIL, CHESTIE ELEMENTARĂ, SECURITATEA ASCUNDEA ORICE NU CONVENEA PARTIDULUI.
Din scrierile lui Radu Ioanid s-ar puta conclude ca Mihai Botez a fost dizident cu aprobare de la politie.
Este meritoriu un asemenea articol care aminteste de realizari intelectuale meritorii pe care aparatchiki cred ca niciodata nu le-au inteles si tot ce depasea nivelul lor intelectual -vezi cibernetica-era un instrument al dusmanului de clasa. Dizidentza inseamna insa mai mult -organizare si rezistenta in masa. Acestea au exista dar foarte timid. Si daca vorbim de dizidenta si rezistenta pe cind un articol care sa restaureze adevarul legat de dizidenta si rezistentza contra legiunii, contra fascismului, contra legilor rasiale si a intrarii in WWII. Daca a existat o asemenea rezistenta si cine a organizat-o si cine au fost participantii
BUNĂ PROPUNEREA, AMINTESC CĂ REZISTENȚA ANTILEGIONARĂ ȘI ANTIFASCISTĂ, NE PLACE ORI NU ERA DATORATĂ ÎN PRINCIPAL COMUNIȘTILOR IEGALIȘTI. DEMONIZAREA LOR NU ESTE DELOC PRODUCTIVĂ. OLGA BANCIC ESTE UN EXEMPLU DE NEUITAT. VOLUNTARII COMUNIȘTI CARE AU LUPTAT ĂN SPANIA AU SUFERIT DE DOUĂ ORI – IGNORAȚI DE POLITICIENII VREMII ȘI URMĂRIȚI DE REGIMURILE STALINISTE. MULTE TEME ȘI LEME.
V. TISMĂNEANU SCRIE -Am stat indelung de vorba, de-a lungul anilor, cu prietenul meu, regretatul matematician si ganditor politic disident Mihai Botez, despre destinul marxismului in Europa de Est
Poate că ar fi necesară o nuanţare. Pe de o parte cei care s-au poziţionat împotriva regimului pentru că nu erau din start de acord cu totalitarismul comunist şi cei care pentru o vreme au fost de acord cu regimul, poate au şi făcut parte din structurile sale, dar apoi şi-au ridicat glasul împotriva nedreptăţilor crase. Aceştia din urmă ar fi disidenţii, potrivit definiţiei dizidenţei. Din păcate au fost foarte puţini cei care au avut acest curaj şi acest fapt s-a şi văzut în durata şi intensitatea stalinismului românesc.
perfect de acord
Andrea Ghiţă commented on June 4, 2021 – ” După 30 de ani de la schimbările din 1989 toţi se dau disidenţi. Nu a fost aşa. ” – Total de acord . Articolul de mai sus citează cu trimiteri la Wikipedia ( Tismăneanu nu permitea studenților săi să citeze W. ) foarte multe nume , iar cititorul n-are decît să aprecieze , apelînd la surse diferite , cine a fost dizident și în ce măsură – apreciere greu de făcut neavînd suficiente surse obiective pentru a ști cine a mimat dizidența din interese personale ( plecare în străinătate ) , cine a fost dirijat de Securitate să mimeze , cine din inocență și-a dat drumul la gură și pe urmă s-a frînt repede etc…Este perceperea mea a realității anilor Ceaușescu , nefiind ascultător Europa Liberă . Așa ” la grămadă ” și eu sînt dizident … căci n-am fost membru PCR .K.I.
“Articolul de mai sus citează cu trimiteri la Wikipedia (Tismăneanu nu permitea studenților săi să citeze W.) ”
Wikipedia nu este o sursă admisibilă în nici o lucrare cu caracter academic, dar ea este o sursă admisibilă pentru ceea ce este ştiinţa popularizată, sau informaţii adunate.
Nici a căuta în wikipedia nu este foarte simplu şi necesită un efort oarecare.
Pentru o justă apreciere a cui a fost disident, cred că e nevoie de un efort susţinut, iar ştirea pozitivă sau negativă, nu o văd ca un fapt care poate avea influenţe imediate asupra unei populaţii baabeliene aflată departe şi dpdv spaţial dar mai ales temporal faţă de evenimentele de atunci.
Statul român care în anul 2009 a emis o lege legea 221/2009, cu scopul iniţial de a despăgubi pe oamenii care au fost condamnaţi sau agresaţi în perioada comunistă, a acordat unui număr foarte mic de oameni despăgubiri pe baza unor procese, care au “reuşit” să fie judecate la timp scurt după emiterea legii.
Deoarece numărul proceselor pe rol era uriaş (zeci de mii), s-a putut observa în vremea aceea, la judecăţile primei instanţe, ca în zonele Banat şi Transilvania, judecătorii au oferit cu mai multă uşurinţă despăgubiri materiale, persoanelor care au apelat, în comparaţie cu alte zone ale ţării. Adeseori judecătorii, oameni tineri şi neinformaţi, nu erau la curent cu fapte ce avuseseră loc în perioada comunistă, fapte chiar banale ca de exemplu trimiterea în judecată la Tribunale militare, a oricărui cetăţean, pasibil de a fi executat o infracţiune considerată cu caracter politic.
Articolul I al acestei legi a anulat totuşi de drept toate acuzaţiile politice pronunţate de tribunalele militare în perioada comunistă,
În realitate tribunalele militare nu ar fi trebuit să judece decât militari.
Această lege a fost practic golită de esenţă, deoarece articolul legii cu aspect compensatoriu a fost anulat, un an de la apariţie.
Deci pe undeva, spre binele Statului român, majoritatea disidenţilor nu mai fac parte din această lume, iar compensarea urmaşilor a fost de asemenea anulat.
Disidenţa nu poate fi judecată şi nici preconizată POSTFACTUM, ceea ce au făcut un număr restrâns de oameni nu poate fi nici extins la oricare, pe de altă parte nu e înţeles de la sine, că oricine crede că ar fi putut să ia atitudine, ar fi avut cu adevărat curajul şi îndrăzneala s-o facă.
V.R. – ” Wikipedia …. este o sursă admisibilă pentru ceea ce este ştiinţa popularizată, sau informaţii adunate.” Nu sînt de acord cu folosirea exclusivă a W. pentru subiectul în cauză . O consider o trădare a celor mai puri care au suferit și au dispărut și nimeni nu le știe numele și nu – i socotește dizidenți / revoluționari ..Conform W. – Paul Goma mare dizident . După părerea mea caracter execrabil – la momentul greu a știut să se căsătorească cu cine trebuie ( Ana Maria fiica lui Petre Năvodaru aka Petre Fisher ilegalist cu poziție suficient de bună să-l protejeze și să-i asigure plecarea din Romania ) , iar cînd ia venit bine a pus propria mască de antisemit feroce . E numai un exemplu . K.I.
nu văd niciun păcat să apelezi la wikipedia care cel puțin dă informații verificabile, există și postări cu replici, iar a nu fi membru de partid nu era nicicum dizidență, securitatea apela exact la cei fără de partid,
ARTICOLUL ARE MERITUL DE A ADUCE CAZURI CREDIBILE, NU PUTEM CARACTERIZA DIZIDENȚA PT. DUPLICITATE
ACUZA DIZIDENȚA , NU CARACTERIZA
B.M. – ” securitatea apela exact la cei fără de partid ” . Sînt amuzat aflînd că erați informat la cine apela securitatea – ” ARTICOLUL ARE MERITUL DE A ADUCE CAZURI CREDIBILE, NU PUTEM CARACTERIZA DIZIDENȚA PT. DUPLICITATE ” Sînt amuzat că sînteți atît de bine informat că ” puneți mîna în foc ” pentru cei citați în articol ca fiind dizidenți ( așa cum definește articolul ) …În perioada mea de maturitate care a concis cu anii Ceaușescu eu n-am auzit de dizidenți . In Romania anului 1989 masele au fost puse în mișcare de lipsuri ( mîncare , căldură , tot ce era elementar , etc.. ) – după război mulți viteji s-au arătat , mă refer la dizidenți și revoluționari . K.I.
salutar demersul publicistului GEORGE VIGDOR, NU ȘTIU CÂȚI BAABELIENI SE INTERESEAZĂ DE ACEST DEMERS, eu îl felicit pe autor care a știut să nuanțeze atitudinile unor dizidenți cunoscuți.
ÎN ROMÂNIA EXISTĂ CONFUZII, LEGIONARII SUNT ELOGIAȚI DE ADVERSARI AI DEMOCRAȚIEI, NUMAI PENTRU CĂ AU FOST ÎNCHIȘI DE REGIMUL COMUNIST.. SPER CĂ ACEST ARTICOL SĂ FIE DISCUTAT AȘA CUM MERITĂ.