La început de iulie, călătoria mea de la Viena la Roman a fost un lung drum al copilului spre casa părintească. De la București m-au însoțit scrâșnetul nostalgic al roților unui tren vechi și legănatul monoton al vagonului pe calea ferată, gări părăsite, copaci și floarea soarelui care se înălțau din vagoanele uitate în triaje. Și cum ar fi fost o călătorie de plăcere cu trenul fără Domnul Goe? Un călător, supărat că Intercity a ignorat orașul Mizil, trase semnalul de alarmă. Ineditul momentului trăit m-a făcut să izbucnesc în hohote de râs, dar veselia mea a fost neînțeleasă de pasagerii furioși din jurul meu. Unii dintre ei au reușit să deschidă ferestrele înțepenite și să arunce toate invectivele limbii române asupra făptașului care confirmase omniprezența spiritului lui Caragiale.

Era trecut de miezul nopții când trenul a oprit în gara din Roman. Am căutat cu privirea în lumina lampadarelor vechi silueta mamei mele, la fel ca acum patruzeci de ani, când coboram treptele liceului, după examene. Ne-am îndreptat spre casă, învăluite în răcoarea nopții, în parfumul dulce de tei. La sfârșitul secolului al XIX-lea o veche pădure de tei se întindea din estul orașului până la malul Siretului, dar ea a fost defrișată, lăsându-ne ca amintire doar Parcul Municipal și sute de tei în oraș. De câțiva ani am început să savurez insomniile, visele cu mintea clară alternând cu moțăiala și cititul cărților. Și astfel, cât mai rămăsese din noaptea sosirii mele, m-am putut lăsa prinsă în ispita derulării unor amintiri vechi despre poveștile, locurile și oamenii unui oraș, așa cum l-am cunoscut eu, nu cum arată el astăzi.

Ca orice oraș moldovenesc, Roman-ul avea o „stradă mare”. Încă de la construcția ei, la sfârșitul secolului al XIX-lea, purta numele Ștefan cel Mare și se întindea șerpuind de la gară până în curtea bisericii Precista Mare. Strada, pavată cu piatră cubică, avea un areal cu case naționalizate, fostele proprietăți ale negustorilor și industriașilor înstăriți, din care azi se mai păstrează doar o mică parte, o zonă „protejată“ istoric în jurul bisericii catolice. Partea comercială a străzii Ștefan cel Mare avea în copilăria mea un flair deosebit.

În prăvăliile de la parterul clădirilor cu balcoane din fier forjat erau ateliere de croitorie sau cizmărie, sifonăria și o cofetărie în care se vindea frișcă bătută proaspăt, la kilogram, pentru torturi. La magazinul Romarta, cu vitrine mari, se cumpărau rochii elegante, aduse de la București, și pantofi Guban. Librăria cu dușumelele șterse cu petrosin era într-o casă înaltă, iar vânzătoarele făceau echilibristică pe o scară îngustă, luând cărțile din rafturile aflate aproape de tavan. Tot aici erau restaurantele, cinematografele și un vechi hotel. Mi-am amintit și de atelierul fotografic, pe care l-am vizitat deseori cu bunica, am păstrat o poză în care, la numai cinci ani, plângeam din cauza pantalonilor și bretonului.

Se spunea că pe „strada mare” a locuit și familia Stein, al cărei băiat, Richard, după studiile de pian la Roman, a urmat Conservatorul la Paris. Melodia Sanie cu zurgălăi, i-a adus un succes răsunător în 1937. Furia ideologiei de dreapta l-a obligat să se retragă din teatrele bucureștene, cântând jazz prin restaurante, împreună cu Sergiu Celibidache. În timpul războiului s-a reîntors la Roman, unde a fost profesor de muzică la liceu.

În urmă cu zece ani citeam în Neue Zürcher Zeitung, în articolul unui jurnalist elvețian dedicat scriitorului Max Blecher, o descriere amănunțită a orașului, cu toate reperele lui arhitecturale și spirituale. Nu lipsea magazinul de porțelanuri al lui Lazăr Blecher de pe strada Ștefan cel Mare și casa în care și-a trăit suferința și agonia fiul negustorului.

Era o casă modestă cu cerdac, cu o curte plină de cireși, unde Max Blecher a scris țintuit în pat, într-un corset de ghips, murind la 29 de ani. După doi ani, jurnalistul revenea într-un articol în același ziar, cu dezamăgirea dărâmării casei Blecher, uimit de neînțelegerea spiritului scriitorului tocmai de către un fiu al orașului, profesor la reputatul Gimnaziu Roman Vodă, primarul de atunci. A rămas doar filmul Inimi cicatrizate în regia lui Radu Jude, cu durerile și visurile celui considerat precursorul suprarealismului literar european.

https://www.youtube.com/watch?v=DLkYF6kIIAw

„Strada mare” nu a scăpat de furia sistematizării urbane socialiste și în 1982 a început demolarea ei. Construcția noii străzi, denumită Pietonala, a fost blocată în urma descoperirii unei rețele imense de beciuri adânci. Arhitecții au redesenat întregul proiect la patru metri sub nivelul străzilor învecinate, iar pentru romașcani, noua zonă pietonală a rămas ”Groapa”. Schimbarea la față a orașului și mutarea centrului comercial și administrativ pe noua stradă a Rahovei, cu construcții tipic socialiste, a fost o linie de demarcație intre „strada mare” a copilăriei și „bulevardul” adolescenței mele. Am văzut atunci din balconul blocului (unde locuiesc și acum părinții mei) întreaga metamorfoză dureroasă a străzii, învăluită câteva luni într-un nor greu de praf. O imagine a rămas în timp: lacul negru și strălucitor al unui pian „cu coadă”, încărcat într-o remorcă, luând drumul spre o alta viață, la fel ca foștii proprietari ai caselor de aici. Evocam aceste amintiri în aprilie 2020, împreună cu un bun prieten și coleg de clasă aflat la Vesoul, în Franța. „C`était mon pian! Un pian de concert!”, a exclama el. Oboseala celor douăsprezece ore de călătorie și foșnetul platanilor a căror ramuri băteau până în fereastra camerei mele m-au adormit, în cele din urmă, în zori.

Prima zi la Roman a fost Friday for Future, de fapt o vineri ca oricare alta în viața târgului în care statuia lui Roman Mușat, întemeietorului orașului, nu a avut soarta unor nobili europeni și nu a fost dărâmată. „Peste Roman a plutit de câteva ori duhul istoriei și al letopisețului…” spunea academicianul Răzvan Theodorescu, care și-a petrecut și el copilăria la Roman, unde familia sa „se bucura” de domiciliu forțat. Cuvintele lui nu erau nicidecum exagerate. În secolul al XVII-lea, marele erudit al vremii, boierul Miron Costin, intrat în dizgrația domnitorului Cantemir, s-a retras la Roman. Aici își va desăvârși scrierile istorice, politice și religioase citite la toate universitățile europene, traduse în latină, greacă și franceză. În timpul Primului Război Mondial, prima pagină a ziarelor europene a aparținut fiicei unei familii bogate din Roman, care a zdruncinat din temelii istoria României. M-am gândit adesea, trecând prin fața casei ei care mai există și astăzi, ce forfotă a fost când se pregăteau bagajele pentru plecarea familiei la București. Zizi Lambrino, abia întoarsă de la un pension din Paris, avea să-și facă debutul la balul familiei Marghiloman, în cel mai select entourage… În 2009, duhul istoriei a mai bântuit încă o dată din Roman spre București. La ultima confruntare electorală televizată, o întrebare legată de vizita lui Mircea Geoană la controversatul om de afaceri romașcan, Sorin Ovidiu Vântu, a întors rezultatul alegerilor prezidențiale. După o liniște mediatică de numai trei ani, orașul revenea în prim-planul vieții politice din România și era inundat de reporteri: pe tot parcursul campaniei sale electorale Elena Udrea lăsa în urmă miresmele parfumurilor cele mai fine, devenind în Parlament deputat de Roman.

Ideologiile politice, de la neo-liberalism până la corectitudinea politică, nu au găsit orașul meu natal nepregătit. În ce privește diversion and inclusion, Roman a făcut pionierat încă din vremea copilăriei mele. Alături de populația majoritară română ortodoxă sau catolică, aici trăiau evrei, armeni, romi și lipoveni, iar scările de bloc adunau categorii sociale din cele mai variate. Revoluția ecologică și sloganul de azi, Making peace with the Planet, fuseseră deja implementate de bunica mea: mă gândesc la produsele bio pregătite în bucătărie și în afumătoarea din curte, la piesele vestimentare purtate de două generații, sau la reciclarea pantofilor în sandale. Cât despre noile tendințe culinare, de când mă știu, mama și bunica erau vegane convinse miercurea și vinerea. Acum aș fi mâncat o bombă calorică, un șerbet de flori de salcâm cu apă sau o dulceață de trandafiri, însă mătușa mea mi-a servit un sorbetto al caise și zmeură. Iar azi, fiind vineri, mama ne-a pregătit Fusion Cuisine, un sushi autohton: sărmăluțe de post în frunze de viță.

Înainte de ora 12:00 m-am îndreptat spre locul numit „La Băncuțe“, pe Bulevardul Rahovei, așteptând spectacolul orei exacte. În acest oraș, nimic nu putea anunța timpul mai precis decât clopotele bisericilor. La interval de secunde începea muzica din turlele bisericilor, ca un cor pe mai multe voci; rând pe rând, clopotele au cântat într-un ritual bine stabilit, sunetul metalic urca și cobora în văzduh, lăsându-mi în urechi un ecou pe ton grav.

„La Băncuțe“ era vechea curte a casei în care s-a născut Sergiu Celibidache. În vremea adolescenței mele aici se întâlnea „avangarda“ orașului, liceenii de la Roman Vodă, după o prăjitură la cofetăria Tosca, un prilej de discuții filosofice, bârfe, drame sentimentale și iubiri abia înfiripate. Casa boierească cu uși înalte și grele din lemn masiv, stucaturi, oglinzi mari și candelabre de cristal era Școala de Muzică din oraș. Zidurile ei s-au încăpățânat să reziste 200 de ani, din care 40 de ani în paragină. Cu timpul școala a devenit un impromptu, cu un singur pian pus pe două taburete pentru că avea picioarele rupte. Sergiu Celibidache a refuzat să înregistreze concerte, există doar cinci discuri din tinerețe, toate având-o ca solistă pe violonista Ida Haendel. Între ei a fost o prietenie profundă, din nefericire o dragoste neîmplinită, după cum declara ea în urmă cu câțiva ani. La 83 de ani ea a venit din Miami la București, susținând un concert la Ateneu, la 100 de ani de la nașterea muzicianului.

De ce nu a venit Ida „La Băncuțe”, în fața casei care a însemnat sentimental atât de mult pentru Serge, singura lui legătură materială cu Romania? Aici, unde s-au scris atâtea povești de dragoste, au fost lacrimi de deziluzie, bucurii și tristeți adolescentine! Ar fi simțit spiritul înflăcărat al artistului, care a bântuit decenii peste acest loc. Și l-ar fi imaginat pe tânărul Celi dirijând lângă clădirea proptită între schele, cu ziduri crăpate și balcoane ruginite, așa cum îl mai văzuse odată, în 1950, între ruinele Berlinului de după război, dirijând filarmonica. Și desigur, și-ar fi văzut propriul spirit readus aici de Serge, cu talentul ei ieșit din toate tiparele, cu rochiile extravagante, coafura și machiajul inimitabile. Căci acesta era un loc binecuvântat de gândurile marelui muzician! Iar câțiva tineri din orașul fără pian și-au croit cu perseverență și har muzical drumul spre conservatoare renumite din Edinburgh, Salzburg sau München!

Doar atât am vrut să iau cu mine din Roman la Viena, părinții în jurul cărora s-au țesut amintirilor mele și soarta unor oameni care au reușit să străbată cu demnitate și discreție vremurile cele mai grele ale istoriei.

Simona Fuchs