După cum se știe, un film bun descrie viața așa cum este, doar cu mijloace artistice și cu anumite exagerări. Cazul invers, o viață care se derulează ca un film, este mult mai rar, dar există. Iată o poveste pe care am găsit-o zilele trecute și care ar putea fi subiectul unui film: viața captivantă a Monikăi Ertl (1937 – 1973).

Monika era fiica fostului ofițer nazist Hans Ertl, care și-a petrecut anii cel mai buni în Africa de Nord, alături de Erwin Rommel, pe post de cameraman. Fotograful talentat și nazistul convins fusese partenerul romantic și colaboratorul preferat al celebrei regizoare Leni Riefenstahl. Împreună au produs, printre altele, celebrul film Olympia din 1936. Apoi a fost director de imagine în diferite teatre de război, unde a filmat pentru jurnalele de actualități. Fiind un om neînfricat, Hans Ertl a fost și un călător aventuros, alpinist extrem, actor și cascador. Printre altele, el a reușit prima ascensiune a unor fețe nordice din Alpi, considerate până atunci invincibile, precum și un vârf de 7422 de metri din munții Karakoram. În timpul colaborării cu Riefenstahl a dezvoltat tehnici noi de filmare în plină mișcare, de pe schiuri, sau sub apă. În această perioadă s-a născut fiica sa Monika, la München. Au urmat încă două fiice.

După război, Ertl și-a lăsat în urmă trecutul nazist și a lucrat ca fotoreporter la revista Quick. Dar trecutul i-a rămas o povară și nu a mai avut același succes. Filmul impresionant despre ascensiunea muntelui Nanga Parbat nu a primit Premiul German pentru Film, la care se aștepta. După această dezamăgire, el s-a simțit tot mai desconsiderat în țara lui natală.

Dar Hans Ertl a rămas același aventurier. În 1950 a condus mai multe expediții în America de Sud, după care, împreună cu soția și cele trei fiice, a emigrat în Bolivia în 1954. S-a alăturat și el curentului general prin care rețele specializate au ajutat naziști mai mari și mai mici să evite justiția. Ajuns în Bolivia, Ertl a cumpărat o proprietate de mai multe mii de hectare în junglă, încercându-și norocul la creșterea vitelor. Probabil că nu din întâmplare moșia lui era lângă hacienda viitorului dictator bolivian, Hugo Banzer Suárez, și el de origine germană. N-a fost o coincidență nici că în 1955 Banzer Suárez l-a angajat pe Klaus Barbie, “Măcelarul din Lyon”, care a fugit în America de Sud după ce fusese condamnat in absentia în Franța. Probabil că cei trei se cunoșteau, spre ghinionul Monikăi, cum se va dovedi mai târziu.

Barbie, care avea experiență în activitatea anti-insurgentă, a făcut în Bolivia o carieră strălucită sub numele de Klaus Altman. El a devenit consilier al serviciului secret, cu grad de locotenent-colonel. Promovarea a obținut-o în cursul luptei împotriva Armatei de Eliberare Națională a lui Che Guevara (Ejército de Liberación Nacional – ELN). În plus Altman alias Barbie a lucrat ca agent dublu, pentru serviciile americane și pentru cele vest-germane. Acestea din urmă îi cunoșteau desigur identitatea adevărată, dar nu au mișcat un deget pentru a-l extrăda Franței. Două decenii mai târziu drumurile lui Barbie și ale Monikăi s-au încrucișat din nou, ducând la capturarea ei.

În anii cincizeci, crescătorul de vite Hans Ertl activa din nou ca explorator și regizor – erau încă destule locuri neexplorate în jungla sud-americană și în Anzi. În 1955, împreună cu fiicele sale, a căutat în jungla boliviană rămășițele legendarului oraș incaș Paititi. Rezultatul a fost un documentar în stilul vremii, urmat de un altul, numit Hito Hito, despre un trib indigen necunoscut până atunci. Monika a participat la toate aceste activități – tatăl ei încerca să o formeze ca pe un fiu, după standardele sale.

Monika, sau “Mockel”, cum era poreclită, a învățat atât bazele explorării tărâmurilor exotice, cât și meșteșugul cinematografiei. Spre bucuria tatălui ei, s-a dovedit o fată îndrăzneață, pusă pe aventuri. Prindea șerpi pe care îi ținea în borcane și pescuia piranha, pe care îi gătea pentru cină. Bineînțeles că se pricepea și la călărie și la mânuirea armelor de foc, o îndeletnicire pe care avea să folosească mai târziu cu rezultate dramatice.

În 1958 Monika s-a căsătorit cu inginerul minier germano-bolivian Hans Harjes, cu care a locuit lângă minele de cupru din Chile. Căsnicia nu a durat mult și la mijlocul anilor șaizeci ea a început să se îndepărteze de lumea fascistă a tatălui ei.   

Monika începea să simtă simpatie pentru cei oprimați, mai ales pentru minerii exploatați și pentru indios persecutați, care nu aveau nicio reprezentare politică. O vreme a condus un orfelinat din capitala La Paz, intrând astfel în contact cu mulți oameni defavorizați, printre care erau și revoluționari militanți ai ELN. Simpatia inițială pentru cauza revoluționară s-a transformat în sprijin activ. În 1969 a devenit ea însăși membră a organizației; importanța ei creștea treptat.

Fiica preferată a nazistului Hans Ertl s-a îndrăgostit de Inti Peredo, succesorul lui Che Guevara, care a fost ucis în 1967. Ca urmare, ea a adoptat numele conspirativ Imilla, care în limba Aymara înseamnă pur și simplu “fată”. Cu tatăl ei mai avea oarecare legături. De câteva ori l-a rugat să-i ascundă la fermă pe camarazii de luptă. Cum era și de așteptat, el a refuzat, dar cel puțin nu i-a denunțat.

Monika a intrat în atenția forțelor de securitate boliviene după ce a participat în mai multe atacuri și după jaful unei bănci, când a fugit de la locul crimei cu mașina proprie, un Chevrolet foarte ușor de reperat. În 1970, fiind căutată de poliție, ea a intrat în ilegalitate. În această perioadă a hotărât să colaboreze la răpirea prietenului tatălui ei, Klaus Barbie, și să-l predea Franței. În timpul unei vizite în Cuba, împreună cu Régis Debray și Gustavo Sánchez Salazar, amândoi prieteni apropiați ai lui Fidel Castro, au pus la cale planul pentru răpirea lui “nenea Klaus”. Vânătorii de naziști Beate și Serge Klarsfeld au fost și ei marginal implicați în această acțiune. Plănuiau să-l ademenească pe Barbie să vină în Chile, dar cu experiența lui bogată în serviciul secret, el a evitat capcana. Cu ajutorul rețelelor naziste din America Latină, el avea trecere liberă în Bolivia, Paraguay și Peru și scăpa întotdeauna la timp. Ulterior, o tentativă oficială a eșuat, pentru că prietenul său, președintele bolivian Banzer, a respins cererea de extrădare a Franței. Abia cu un deceniu mai târziu, sub presiune internațională, Barbie a fost predat Franței, fiind întemnițat în aceeași închisoare ca cea mai proeminentă victimă a sa: liderul Rezistenței, Jean Moulin.

După eșecul inițial, Monika Ertl și tovarășii ei de la ENL au decis să-l tragă la răspundere măcar pe cel vinovat de moartea lui Che Guevara. Era vorba de Roberto “Toto” Quintanilla Pérez, fostul ofițer de informații și mare vânător de teroriști. După ce revoluționarul a fost ucis, acesta a ordonat să-i fie tăiate mâinile – un act extrem de josnic (amprentele digitale trebuiau să dovedească succesul vânătorii). În anii 1970, după mai multe schimbări de putere în La Paz, Quintanilla a ajuns consul general la Hamburg. Imilla și complicii ei au hotărât că acolo era locul ideal pentru o răzbunare sângeroasă.

Monika Ertl vorbea o germană perfectă și se putea mișca prin Hamburg fără a atrage atenția. Ea a cerut o programare la consulatul bolivian pentru 1 aprilie 1971. Tânăra care s-a prezentat s-a declarat australiancă și a solicitat o viză pentru un grup muzical. Sub peruca blondă se ascundea probabil Monika Ertl, dar o identificare precisă nu există. Încă în sala de așteptare, blonda fermecătoare a scos un Colt, tip Cobra 38 special, și a străpuns pieptul consulul general cu trei gloanțe. Soția speriată i-a aținut calea, a avut loc o scurtă încăierare, în care asasina a lăsat în urmă arma și peruca, precum și un bilet cu inscripția Victoria o Muerte! ELN.

Ancheta a arătat că arma crimei provenea de la Giangiacomo Feltrinelli, un editor  italian și agitator comunist care la acea vreme se afla deja în ilegalitate și avea contacte strânse cu Castro și prin el cu ELN. Nici măcar succesele importante ale editurii sale, Dr. Jivago și Ghepardul, nu l-au împiedicat pe Feltrinelli să-i sprijine activ pe revoluționarii latino-americani. Principala lui preocupare era revoluția mondială. Un an mai târziu el a fost ucis într-un atentat eșuat, lângă Milano.

Prima suspectă a fost desigur Monika Ertl, care intrase în atenția CIA încă de la călătoria ei în Cuba. Și Serviciul Federal de Informații din Germania (BND) o cunoștea. Sursa era… Klaus Barbie, dragul “nenea Klaus”, care le-a pus la dispoziție de bunăvoie tot ce știa despre familia Ertl. Monika era deja căutată și de Interpol. Totuși ea nu a fost identificată și câteva luni mai târziu s-a întors nestingherit în Bolivia. Dar acolo, lațul din jurul fugarei și a tovarășilor ei a devenit din ce în ce mai strâns. În 12 mai 1973, Monika Ertl, insuficient deghizată ca hippie, a fost recunoscută pe stradă. În centrul orașului La Paz, pe Avenida Camacho, ea a fost împușcată de forțele de securitate boliviene. Se pare că Klaus Barbie a avut un rol esențial în capturarea ei, fiind cel care a identificat-o. Trupul rănit mortal al Monikăi Ertl, alias Imilla, a fost îngropat într-un loc secret, astfel încât rudele nu au putut afla dacă a fost torturată înainte de moarte. Așa se proceda pe atunci cu luptătorii de gherilă prinși. Se spune că tatăl ei ar fi declarat: It’s a good thing they killed her. (Bine că au ucis-o.)

Aici se încheie povestea dramatică a Monikăi Ertl, care a încercat să se debaraseze de umbrele întunecate ale trecutului familiei ei și să-și folosească abilitățile extraordinare pentru ceea ce considera ea o cauză dreaptă.

E clar că o poveste atât de captivantă trebuia să fie subiectul unor prelucrări literare și cinematografice corespunzătoare.

O descriere detaliată a vieții și faptelor Monikă Ertl se găsește în cartea lui Jürgen Schreiber: Sie starb wie Che Guevara. Die Geschichte der Monika Ertl (A murit ca Che Guevara. Povestea Monikăi Ertl). Artemis & Winkler, Düsseldorf 2009, ISBN 978-3-538-07274-9.

Régis Debray, care a fost implicat în răpirea eșuată a lui Barbie, și-a publicat memoriile în: Ein Leben für ein Leben (O viață pentru o viață), roman, traducere germană Renate Nickel, Ediția Gebühr bei Claassen, Düsseldorf 1979, ISBN 978-3-546-42017-4.

O prezentare literară a vieții Monikăi Ertl și a faptelor ei apare în romaul lui Rodrigo Hasbún: Die Affekte. Traducere germană Christian Hansen, Suhrkamp, Berlin 2017, ISBN 978-3-518-42764-4.

Pentru cei care preferă informațiile vizuale, recomand documentarul lui Christian Baudissin din 1988 Gesucht: Monika Ertl. (Căutată: Monika Ertl). Pe YouTube se găsesc mai multe videoclipuri pe această temă, în diferite limbi, trebuie doar să introduceți numele protagoniștilor ca cuvinte cheie.

Sursele imaginilor:

Imaginea 1: https://www.spiegel.de/geschichte/leben-und-sterben-der-monika-ertl-a-948245.html / https://www.listennotes.com/podcasts/s%C4%B1n%C4%B1f%C4%B1n%C4%B1n-i%CC%87nsanlar%C4%B1/monika-ertl-s%C4%B1n%C4%B1f%C4%B1n%C4%B1n-tEghOsrfu29/

Imaginea 2: https://www.spiegel.de/geschichte/leben-und-sterben-der-monika-ertl-a-948245.html / https://www.rheinische-geschichte.lvr.de/Persoenlichkeiten/klaus-barbie-/DE-2086/lido/57c57307478122.48744499

Imaginea 3: https://www.pinterest.com/pin/389913280219425063/

Imaginea 4: https://www.spiegel.de/geschichte/leben-und-sterben-der-monika-ertl-a-948245.html

Imaginea 5: https://de.wikipedia.org/wiki/Hugo_Banzer_Su%C3%A1rez#/media/Datei:GralHugoBanzerSuarez.jpg  / https://www.lordinenuovo.it/2020/05/13/monika-ertl-la-figlia-del-nazista-che-vendico-che-guevara/

Imaginea 6: https://www.spiegel.de/geschichte/leben-und-sterben-der-monika-ertl-a-948245.html / https://www.consuladodebolivia.com.ar/2017/10/09/monika-ertl-la-mujer-mato-al-ultimo-verdugo-del-che/

Peter Biro