Isaac Herzog – noul președinte al Statului Israel

Ca niciodată, mai multe evenimente politice importante s-au desfășurat în Israel într-o singură zi: 2 iunie. Paralel cu încercările de a se forma un guvern al opoziției, au avut loc și alegeri prezidențiale. În consecință, Isaac Herzog, fiul fostului președinte al Israelului, Chaim Herzog, pășește pe urmele tatălui lui, fiind ales de Knesset cel de-al 11-lea președinte al statului. De menționat că în Israel președintele nu este ales prin vot direct, ci prin cel al deputaților din parlament. Chiar dacă este o funcție onorifică, este foarte important cine reprezintă statul. De-alungul timpului, Isaac Herzog a fost lider al Partidului Muncii, liderul opoziției parlamentare, ministru și președintele Agenției Evreiești. A câștigat alegerile din Knesset cu 87 de voturi din totalul de 120, nefiind necesare, ca în alte cazuri, mai multe tururi de scrutin. A fost cea mai mare victorie a unui candidat la președinție în istoria Israelului.Read more…

”Blocul Schimbării” din Israel – pe cale de a elimina guvernul Netanyahu

Yair Lapid, președintele partidului de centru Yeș Atid, urma ca până miercuri, 2 iunie a.c., cel târziu la ora 23.59, să anunțe șefului statului, Reuven Rivlin (de fapt fostul șef al statului, deoarece pe 2 iunie în cadrul Knesset s-au desfășurat alegeri prezidențiale) că a reușit să înjghebe un guvern de coaliție – de unitate, cum au declarat participanții – sau unul al schimbării. În caz de succes, după 12 ani la putere, guvernul de coaliție de dreapta, format din Likud și câteva partide religioase, precum și premierul Benjamin Netanyahu vor fi înlocuiți. Dacă în ultimele ore se va ajunge la o înțelegere, noul cabinet va fi compus din șapte partide, de la extrema dreaptă la extrema stângă, considerând că Yamina a lui Naftali Bennett, viitorul premier, face parte din prima categorie, iar Meretz, condus de Nitzan Horowitz, din cea de a doua. Se mai adaugă și partidul arab Ra’am , condus de Mansour Abbas.Read more…

Morţii nu sunt lăsaţi să doarmă în pace. Cimitirul evreiesc din Ploieşti a fost vandalizat.

Odihnă veşnică! Dormi în pace! Requiescat în pace! Béke poraira! Rest in peace! Repose en paix! Ruht in Gott! – toate aceste inscripţii funerare au în comun verbul a se odihni. Dorinţa celor vii care i-au îngropat pe cei dragi este ca, la capătul unei vieţi frământate, aceştia să-şi găsească, în sfârşit, liniştea, odihna, să-şi doarmă netulburaţi somnul de veci. Este o năzuinţă comună exprimată de oameni, indiferent de naţionalitate şi confesiune. Cimitirul este un loc al reculegerii şi meditaţiei, iar când păşim printre morminte trebuie s-o facem plini de respect şi de smerenie, cu gândul la cei care-şi dorm somnul de veci în liniştea ţintirimului, dar şi la noi cei care în viitor ne vom întoarce în ţărână aşa cum ne este scris tuturor. E trist şi revoltător că somnul de veci al celor îngropaţi în cimitirele evreieşti din România este tulburat periodic de răufăcătorii care sparg, răstoarnă şi vandalizează pietrele tombale.Read more…

Un carnet de notiţe „pt. PCR” şi o amnezie care mă nedumereşte

Cu câteva zile în urmă am avut întâlnirea de 50 de ani de la absolvirea liceului, dar lucrul cel mai memorabil care s-a petrecut acolo nu se referă la anii de liceu, ci la cu totul altceva. O colegă mi-a înmânat cu carnet de culoare bej, de dimensiunea unei jumătăţi de caiet, pe care scria NOTES. Mi-a spus că l-a găsit printre lucrurile lăsate în urmă de mama ei (care trecuse la cele veşnice cu câţiva ani în urmă) şi nu l-a aruncat pentru că a observat că avea legătură cu mine. Colega mea locuieşte în străinătate şi abia acum, la întâlnirea de 50 de ani, a avut ocazia de a-mi da carneţelul. Am privit-o nedumerită, dar mama ei fiind ani de zile secretara catedrei unde am lucrat, nu era exclus ca acel Notes să aibă legătură cu mine deşi nu mi-l aminteam deloc. Dar deloc! L-am deschis. Pe prima foaie scria: CARNET PT. PCR, iar pe a doua Permanenţe. Am început să-l răsfoiesc şi am constatat cu uimire că tot carneţelul era completat cu scrisul meu de mână.Read more…

De la genetica moleculară la inteligența artificială (III). Evoluția ca proces de optimizare

Evoluția prezintă o metodă interesantă și specială de optimizare, care prin utilizarea informației genetice și controlul acesteia prin strategii de calcul și algoritmi matematici, poate să producă noi organisme și forme de viață adaptate în mod optim la condițiile de viață. De asemenea, evoluţia prezintă metode uimitoare de optimizare a produselor și tehnologiei de producţie. Evoluția este deci un proces de căutare în domeniul informației genetice, respectiv în domeniul sistemului ereditar. Conform părerii lui Rechenberg, exprimate în cartea „Strategii evolutive” Stuttgart 1973, domeniul în care se poate găsi o soluție optimă a procesului de evoluție, este un domeniu discret format din punctele unei rețele tridimensionale care umplu acest domeniu. Prof.Ingo Rechenberg s-a născut ȋn 20 noiembrie 1934 și ȋn prezent este şeful catedrei de Bionică și Tehnică evoluţionistă de la Universitatea Tehnică (TU) din Berlin. El este unul dintre fondatorii aplicării algoritmilor evoluţiei biologice ȋn știinţele tehnice.Read more…

Cetățean al lumii libere, fără semn de întrebare

Zilele acestea voi intra în cel de al 50-lea an de existență în afara țării în care m-am născut, o jumătate de secol petrecută în țara unde am ajuns în seara când avionul care m-a luat de la Băneasa a aterizat, după două ore și jumătate de zbor fără probleme. Nu știam încotro mă duc. Mai bine zis, știam și de fapt nu știam. Îmi amintesc perfect că îmi vedeam viitorul exact ca un individ scăpat dintr-un incendiu care i-a distrus casa până la temelii: n-are idee încotro s-o ia, știe doar că trebuie să fugă cât mai departe ca să scape cu viață. Ceea ce însă știam e că mă duc într-o lume liberă. Știam că voi trăi o nouă viață, complet diferită de cea anterioară, chiar și prin simplul fapt că nu mă voi mai simți ca într-o închisoare ale cărei ziduri nu le vezi, dar le simți tot timpul. Și știam că pentru a putea continua să respir, aveam nevoie de libertate. Trebuie să recunosc, nefiind filozof de felul meu, ci doar un simplu individ pragmatic, ceea ce știam eu despre libertate era ceva care îți permite să gândești, să spui și să faci tot ce vrei, până în momentul în care ai putea leza libertatea altuia. Iar eu eram dispus să-mi trăiesc a doua viață purtând în minte această limită: libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea altuia.Read more…

Fascinația țărilor de dincolo de orizont (II). Lumea medievală occidentală, prin ochii unui sol chinez.

Întâmplarea a făcut să dau peste încă un caz care întoarce pe dos paradigma „un om de la noi pleacă într-o țară necunoscută, își relatează aventurile și descrie locurile pe care le-a vizitat”. Este primul caz cunoscut în care un chinez a venit în Orientul Apropiat și în Europa, în sec. al XIII-lea, iar apoi și-a consemnat amintirile. Este vorba despre Rabban Bar Sauma (cca. 1220 – 1294). Rabban… Bar… Numele pare evreiesc, dar nu este. Și totuși există o legătură. Bar Sauma era creștin nestorian, iar numele este în limba siriană, un dialect arameic, unde rabban, la fel ca în ebraică este un termen de respect adresat unui învățat, bar înseamnă fiu, la fel ca în Bar Kochba, iar sauma (ca în ebraică țom) înseamnă post. Rabban Bar Sauma s-a născut în Beijingul de astăzi, în timpul dinastiei Yuan (perioada stăpânirii mongole a Chinei). Provenea dintr-o familie înstărită, de origine mongolă, care practica nestorianismul. La 20 de ani s-a călugărit, devenind apoi învățător. Călătoria, pe care început-o abia la vârsta de 55 de ani, trebuia să fie un pelerinaj la locurile sfinte. L-a luat ca tovarăș pe discipolul său Markos și au pornit spre apus pe Drumul Mătăsii. La fel ca Marco Polo, care a făcut drumul în sens invers în aceeași perioadă, au avut cel puțin avantajul că teritoriile străbătute de Drumului Mătăsii fuseseră unificate de Gingis Han și era o perioadă de stabilitate politică, numită de istorici „Pax Mongolica” Read more…

Fundațiile invizibile ale vieţii

Zilele trecute m-am întâlnit cu un amic constructor, care mi-a spus o povestioară nostimă legată de munca sa: tocmai lucrau de zor la fundația unei case, când fiul de vreo 5 ani al cuplului beneficiar i-a strigat stupefiat din mașina părinților care veniseră pentru a discuta despre câteva detalii: „Tata vă plătește să-i construiți o casă, nu să-i săpați o groapă în curte!” Iar când toți adulții din preajmă au încercat să-i explice, amuzați, că echipa lucrează la fundație, fără de care nu se recomandă construirea unei case, copilul mai întâi nu i-a crezut, arătând în jur spre celelalte case care „nu sunt cocoțate deasupra unor gropi”, apoi n-a înțeles de ce să sapi o groapă pe care apoi s-o umpli la loc, chit că o umpli cu altceva, nu cu pământul scos, și în cele din urmă nu pricepea nici în ruptul capului de ce trebuie să se muncească atât la un detaliu care oricum nu se va vedea după completarea lucrărilor. După această discuție haioasă m-am întrebat în drum spre casă dacă noi, oamenii în general, știm să apreciem „fundațiile” invizibile din viețile noastre, fără de care n-am fi reușit să devenim cine suntem. Ați auzit de doamna Kiesler, pe numele de fată: Gertrude Lichtwitz? Frumoasa Trude, adorată de „marea burghezie evreiască a vremii”, umplea săli de concerte oriunde în Europa. Publicul a uitat-o pe nedrept pe Gertrude, și s-ar putea să credeți că nici n-ați auzit de ea vreodată – dar dacă vă spun că era mama actriței și inventatoarei Hedy Lamarr?Read more…

De la epidemii la pandemii. Molime văzute prin prisma literaturii și cinematografiei, un eseu despre relevanță

Prima lucrare pe care vreau s-o discut: Istoria Războiului Peloponeziac a lui Tucidide se situează la granița dintre istorie și literatură. Consider asemenea granițe sau delimitări între domenii, genuri artistice, etc., ca fiind întotdeauna poroase, labile sau artificiale. Opera lui Tucidide este recunoscută ca un document istoric de mare valoare, dar ea se poate citi și ca o carte de memorii: autorul relatează evenimente contemporane cu el. la care a participat activ, iar portretele marilor personalități politice – printre care și cel al lui Pericle – care abundă în lucrare, îi amplifică valențele literare. Epidemia descrisă cu lux de amănunte în scrierea lui Tucidide și care a decimat populația Atenei a avut loc în timpul celui de-al doilea război peloponeziac împotriva Spartei (431-404 î.e.n.) și a contribuit, în mod neîndoios, la înfrângerea decisivă a forțelor ateniene slăbite de boală. Astfel, ea a constituit un dezastru pe mai multe planuri. Tucidide, el însuși victimă, dar supraviețuitor al acestei molime, descrie in mod detailat toate simptomele și etapele desfășurării bolii, cu scopul declarat de a furniza generațiilor viitoare indicii despre natura și manifestarea eiRead more…

Disidența anticomunistă românească (1)

M-am decis să abordez acest subiect sensibil, pasibil de controverse aprinse, pentru că am constatat mai ales în ultimul deceniu o pasivitate, o indolență, un fatalism al opiniei publice și al societății în general de-a dreptul alarmant, care pune în pericol peste două sute de ani de dezvoltare democratică, de consacrare a drepturilor fundamentale ale omului. Orice fel de putere politică, fie ea democratică, autocrată, religioasă sau monarhică, are tendința de abuz, de inflamare, de creștere periculoasă în detrimentul libertăților individuale, cetățenești și colective. Libertatea personală, colectivă, profesională, religioasă, civică sau națională trebuie câștigată și recâștigată mereu, ea este bunul cel mai prețios al omului, pentru care trebuie depus efort, asumate riscuri, iar în cazuri grave sau extreme trebuie aduse sacrificii și chiar jertfe. Libertatea este o categorie filosofic-politică concretă care întotdeauna se obține și menține prin luptă, niciodată nu se acordă de bunăvoie, de către putere. Cu tema aleasă – cenzurată pe vremea regimului comunist, manipulată, mistificată sau minimalizată în interminabila tranziție postdecembristă, mai puțin cunoscută de cititorii noștri care trăiesc în străinătate, doresc să readuc în atenție curajul civic, nesupunerea civilă sau chiar opoziția vehementă, pașnică sau combativă, să fac un apel la activism social, la manifestarea pașnică a multiplelor nemulțumiri populare.Read more…

Încântătorii acordeoniști pentru dansatorii 60+ și vedetele din import ale muzicii franceze

Jérôme Robert este cel mai solicitat acordeonist francez din generația sa. A urcat pe scenă la 8 ani.La vârsta de 17 ani, după promovarea bacalaureatului, Jérôme a decis să înființeze a mică orchestra cu tatăl sau, care era cântăreț. Urmează succesul și calendarul cu programări se umple cu viteză. Azi, Jerome își programează spectacolele cu 2 ani în avans și efectuează în medie 150 de baluri pe an. Eleganța lui Jérôme, clasa sa, simțul înnăscut al scenei, fără a uita discreția și modestia sa, îl fac principala vedetă a balului din Franța. Jérôme declară că a realizat 2500 de spectacole în ultimii 15 ani și speră că va continuă mult timp… Succesul balurilor lui Jérôme, a fost o reacție firească a vârstei a treia, la exclusivitatea discotecilor destinate numai celor foarte tineri! Multe compoziții ale lui Jérôme au devenit celebre la balurile populare din Franța. Pentru cititorii Baabel recomand în primul rând melodia Adios Dolore care a depășit cu mult un million de vizualizări pe Youtube, Merci Merci, Tristana, dar și dansul “în linie” La MarianaRead more…

Pot purta mai mult de 3 culori în tinută?

Daca ați avut vreodată curiozități legate de cum vă puteți construi ținute mai colorate, am convingerea că inevitabil, la un moment dat, aţi dat peste această regula cvasi-obligatorie şi cvasi-restrictivă: nu purtăm mai mult de 3 culori intr-o ţinută! De ce tocmai aceasta cifra 3? Ce se întâmplă dacă nu respectăm această regulă? Suntem condamnate pentru eternitate să ispășim o pedeapsă? Ni se pune o ştampilă a prostului-gust?Nu cumva, aşa cum există excepții de la unele reguli şi modalități de a încălca altele, putem totuși găsi opțiuni de a ne îmbrăca multicolor, cu bun gust, armonios şi cool? Iar dacă această regulă de 3 culori apare şi se aplică şi în alte domenii, nu doar în vestimentație, trebuie să aibă un motiv bun, nu-i aşa?Read more…

Supa de măcriş…Cine o mai găteşte în ziua de azi?!

Nu-mi prea place să mănânc frunze, nici crude (eventual, salata verde dacă e tocată mărunt) şi nici fierte. Mâncarea de spanac o gătesc după o reţetă proprie, dar nu mă dau în vânt după ea, însă supele (de salată sau de spanac) îmi displac oricât de bine ar fi preparate…. Cu o singură excepţie: supa de măcriş. E drept că nu am mai mâncat de ani şi ani de zile, dar cred că amintirile copilăriei îi conferă o poziţie privilegiată. Acum măcrişul e o delicatesă care se cumpără cu preţ destul de pipărat, mai ales dacă e”bio” (ambalat în caserolă). Pe vremea copilăriei mele tot măcrişul era „bio” şi se cumpăra de la hoştezencele din piaţa Clujului, care-l etalau în coşuri mari, împletite, şi-l dădeau la preţ derizoriu. Măcriş se găsea din belşug şi în grădinile vecinilor de pe strada bunicii (aflată la periferie), ba chiar şi în curtea din spatele casei noastre, de pe strada Alecsandri (din centrul oraşului). Nu ştiu al cui era terenul respectiv şi nici dacă persoana cu pricina semănase măcriş sau acesta creştea sălbatic, dar îmi amintesc perfect că ne duceam la furat măcriş cu copiii din curte. După lăsarea întunericului săream ulucii gardului (dar poate că era o spărtură prin care ne furişam) şi adunam cu sârg frunzele care aveau un gust sărat-acrişor, foarte plăcut (potenţat, bănuiesc, şi de adrenalina suplimentară generată de circumstanţele acţiunii). Evident, captura era consumată pe loc însă măcrişul a intrat în „graţiile” mele culinare şi sub formă de supă.Read more…

Fotografii ce n-au fost făcute niciodată

Am foarte multe poze din prima mea copilărie. Tata era pasionat de fotografie în perioada aia și își amenajase în baie o cameră obscură, unde le developa. Mă intriga la maxim ușa închisă a băii și lumina roșie care se întrezărea prin geamul cu sticlă mată, cu flori. Aș fi vrut să deschid numai puțin ușa, să-mi bag capul pentru o clipă să văd ce se petrece, dar acest lucru îmi era cu desăvârșire interzis. Apoi nu s-au mai găsit hârtie fotografică și nici soluțiile de care tata avea nevoie pentru developare, așa că și fotografiile mele s-au împuținat. Din perioada gimnaziului am doar poze de grup cu colegii prin tabere sau pe la serbări școlare. Din anii de liceu nu am fotografii deloc și nici din primii ani de facultate. O perioadă pe care o pot reconstitui doar din amintiri. Ale mele sau ale altora. Mă uit prin albumele mele de familie și majoritatea fotografiilor sunt cu noi în poziție țeapănă, cu ochii în aparat. Nici un instantaneu, nici un gest furat, vreo fotografie făcută din întâmplare, care să surprindă un gest, o mișcare, o activitate.Read more…