Declarație de dragoste

La început de iulie, călătoria mea de la Viena la Roman a fost un lung drum al copilului spre casa părintească. De la București m-au însoțit scrâșnetul nostalgic al roților unui tren vechi și legănatul monoton al vagonului pe calea ferată, gări părăsite, copaci și floarea soarelui care se înălțau din vagoanele uitate în triaje. Și cum ar fi fost o călătorie de plăcere cu trenul fără Domnul Goe? Un călător, supărat că Intercity a ignorat orașul Mizil, trase semnalul de alarmă. Ineditul momentului trăit m-a făcut să izbucnesc în hohote de râs, dar veselia mea a fost neînțeleasă de pasagerii furioși din jurul meu. Unii dintre ei au reușit să deschidă ferestrele înțepenite și să arunce toate invectivele limbii române asupra făptașului care confirmase omniprezența spiritului lui Caragiale.

Era trecut de miezul nopții când trenul a oprit în gara din Roman. Am căutat cu privirea în lumina lampadarelor vechi silueta mamei mele, la fel ca acum patruzeci de ani, când coboram treptele liceului, după examene. Ne-am îndreptat spre casă, învăluite în răcoarea nopții, în parfumul dulce de tei. La sfârșitul secolului al XIX-lea o veche pădure de tei se întindea din estul orașului până la malul Siretului, dar ea a fost defrișată, lăsându-ne ca amintire doar Parcul Municipal și sute de tei în oraș. De câțiva ani am început să savurez insomniile, visele cu mintea clară alternând cu moțăiala și cititul cărților. Și astfel, cât mai rămăsese din noaptea sosirii mele, m-am putut lăsa prinsă în ispita derulării unor amintiri vechi despre poveștile, locurile și oamenii unui oraș, așa cum l-am cunoscut eu, nu cum arată el astăzi.

Ca orice oraș moldovenesc, Roman-ul avea o „stradă mare”. Încă de la construcția ei, la sfârșitul secolului al XIX-lea, purta numele Ștefan cel Mare și se întindea șerpuind de la gară până în curtea bisericii Precista Mare. Strada, pavată cu piatră cubică, avea un areal cu case naționalizate, fostele proprietăți ale negustorilor și industriașilor înstăriți, din care azi se mai păstrează doar o mică parte, o zonă „protejată“ istoric în jurul bisericii catolice. Partea comercială a străzii Ștefan cel Mare avea în copilăria mea un flair deosebit.

În prăvăliile de la parterul clădirilor cu balcoane din fier forjat erau ateliere de croitorie sau cizmărie, sifonăria și o cofetărie în care se vindea frișcă bătută proaspăt, la kilogram, pentru torturi. La magazinul Romarta, cu vitrine mari, se cumpărau rochii elegante, aduse de la București, și pantofi Guban. Librăria cu dușumelele șterse cu petrosin era într-o casă înaltă, iar vânzătoarele făceau echilibristică pe o scară îngustă, luând cărțile din rafturile aflate aproape de tavan. Tot aici erau restaurantele, cinematografele și un vechi hotel. Mi-am amintit și de atelierul fotografic, pe care l-am vizitat deseori cu bunica, am păstrat o poză în care, la numai cinci ani, plângeam din cauza pantalonilor și bretonului.

Simona la cinci ani

Se spunea că pe „strada mare” a locuit și familia Stein, al cărei băiat, Richard, după studiile de pian la Roman, a urmat Conservatorul la Paris. Melodia Sanie cu zurgălăi, i-a adus un succes răsunător în 1937. Furia ideologiei de dreapta l-a obligat să se retragă din teatrele bucureștene, cântând jazz prin restaurante, împreună cu Sergiu Celibidache. În timpul războiului s-a reîntors la Roman, unde a fost profesor de muzică la liceu.

În urmă cu zece ani citeam în Neue Zürcher Zeitung, în articolul unui jurnalist elvețian dedicat scriitorului Max Blecher, o descriere amănunțită a orașului, cu toate reperele lui arhitecturale și spirituale. Nu lipsea magazinul de porțelanuri al lui Lazăr Blecher de pe strada Ștefan cel Mare și casa în care și-a trăit suferința și agonia fiul negustorului.

Scriitorul Max Blecher

Era o casă modestă cu cerdac, cu o curte plină de cireși, unde Max Blecher a scris țintuit în pat, într-un corset de ghips, murind la 29 de ani. După doi ani, jurnalistul revenea într-un articol în același ziar, cu dezamăgirea dărâmării casei Blecher, uimit de neînțelegerea spiritului scriitorului tocmai de către un fiu al orașului, profesor la reputatul Gimnaziu Roman Vodă, primarul de atunci. A rămas doar filmul Inimi cicatrizate în regia lui Radu Jude, cu durerile și visurile celui considerat precursorul suprarealismului literar european.

„Strada mare” nu a scăpat de furia sistematizării urbane socialiste și în 1982 a început demolarea ei. Construcția noii străzi, denumită Pietonala, a fost blocată în urma descoperirii unei rețele imense de beciuri adânci. Arhitecții au redesenat întregul proiect la patru metri sub nivelul străzilor învecinate, iar pentru romașcani, noua zonă pietonală a rămas ”Groapa”. Schimbarea la față a orașului și mutarea centrului comercial și administrativ pe noua stradă a Rahovei, cu construcții tipic socialiste, a fost o linie de demarcație intre „strada mare” a copilăriei și „bulevardul” adolescenței mele. Am văzut atunci din balconul blocului (unde locuiesc și acum părinții mei) întreaga metamorfoză dureroasă a străzii, învăluită câteva luni într-un nor greu de praf. O imagine a rămas în timp: lacul negru și strălucitor al unui pian „cu coadă”, încărcat într-o remorcă, luând drumul spre o alta viață, la fel ca foștii proprietari ai caselor de aici. Evocam aceste amintiri în aprilie 2020, împreună cu un bun prieten și coleg de clasă aflat la Vesoul, în Franța. „C`était mon pian! Un pian de concert!”, a exclama el. Oboseala celor douăsprezece ore de călătorie și foșnetul platanilor a căror ramuri băteau până în fereastra camerei mele m-au adormit, în cele din urmă, în zori.

Prima zi la Roman a fost Friday for Future, de fapt o vineri ca oricare alta în viața târgului în care statuia lui Roman Mușat, întemeietorului orașului, nu a avut soarta unor nobili europeni și nu a fost dărâmată. „Peste Roman a plutit de câteva ori duhul istoriei și al letopisețului…” spunea academicianul Răzvan Theodorescu, care și-a petrecut și el copilăria la Roman, unde familia sa „se bucura” de domiciliu forțat. Cuvintele lui nu erau nicidecum exagerate. În secolul al XVII-lea, marele erudit al vremii, boierul Miron Costin, intrat în dizgrația domnitorului Cantemir, s-a retras la Roman. Aici își va desăvârși scrierile istorice, politice și religioase citite la toate universitățile europene, traduse în latină, greacă și franceză. În timpul Primului Război Mondial, prima pagină a ziarelor europene a aparținut fiicei unei familii bogate din Roman, care a zdruncinat din temelii istoria României. M-am gândit adesea, trecând prin fața casei ei care mai există și astăzi, ce forfotă a fost când se pregăteau bagajele pentru plecarea familiei la București. Zizi Lambrino, abia întoarsă de la un pension din Paris, avea să-și facă debutul la balul familiei Marghiloman, în cel mai select entourage… În 2009, duhul istoriei a mai bântuit încă o dată din Roman spre București. La ultima confruntare electorală televizată, o întrebare legată de vizita lui Mircea Geoană la controversatul om de afaceri romașcan, Sorin Ovidiu Vântu, a întors rezultatul alegerilor prezidențiale. După o liniște mediatică de numai trei ani, orașul revenea în prim-planul vieții politice din România și era inundat de reporteri: pe tot parcursul campaniei sale electorale Elena Udrea lăsa în urmă miresmele parfumurilor cele mai fine, devenind în Parlament deputat de Roman.

Ideologiile politice, de la neo-liberalism până la corectitudinea politică, nu au găsit orașul meu natal nepregătit. În ce privește diversion and inclusion, Roman a făcut pionierat încă din vremea copilăriei mele. Alături de populația majoritară română ortodoxă sau catolică, aici trăiau evrei, armeni, romi și lipoveni, iar scările de bloc adunau categorii sociale din cele mai variate. Revoluția ecologică și sloganul de azi, Making peace with the Planet, fuseseră deja implementate de bunica mea: mă gândesc la produsele bio pregătite în bucătărie și în afumătoarea din curte, la piesele vestimentare purtate de două generații, sau la reciclarea pantofilor în sandale. Cât despre noile tendințe culinare, de când mă știu, mama și bunica erau vegane convinse miercurea și vinerea. Acum aș fi mâncat o bombă calorică, un șerbet de flori de salcâm cu apă sau o dulceață de trandafiri, însă mătușa mea mi-a servit un sorbetto al caise și zmeură. Iar azi, fiind vineri, mama ne-a pregătit Fusion Cuisine, un sushi autohton: sărmăluțe de post în frunze de viță.

Casa Celibidache

Înainte de ora 12:00 m-am îndreptat spre locul numit „La Băncuțe“, pe Bulevardul Rahovei, așteptând spectacolul orei exacte. În acest oraș, nimic nu putea anunța timpul mai precis decât clopotele bisericilor. La interval de secunde începea muzica din turlele bisericilor, ca un cor pe mai multe voci; rând pe rând, clopotele au cântat într-un ritual bine stabilit, sunetul metalic urca și cobora în văzduh, lăsându-mi în urechi un ecou pe ton grav.

„La Băncuțe“ era vechea curte a casei în care s-a născut Sergiu Celibidache. În vremea adolescenței mele aici se întâlnea „avangarda“ orașului, liceenii de la Roman Vodă, după o prăjitură la cofetăria Tosca, un prilej de discuții filosofice, bârfe, drame sentimentale și iubiri abia înfiripate. Casa boierească cu uși înalte și grele din lemn masiv, stucaturi, oglinzi mari și candelabre de cristal era Școala de Muzică din oraș. Zidurile ei s-au încăpățânat să reziste 200 de ani, din care 40 de ani în paragină. Cu timpul școala a devenit un impromptu, cu un singur pian pus pe două taburete pentru că avea picioarele rupte. Sergiu Celibidache a refuzat să înregistreze concerte, există doar cinci discuri din tinerețe, toate având-o ca solistă pe violonista Ida Haendel. Între ei a fost o prietenie profundă, din nefericire o dragoste neîmplinită, după cum declara ea în urmă cu câțiva ani. La 83 de ani ea a venit din Miami la București, susținând un concert la Ateneu, la 100 de ani de la nașterea muzicianului.

Ida Haendel şi Sergiu Celibidache pe coperta unui disc de vinil, His Master’s Voice, din 2013, cu o înregistrare Abbey Records, London, 1953

De ce nu a venit Ida „La Băncuțe”, în fața casei care a însemnat sentimental atât de mult pentru Serge, singura lui legătură materială cu Romania? Aici, unde s-au scris atâtea povești de dragoste, au fost lacrimi de deziluzie, bucurii și tristeți adolescentine! Ar fi simțit spiritul înflăcărat al artistului, care a bântuit decenii peste acest loc. Și l-ar fi imaginat pe tânărul Celi dirijând lângă clădirea proptită între schele, cu ziduri crăpate și balcoane ruginite, așa cum îl mai văzuse odată, în 1950, între ruinele Berlinului de după război, dirijând filarmonica. Și desigur, și-ar fi văzut propriul spirit readus aici de Serge, cu talentul ei ieșit din toate tiparele, cu rochiile extravagante, coafura și machiajul inimitabile. Căci acesta era un loc binecuvântat de gândurile marelui muzician! Iar câțiva tineri din orașul fără pian și-au croit cu perseverență și har muzical drumul spre conservatoare renumite din Edinburgh, Salzburg sau München!

Doar atât am vrut să iau cu mine din Roman la Viena, părinții în jurul cărora s-au țesut amintirilor mele și soarta unor oameni care au reușit să străbată cu demnitate și discreție vremurile cele mai grele ale istoriei.

Simona Fuchs

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

39 Comments

  • Bruno Segal commented on August 13, 2021 Reply

    Pacat ca n-ati intrat in ceea ce era cunoscuta odata ca Vila Liceului – “Casa Calistrat Hogaș” , care sub custodia Corneliei Jora a devenit un veritabil muzeu care gazduieste amintiri despre marile personalitati care au avut originea in Roman, sau si-au intersectat cursul vietii cin mod semnificativ cu Romanul.. (Calustrat Hogas insasi a fost directorul liceului Roman Voda). Iar in acest Muzeu, un loc aparte il detine si Max Blecher…

    • Simona Fuchs commented on August 15, 2021 Reply

      In Casa Calistrat Hogas am fost acum 5 ani, cand doamna Jora mi-a aratat muzeul. Sper sa mai pot merge la Roman in octombrie, sa revad Liceul “Roman Voda”,clasa unde am invatat si muzeul liceului. Cornelia Jora, cu distinctia ei aparte, a facut un lucru minunat pentru oras.

  • BORIS MEHR commented on August 1, 2021 Reply

    am citit cu încîntare evocările doamnei FUCHS, un amalgam amuzant și sugestiv de istorie secundară, mai veche și mai nouă, se pune imperios întrebarea – când se ivește un roman despre ROMAN? O OBSERVAȚIE – Blecher NU ESTE PRIMUL SUPRAREALIST EUROPEAN și nici nu este doar suprarealist. în rest o plăcere a lecturii, minată de evocarea unor personaje minore – ELENA UDREA și GEOANĂ..

    • Simona Fuchs commented on August 2, 2021 Reply

      Orasul Roman, fost resedinta de raion, inainte de reimpartirea administrativa a Romaniei a fost mereu in concurenta cu orasul Piatra Neamt, devenit resedinta de judet. Poate de aici porneste complexitatea rivalitatii dintre Andreea Marin ( din Roman) si Mihaela Radulescu ( din Piatra Nesmt). In concluzie, surse de inspiratie pentru un roman ar fi destule.

      • BORIS MEHR commented on August 7, 2021 Reply

        AM TRECUT CA MILITAR ÎN TERMEN PRIN ROMAN, ORAȘUL MAI AVEA O PATINĂ A TRECUTULUI ȘI MULTE DE POVESTIT CHIAR IGNORÂND PERSONULITĂȘI CA MIHAELA RĂDULESCU, ANDREEA MARIN,ELENA UDREA ET. CO.

  • Irina Vladu commented on July 31, 2021 Reply

    Această incursiune în istoria orașului meu natal mi-a trezit un noian de amintiri! Tata,pictorul Constantin Bârjoveanu,lucra prin anii 70 la OCL,decora vitrine,si-mi amintesc că în orice magazin de pe Strada Mare intram cu tata, era întâmpinat cu zâmbete și cu “salutare,nea Titi!” Și, șoptit, “nea Titi,am primit o bunătate de smântână “(sau orice nu se găsea chiar pe toate drumurile).
    Simt și acum mirosul podelelor din lemn văcsuite din magazinele înghesuite pe Strada Mare,miros amestecat cu cel de țesaturi sau feronerii sau vopselei. Peste drum de atelierul tatei erau Telefoanele,iar in spatele Telefoanelor era Piața Mare.Atelierul tatei era la mansarda, plin de manechine, polistiren,tempera,tuburi de vopsele, hârtie creponata și coli de carton. In mijloc era o masă masă mare de lucru, pe jos podele de lemn care scârțâitul la cea mai mică mișcare,iar trei gemulețe mici si joase care dădeau în stradă asigurau lumina naturală și fundalul sonor al activităților creatoare din atelier.
    Multumesc pentru această incursiune și sunt mândră că tablou cu Biblioteca Municipală, pictat de tata, a deschis minunata dumneavoastră evocare a Romanului de altădată !!!!
    Cu toată dragostea,
    Irina Bârjoveanu-Vladu

    • Simona Fuchs commented on August 2, 2021 Reply

      Ma bucur ca mi -ati scris! Biblioteca din Roman a fost renovata si este o bucurie, mai ales pentru Licensing. Se organizeaza, ca pe vremuri, serate muzicale si expozitii de pictura. In Casa Calistrat Hogas din curtea liceului Roman voda exista o expozitie cu tablourile pictorilor din Roman.

  • Theodor commented on July 31, 2021 Reply

    Lume buna din roman la haifa! Anesteziste, ingineri etc

    • Theodor commented on July 31, 2021 Reply

      Inclusiv canadieni

  • Marina Zaharopol commented on July 31, 2021 Reply

    Două imagini se suprapun şi se contopesc în articolul dnei Simona Fuchs: Romanul de odinioară şi oraşul actual alcătuiesc un adevărat palimpsest al localităţii Roman, unde urme ale gloriei târgului de demult sunt încă vizibile, cum ar fi Casa Memorială a lui Sergiu Celibidache, altele dăinuiesc doar în memoria autoarei şi a altor locuitori, ca, de exemplu, casa, acum demolată, unde a trăit şi a creat Max Blecher, precursor al suprarealismului literar european.

    Dar eseul este nu numai o sursă informaţională, el atrage prin calităţile lui literare. Imaginea inedită a unicului pian din incinta Şcolii de Muzică, susţinut de două taburete din cauza picioarelor rupte, îmi va rămâne întipărită în minte, iar parfumul teilor îmi aminteşte de cartierul unde am locuit în Bucureşti.

    La aceste calităţi se adăugă şi cele de natură stilistică, contorsiunile inspirate ale frazelor, ritmul atrăgător al naraţiunii.

    O adevărată revelaţie!

    • Veronica Rozenberg commented on July 31, 2021 Reply

      N-am avut intentia de a scrie despre acest eveniment deosebit, dar frumoasa ta relatare despre Declaratia de dragoste, ma obliga s-o fac. Pentru ca, intr-un fel, e tot o declaratie de dragoste.

      Si nu ca pentru prima oara amintirile se scurg de la una la alta, dintr-o lume in cealalta, incheind cercurile destinelor si in final ale vietii.

      Candva in timpul Celui de-al Doilea Razboi Mondial, o pianista cu numele de Bela a dat un recital de pian intr-o sala din Roman, nu-mi amintesc numele salii.
      Pianul la care s-a asezat s-a lasta deodata in jos, probabil ca nu fusese intrebuintat de ceva vreme si probabil o roata nu l-a lasat sa se tina in pozitia necesara. Parea ca tot recitalul va fi compromis, dar atunci, din sala un domn cu numele de Levi a aparut si a reparat problema tehnica a pianului astfel incat, recitalul dnei Bela a continuat.

      Cei doi si-au urmat vietile, ajungand la un moment dat in Israel. Levi a fost doctor pediatru (inatamplator, printre alti copii s-a ocupat de fetitele conducatoarei mele de la doctorat) , Bela a trait la Iersualim, ambii erau deja singuri, la o varsta a treia si intamplarea i-a apropiat din nou, de data aceasta intr-o excursie in Cehoslovacia. La o masa trei doamne stateau de vorba, cand deodata s-a apropiat un domn si le-a intrebat unde au facut schimb de bani in moneda locala. Probabil ca Bela s-a oferit sa-i arate domnului, care nu era altul decat Levi, locul cu pricina. In acele momente, Levi si-a dat seama ca Bela era pianista careia ii reparase roata pianului in timpul anilor razboiului, nu in alta parte decat la Roman.

      Restul stii si singura….poate nici asta nu e o noutate.

      Memoria dragilor Bela si Levi sa fie binecuvantata, a lui la Afula, a ei la Ierusalim, locul unde au trait impreuna ultimii – nu putini – ani ai vietii.

      • Marina Zaharopol commented on August 1, 2021 Reply

        Dragă Veronca, sunt epatată de relatarea ta despre acest episod semnificativ — şi cu repercusiuni nebănuite la data respectivă – din viaţa mamei soţului. Levy avea o dexteritate tehnică ieşită din comun şi era şi deosebit de săritor.

        Sunt impresionată că acest eveniment s-a cuibărit aşa temeinic în memoria ta încât ai făcut imediat asociaţia între cele două piane din Roman (Cine ştie, poate o fi vorba de acelaşi pian? Pianele au viaţă lungă…)

        În orice caz, pianul din concertul de după cel de-al doilea război mondial şi-a depăşit funcţia de instrument muzical şi a contribuit la definirea unor destine peste mări şi ţări, peste decenii.

        Îţi mulţumim mult pentru Declaraţia ta de dragoste, pe care o împărtăşim!

        • Andrea Ghiţă commented on August 1, 2021 Reply

          Acest subiect ar merita un articol! E păcat să rămână doar un comentariu. Abia aştept să citesc articolul într-un viitor număr din Baabel.

          • Veronica Rozenberg commented on August 1, 2021 Reply

            E placut ca sa te trezesti de dimineata si sa simti nevoia, chiar in mod cu totul instinctiv, fara sa te silesti, ci cat se poate de natural, SA ZAMBESTI.

            Da, nu am vrut sa dau prea multe detalii, Bela este mama sotului Marinei, iar ei sunt vechi prieteni de-ai mei din Romania si apoi, in scurtul lor interval israelian.

            Bela a fost o prietenta de-a mea, precum multi alti oameni din generatia parintilor, si care au apus in ultima decada, luati fiind de destin pe apele nemuririi sufletului, atat timp cat raman cel putin in amintirea noastra.
            Zambetul meu, instantaneu s-a transformat in lacrimi, chiar in timp ce scriu aceste randuri, gandindu-ma la multi dintre acei parinti care ii purtam in suflet, dar nu numai parinti.

            • Andrea Ghiţă commented on August 1, 2021 Reply

              Fiind vorba de pian şi de prietenie, articolul despre pian şi protagoniştii săi ar putea fi scris la…patru mâini!

              • Veronica Rozenberg commented on August 1, 2021 Reply

                Comentariu de douze points 🙂

                Vom incerca sa ne punem in acord muzi-literar !!

                Oricum, am transferat articolul si unui alt grupulet de romascani, sper ca vor fi guralivi si isi vor aduce contributia la cresterea numarului de comentarii la acest articol minunat.

                • Marina Zaharopol commented on August 2, 2021 Reply

                  Pentru realizarea oricărui proiect se cere participarea mai multor “capete”/ cugetări decât mâini. Şi un concert cere o anumită planificare, organizarea evenimentului, etc., până la concertul sau recitalul în sine, la două sau patru mâini.

                  Aşa şi nouă, ne-a trebuit imboldul dnei Andrea Ghiţă, un “cap” în plus ca să ne dăm seama că cele câteva comentarii referitoare la Bela şi la Levy, ar putea evolua într-un articol de sine stătător.

                  La o primă aproximaţie, o manieră de a scrie un articol în comun ar fi să alternăm câteva paragrafe sau secţii pe care le scriem : întâi Veronica, apoi eu, totul probabil în ordine cronologică, un fel de tapiserie la care lucrează mai multe mâini şi.. capete.

  • Veronica Rozenberg commented on July 30, 2021 Reply

    Am lasat citirea eseului dnei Simona Fuchs pentru a l savura, prima data tocmai la orele dintre noapte si zorii celeilalte zi, aproape ultima zi a lunii iulie.
    A doua oara va fi cand il voi savura citindu i l dnei Biti Silberman, o alta fosta romascana, nerabdatoare intotdeauna, chiar depasind un centenar de ani, dar cu nespusa vioiciune, sa asculte noutati vechi si noi.
    Mi a facut o deosebita placere sa urmaresc randurile evocatoare de amintiri vii din Targul Romanului de odinioara, trecut prin filtrul incarcat de emotia retrairii personale.

    Ca in multe dintre eseuri/aricole scrise la baabel regasesc locuri, parfumuri, situatii, transpuse adesea geografic sau temporal in lumi paralele, chiar, lumii proprii.
    Cu toate trezesc reflectii, nu totdeauna vesele asupra timpului si a departarii de ceea ce a fost odata, ca niciodata, ramanand cel putin, pe “coala de hartie” virtuala a revistei baabel 🙂⚘

    • Veronica Rozenberg commented on July 30, 2021 Reply

      Si precum spuneam inainte, mi s-a oferit astazi de dimineata s-o vizitez pe Biti, cea care se numea odata Bety Zilberman, apoi Biti Silberman si in cele din urma
      Biti Caragiale, nume cu care a activat ani de zile in jurnalistica romaneasca.
      Vizita virtuala la Roman a umplut-o de emotie, ea aducandu-si aminte de Strada Mare, de biserica, de locurile pe care persista, in serile sfarsitului de primavara, mirosul florilor de tei si in mod special si-a reamintit cum mama o trimitea pe Biti sa cumpere o sticla de bors, de la lipoveni, care de altfel aveau un “birt”, pe o strada mai putin centrala caruia ii spunea ea “Economic”, un birt pentru oameni mai nevoiasi. Si nu lipseau niciodata.

      La plecare, mi-a multumit din suflet si m-a rugat sa-i printez acest articol, dar mai ales sa-l trimit si fiului sau arhitect la Paris.
      Si-a amintit de altfel ca atunci cand se aflau la Bucuresti, si s-au petrecut modificarile strazii mari si descoperirile subterane, arhitectul de atunci a vizitat orasul natal matern ca sa inteleaga ce se intampla acolo. Mai mult, povestea Biti ca fratele ei, scriitorul Haralamb Zinca z”l, venea nu odata in orasul copilariei pentru a-si asterne unele scrieri.

      Redat de mine aici, in locul dnei Biti Caragiale si ii multumesc inca o data dnei Simona de la Viena pentru intoarcerea, fugara in lumea trecutului personal.

      • Simona Fuchs commented on July 31, 2021 Reply

        O mare bucurie pentru mine ceea ce mi-ati scris. Si mi-ati amintit de un lucru, care in emotia amintirilor, l-am uitat: celebrul bors de la lipoveni. Bunica invatase de la ei sa faca bors, imi duc amine de ritual.
        Multumesc doamnei Biti! Multa sanatate!

        • Veronica Rozenberg commented on July 31, 2021 Reply

          Cu multa placere, de altfel astazi i-am expediat articolul si fiului ei, invitandu-l sa vina in vizita la baabel.

  • Theodor commented on July 30, 2021 Reply

    Tragicul destin blecher este amintit de sebastian in memoriile sale

    • Simona Fuchs commented on July 31, 2021 Reply

      Se cunoaste prea putin despre Max Blecher in Romania, literatura lui a fost considerata decadenta pentru regimul comunist.Exista un Festival de arta “Max Blecher” la Roman, nu stiu daca in aceste vremuri mai poate fi organizat.

      • BORIS MEHR commented on August 3, 2021 Reply

        BLECHER ESTE CUNOSCUT ÎN ROMÂNIA, A FOST PUBLICAT ÎN CÂTEVA EDIȚII , DE ASTA S-A OCUPAT ȘI POETUL SAȘA PANĂ. DECI NU ESTE IGNORAT, SĂ NU PĂCĂTUIM.ESTE MENȚIONAT ÎN MAI MULTE ISTORII LITERARE.A FOST COMPARAT ȘI CU KAFKA.

        • BORIS MEHR commented on August 3, 2021 Reply

          Vizuina luminată, Cartea Românească, București, 1971 (ediție și note de Sașa Pană)
          M. Blecher, mai puțin cunoscut: corespondența și receptare critică, ediție întocmită de Madalina Lascu ; prefață de Ion Pop; Hasefer, București, 2000
          Monografiii despre Max Blecher
          Pillat, Dinu, M. Blecher în Mozaic istorico- literar Secolul XX, București, Editura pentru literatură, 1969
          Ion Negoițescu, M. Blecher sau „bizara aventură de a fi om” în Engrame, București, Editura Albatros, 1975
          Silvian Iosifescu, Reverberatii: Sainte-Beuve, Ion Ghica, Gh. Braescu, Giovanni Papini, M. Blecher, Camil Petrescu, Jules Verne, Thornton Wilde, Editura Eminescu, București, 1981
          Alina Pamfil, M. Blecher: Poetica alveolarului în Spațialitate și temporalitate.Eseuri despre romanul românesc interbelic, Editura Dacopres, Cluj-Napoca, 1993
          Radu G. Țeposu, În căutarea identității pierdute prefața la volumul Max Blecher, Opere complete
          Radu G. Țeposu, Suferințele tînărului Blecher, București, Editura Minerva, 1996
          Nicolae Manolescu, Prin niște locuri rele în tratatul critic despre romanul românesc Arca lui Noe, București, Editura Gramar, 1998
          Iulian Băicuș, Max Blecher. Un arlechin pe marginea Neantului, Editura Universității din București, 2000
          Sergiu Ailenei, Introducere în opera lui M. Blecher, Iași, Editura Alfa, 2003
          Gheorghe Glodeanu, Max Blecher și noua estetică a romanului românesc interbelic, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2005
          Rodica Grigore, Retorica măștilor în proza interbelică românească : (Mateiu I. Caragiale, Urmuz, Max Blecher, George Mihail Zamfirescu, G. Calinescu), Cluj-Napoca, Casa Cartii de Stiinta, 2005
          Rozalia Colciar, Timpul discursului la Max Blecher, Cluj-Napoca, Casa Cartii de Stiinta, 2007
          Ada-Cătălina Bravescu, Cel mai problematic si mai spectaculos caz de receptare al literaturii române: M. Blecher, studiu de receptare; Universitatea București, Școala doctorală de Filologie, 2008
          Florin Corneliu Popovici, Max Blecher și retorica autenticității, București, Institutul de Istorie și Teorie Literară “G. Călinescu”, 2009
          Ioana-Daniela Trif, Univers epic și univers interior în opera lui Max Blecher, Alba Iulia, Universitatea “1 Decembrie 1918”, 2010
          Ada Bravescu, M. Blecher – un caz de receptare problematic si spectaculos, Bucuresti, Editura Tracus Arte, 2011
          Doris Mironescu, Viața lui M. Blecher. Împotriva biografiei, Iași, Editura Timpul, 2011
          Mihaela Luiza Dobre, Vocația spațiului în irealitatea lui Max Blecher, Curtea de Argeș, 2011
          Mihai Ignat, Șase prozatori în căutarea unui cititor: (Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, George Călinescu, Mircea Eliade, Max Blecher), Cluj-Napoca, Casa Cărții de Știință, 2012
          Carmen Ion, Lumile lui Max Blecher (teza de doctorat), Oradea, 2013
          Gabriela Glăvan, M. Blecher – maestrul și umbra. O paradigmă în devenire în Viraj în ireal. Modernități particulare în literatura română interbelică, Timișoara, Editura Universității de Vest, 2014
          Gabriela Glăvan, Mapping the Unreal. Max Blecher in the Shadow of the Avant-garde în Arcadia, vol. 49, no.1/2014
          Anca Chiorean, Patru dimensiuni reale în irealitatea imediată. Eseu despre stratigrafia imaginarului blecherian, Cluj-Napoca, Editura Avalon, 2015
          Georgeta Loredana Voicilă, Estetica înstrăinării: Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban, Constantin Fântâneru, Max Blecher (teză de doctorat), București, Universitatea din București. Facultatea de Litere, 2015
          Dorin Ștefănescu, Reflecții în sepia. Arta imaginii la Anton Holban și M. Blecher, Ed. Tracus Arte, București, 2017
          Traduceri

          • BORIS MEHR commented on August 3, 2021 Reply

            NUMEROASE TRADUCERI, ÎN NUMĂR IMPRESIONANT

  • Cristiana Bortas commented on July 30, 2021 Reply

    O comoara de suflet revelata noua, celor vinovati de lipsa de respect fata de valorile trecutului! Aleasa pretuire, vii multumiri si increderea ca”Nasc si la Moldova oameni”, cum ne incurajeaza, peste timp, marele cronicar! Calatoria dumneavoastra prin orasul copilariei este un imbold pentru a ne recupera memoria! Ma inclin!

    • Simona Fuchs commented on July 31, 2021 Reply

      Exista in oras incercarea reintoarcerii la istoria orasului prin reamenajarea muzeului de istorie. Din pacate, arhivele strazilor daramate sunt greu de gasit dar am speranta ca se va putea reconstrui un plan al vechiului centru prin daruirea unor oameni deosebiti din Roman.

  • Marica Lewin commented on July 29, 2021 Reply

    Ce bine ca v-ati reintors pentru citva timp in orasul natal!
    Parintii dvs s-au bucurat mult.

    • Simona Fuchs commented on July 31, 2021 Reply

      Reintilnirea fizica, dupa aproape doi ani cu parintii mei, a fost in aceste timpuri,mai mult ca oricand extrem de emotionanata.

  • Livia Chereches commented on July 29, 2021 Reply

    Minunat! O plăcere sa citești , am trăit tot parca as fi fost acolo și am îndrăgit orașul oamenii și spiritul lui.

    • Simona Fuchs commented on July 31, 2021 Reply

      Directoarea Bibliotecii Municipale, Cristina Panaite, a reinviat spiritul orasului, reinfiintand “Seratele muzicale” si activitati culturale.Din pacate numai un an de distantare sociala a insemnat foarte mult pentru un viata orasului.

  • Theodor toivi commented on July 29, 2021 Reply

    Felicitari!

    • Simona Fuchs commented on July 31, 2021 Reply

      Va multumesc, desi am plecat de foarte multi ani din Roman, orasul inseamna foarte mult pentru mine

  • Andrea Ghiţă commented on July 29, 2021 Reply

    Această descriere sensibilă şi plină de afecţiune a oraşului Roman m-a captivat atât ca lectură, cât şi ca sursă de informaţii. Mărturisesc că nu ştiam mai nimic despre acest oraş moldovenesc.

    • Simona Fuchs commented on July 31, 2021 Reply

      Din nefericire s-au pastrat mult prea putine cladiri din orasul vechi, exista si un muzeu de istorie al orasului cu o arhiva bogata.
      Se incearca arhivarea fostelor case din centru cu descrierea lor amanuntita, Nu stiu daca Festivalul de arta “Max Blecher” se mai organizeaza anual in Roman

  • Hava Oren commented on July 29, 2021 Reply

    Am citit cu foarte mare plăcere reminiscențele despre orașul natal – e nu numai un document, e și literatură de bună calitate. Felicitări!

    • Simona Fuchs commented on July 31, 2021 Reply

      Draga Hava,
      Multumesc foarte mult pentru aprecierile tale, ele inseamna foarte mult pentru mine!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *