În Europa medievală islamul era destul de puțin cunoscut, trezind mai ales reacții de ostilitate și de teamă.  Nu e de mirare.  Răspândirea fulgerătoare a islamului s-a făcut cu sabia: „Convertește-te, sau te omor!”  (În secolul XX avea să devină: „Proletari din toate țările, uniți-vă, sau vă împușc!”).  Mai târziu islamul le amintea europenilor de cruciade, de Reconquista spaniolă…  Cel mai bun exemplu se află chiar la noi.  Istoria Țărilor Române până în sec. al XIX-lea ar putea fi rezumată în patru cuvinte: „am luptat cu turcii”. 

Situația s-a schimbat radical la sfârșitul sec. al XVIII-lea.  Iluminismul și apoi romantismul au adus cu ele curiozitatea, fascinația, admirația, urmată de încercarea de a înțelege islamul.  Romantismul căuta să accentueze splendoarea islamului și să amintească Europei cât de mult îi datorează islamului și implicit și iudaismului.  Romanticii subliniau faptul că evreii au jucat și ei un rol de seamă la înflorirea civilizației islamice atât de admirate.

Entuziasmul romantic pentru splendorile islamului era cel mai pronunțat printre evreii vorbitori de germană.  Franța, Anglia, Spania și Italia îi cunoșteau mai bine pe musulmani, pentru că veneau în contact cu ei în bazinul Mării Mediterane și în Asia.  În Germania ei erau însă mult mai puțin cunoscuți, lăsând loc imaginației romantice.  Rezultatul se poate vedea în construcția sinagogilor în stil maur, care, începând de la mijlocul sec. al XIX-lea, s-a răspândit în întreaga Europă Centrală, ajungând chiar în America.  Un factor imporant a fost desigur dorința de a evita un stil arhitectonic vădit creștin.  Lipsa „chipurilor cioplite” se potrivea și ea cerințelor iudaismului. Splendoarea sinagogilor în stil maur dădea de înțeles: evreii au contribuit la înflorirea civilizației islamice și dacă li s-ar da posibilitatea, ei ar putea face același lucru în Europa modernă.  

Cel mai important exponent al romatismului german preocupat de Orient și de islam a fost Heinrich Heine.  Tragedia Almansor vorbește despre viața grea a musulmanilor din Spania după creștinarea țării – o alegorie la greutățile evreilor din Germania secolului al XIX-lea.  De acolo provine și vestitul citat: :“Dort wo man Bücher verbrennt, verbrennt man auch am Ende Menschen”  (Acolo unde se ard cărți, la urmă se vor arde și oameni.)

În Franța, asociația dintre evrei și Orientul romantic a fost scoasă în evidență de pictorii orientaliști (creștini), printre care se numără Delacroix, Chassériau etc.  În opera lor evreii sunt reprezentați cu simpatie și cu admirație.  În Anglia, orientalismul evreiesc s-a manifestat în scrierile lui Benjamin Disraeli.  Evreii din romanele lui sunt asociați cu prinții deșertului și cu arabii rafinați din Spania, făcând ca ei să apară urmașii înțelepciunii islamice, pe care erau gata să o pună la dispoziția Marii Britanii moderne. 

Nu întotdeauna efortul evreilor de a se asocia cu Orientul a avut rezultate pozitive.  Odată cu expansiunea colonialistă, când puterile europene au ocupat diferite popoare musulmane, atitudinea față de islam a devenit una de dispreț, islamul fiind văzut ca înapoiat.  Prin urmare Disraeli a fost numit de un politician răuvoitor „un efendi egiptean”, iar istoricul prusac naționalist Heinrich von Treitschke scria în 1879 despre evreii germani: „Ei nu sunt decât niște orientali care vorbesc germana.”  Pe măsură ce romantismul era înlocuit de naționalism, identificarea evreilor cu Orientul nu mai era un avantaj.

***

Treptat, fascinația romantismului cu splendorile Orientului a făcut loc încercărilor de a-l înțelege, iar rolul evreilor în studiul islamului a fost unul covârșitor.

Exploratorii evrei

De multe secole evreii sunt cunoscuți drept călători.  Unii călătoreau în scopuri practice – negoțul.  Încă înainte de anul 1000 drumurile comerciale ale evreilor ajungeau din Europa în China (pe uscat sau pe mare) și caravanele lor traversau Sahara, până în valea fluviului Niger.  Au fost și călători mânați nu numai de dorința de câștig, ci și de setea de cunoaștere.  În sec. al XII-lea Avraham Ibn Ezra a fost cel care a adus cifrele „arabe” din India, iar la întoarcere a scris despre Egipt, Arabia, Persia, India și Palestina.  Au fost și mulți alții, cel mai cunoscut fiind Beniamin din Tudela (Spania) în sec. al XIII-lea.  Cartea lui povestește despre comunitățile evreiești pe care le-a vizitat, dă informații de natură economică și politică și descrie chiar Asia Centrală, cu o sută de ani înaintea lui Marco Polo. 

La mijlocul sec. al XIX-lea India și bazinul Mării Mediterane erau deja sub influență, sau chiar sub dominație europeană, dar mai rămânea destul de explorat, mai ales Peninsula Arabică și Asia Centrală.  Printre exploratorii evrei din această perioadă cunoaștem deja câțiva.  Cel mai important a fost Ármin Vámbéry, cu expediția lui prin Asia Centrală în 1863.   https://baabel.ro/2021/01/armin-vambery-orientalist-si-explorator/ El nu a observat cultura islamică din afară, prin ochii unui „turist străin”, ci a trăit-o, a participat la viața de toate zilele a localnicilor, pe care a descris-o în toată splendoarea și mizeria ei. 

Au mai fost și alți evrei care au explorat lumea islamică în sec. al XIX-lea, chiar dacă ei nu au fost mânați neapărat de dorința de cunoaștere a islamului.  Peninsula Arabică și mai cu seamă Yemenul a atras mai mulți exploratori evrei.  Joseph Halévy (1869) și apoi Eduard Glaser (1882 – 94) au fost atrași de inscripțiile sabeene, lăsate în urmă de o civilizație care a înflorit în Yemen cu mult înaintea islamului.  Și să nu-l uităm nici pe Moses Wilhelm Shapira (cca. 1880) – în căutare de antichități și de vechi manuscrise ebraice. https://baabel.ro/2020/12/moses-wilhelm-shapira-savant-sau-sarlatan/  

Totuși ei nu trec islamul sub tăcere. În Călătorie spre Nedjran Joseph Halévy povestește cum a ajuns la o tabără de nomazi, unde poposiseră trei nobili arabi.  „Ei erau tratați cu mult respect, dar când se rugau după legea musulmană, nomazii nu făceau decât să-i privească plini de curiozitate.  În Africa, într-o asemenea situație toți cei prezenți s-ar fi alăturat la rugăciune.  Fapt este că majoritatea triburilor independente ale Arabiei își păstrează legile lor tradiționale, manifestând o nepăsare totală față de prescripțiile Coranului.”  

Primii cercetători evrei ai islamului

În Europa studiul islamului era considerat un capitol secundar al teologiei, iar teologii creștini se străduiau mai ales să arate că islamul nu este decât o credință „falsă”.  În aceste condiții studiul islamului era inaccesibil evreilor. 

Situația s-a schimbat abia în sec. al XIX-lea, odată cu schimbările apărute în statutul evreilor europeni.  Iluminismul evreiesc (Haskala) s-a manifestat prin interesul pentru rolul jucat de poporul evreu în istoria Europei.  Emancipația evreilor a marcat admiterea lor în lumea academică, atât ca studenți, cât și ca profesori.  Iar secularizarea Europei a scos studiul islamului de sub influența bisericii. 

În sec. al XIX-lea a început un studiu aprofundat al originii și istoriei poporului evreu în contextul istoriei universale, mai ales al „epocii de aur” a evreilor din Spania musulmană.  Mulți cercetători evrei au învățat araba și iudeo-araba pentru a putea citi documentele epocii. Urmarea logică era studiul relațiilor dintre iudaism și islam, apoi a islamului însuși. 

Prima carte pe această temă a apărut în 1833, scrisă de un tânăr rabin din Frankfurt, Abraham Geiger, cel care mai târziu avea să pună bazele intelectuale ale iudaismului reformist.  Era intitulată Was hat Mohammed aus dem Judenthume aufgenommen? (Ce a preluat Mahomed de la iudaism?)  Lucrarea s-a bucurat de o mare apreciere pentru seriozitatea analizei izvoarelor istorice și pentru respectul arătat islamului.  (Orientalistul francez contemporan Silvestre de Sacy îl considera pe Mohamed „un impostor”!) 

Pe măsură ce sec. al XIX-lea se apropie de sfârșit, scade fascinația romantică (destul de naivă) pentru minunile Orientului și entuziasmul pentru explorările pline de aventuri, lăsând locul unei cercetări științifice sistematice și aprofundate.  E drept că evreii aveau unele avantaje în acest domeniu: ușurința relativă de a învăța limba arabă, cunoașterea religiei iudaice ca termen de comparație și lipsa ideilor preconcepute pe care le aveau colegii lor creștini.  Așa se face că până la sfârșitul sec. al XIX-lea, cel mai mare expert european în domeniul islamului a ajuns să fie considerat evreul maghiar Ignaz Goldziher.

Bibliografie:

Lucrarea de față se bazează pe introducerea scrisă de Martin Kramer pentru volumul The Jewish Discovery of Islam, apărut la Tel Aviv în 1999. https://martinkramer.org/reader/archives/the-jewish-discovery-of-islam/

Alte surse:

https://www.jewishvirtuallibrary.org/travelers-explorers

http://mayaeh.tau.ac.il/wp-content/uploads/2013/11/Voyage-au-Nedjran-Halévy-Joseph.pdf

Hava Oren