Eram numai urechi: ce “vedeam” de sub plapumă

Când ni s-a divizat apartamentul gen vagon în două apartamente, despărţite în dreptul coloanelor de un perete de lemn, am rămas cu două camere mari, bucătărie, baie şi o terasă.

Eu împărţeam camera mai mare cu bunica. Restul încăperii funcţiona ca sufragerie şi salon şi se anima în fiecare seară cu nenumăraţi prieteni, cu rude şi cunoştinţe care se perindau în vizite mai lungi sau mai scurte.

Ţin minte că printre cei mai frecvenţi vizitatori se numărau Manca, doica mamei şi fiica ei Marioara, sora de lapte a mamei, tânărul Dorel, actor de meserie şi fratele lui mai mare Hugo, pe care l-am revăzut în Israel, unde devenise marinar şi îşi decorase casa cu obiecte exotice adunate din călătoriile lui de peste mări şi tari. Venea des şi Raia, care fusese căsătorită cu fratele bunicii, divorţase şi se recăsătorise, dar acum, când rămăsese văduvă, ne considera pe noi familia ei cea mai apropiată. Fiicele ei din ambele căsătorii, Yvonne şi Biţa ne vizitau şi ele. Mi-o amintesc şi pe doamna Ghica, cu ochii ei albaştri, marcă de neconfundat a familiei ei princiare; de unde o colecţionase oare familia mea pe această doamnă distinsă? (Cu mulţi ani mai târziu, când am predat la Liceul Sf. Sava şi am intrat pentru prima dată în clasă, am realizat imediat că băiatul înalt cu ochi albaştri şi iscoditori din fundul clasei este un Ghica şi nu m-am înşelat!)

Eu fusesem de mult trimisă la culcare în patul din partea mai întunecoasă a camerei şi se presupunea că dorm, o presupunere cât se poate de departe de adevăr! Citeam mult sub ascunzișul plapumei şi îmi amintesc că eram pasionată de Insula Misterioasă a lui Jules Verne şi am jurat în gând că nu-l voi trăda niciodată pe romancierul francez, acordând locul de frunte din Panteonul meu mintal vreunui alt scriitor.

Alternam însă cititul cu o participare pasivă, dar foarte angrenată, la conversaţia din jurul mesei. Aşa am aflat nenumărate lucruri care nu ar fi fost relatate unui copil de vârsta mea. Multe discuţii se axau în jurul unor membri mai îndepărtaţi ai familiei, pe care nu-i cunoşteam şi nici nu i-am întâlnit vreodată. Se pare că o parte a familiei se dezisese de altă parte sau de unele persoane din nişte motive obscure şi care mie mi se păreau complet absurde.

Consider şi acum, retrospectiv, că locul meu “priviegiat” de sub plapumă a contribuit la formarea unor păreri personale, care nu şi-au pierdut valabilitatea în decursul anilor. De exemplu este sub demnitatea vreunui om să califice sau să judece superficial acţiunile altuia, să-l declare persona non grata, sau să-şi piardă timpul bârfind, mai ales cu răutate (am o oarecare înţelegere, totuşi, pentru bârfa pur informativă despre cunoştinţe.) Nu că mama şi bunica sau musafirii noştri s-ar fi pretat la asemenea acţiuni, dar ei relatau ceea ce păţiseră nenorocoşii care căzuseră victimă unei ostracizări nemeritate.

Practic invizibilă sub plapumă, nu eram nici în “ochiul furtunii”, adică în miezul discuţiilor aprinse, nici total detaşată – ceea ce ar fi creat, de asemenea, o perspectivă deformată – adică nu mă aflam nici în centru, dar nici la periferie, ci într-o locaţie pe care o consider şi astăzi dezirabilă şi cea mai obiectivă cu putinţă.

De unde eram, pe Muntele Olimp, învăţam lucruri de nepreţuit despre viaţă, despre caracterul uman, lecţii nesolicitate, primite gratuit fără profesori, manuale sau metode didactice, prinse din zbor, dar foarte folositoare…

După un timp, discuţia se transforma într-un zumzet monoton, fară noimă, dar reconfortant ca un cântec de leagăn şi mă cufundam într-un somn adânc. Am constatat în nenumărate rânduri că somnul din timpul nopţii aprofundează noţiunile dobândite peste zi. E un lucru pe care îl consider şi astăzi de domeniul miracolului.

Marina Zaharopol

Opiniile exprimate în textele publicate  nu reprezintă punctele de vedere ale editorilor, redactorilor sau ale membrilor colegiului redacţional. Autorii îşi asumă întreaga răspundere pentru conţinutul articolelor.

Comentariile cititorilor sunt moderate de către redacţie. Textele indecente şi atacurile la persoană se elimină. Revista Baabel este deschisă faţă de orice discuţie bazată pe principii şi schimbul de idei.

 

8 Comments

  • Klein Ivan commented on November 28, 2021 Reply

    Fericiți cei care au avut parte de astfel de experiențe în copilărie . Ei au putut să vadă mai devreme lumea cu ochi maturi . Apreciind asta la justa valoare , mai tîrziu în viață au găsit calea mai directă de a transfera învățăminte la proprii copii . K.I.

    • Marina Zaharopol commented on November 28, 2021 Reply

      Mulţumesc mult pentru comentariu! Hag Sameach!

  • Andrea Ghiţă commented on November 20, 2021 Reply

    Articolul Dvs. mi-a plăcut mult şi confirmat cât de asemănătoare sunt fetiţele. Şi eu ciuleam urechile, curioasă la ce vorbesc cei mari şi am ţinut minte o mulţime de lucruri. Din păcate, nu pe toate pe care mi-aş dori să le fi ştiut acum. Multe lucruri au rămas neîntrebate, ne-intuite şi astăzi nu mai am de la cine să le aflu.

    • Marina Zaharopol commented on November 21, 2021 Reply

      Împărtăşesc acelaşi regret de a nu fi întrebat anumite lucruri atâta timp cât aveam pe cine întreba. Din păcate, am rămas fără răspunsuri la multe din nedumeririle mele…

  • Anca Laslo commented on November 19, 2021 Reply

    Draga Marina, imi plac foarte mult evocările de felul celor pe care le faci tu, sunt pline de delicatețe, ca niște șoapte, imposibil de ignorat. Mi se pare ca, de-a lungul vieții, avem diferite puncte de observație. Și învățăm!

    • Marina Zaharopol commented on November 19, 2021 Reply

      Mi-a făcut mare plăcere, Anca, să citesc aprecierile tale referitor la amintirile mele din copilărie. Mă bucur mult că ţi-au plăcut şi îţi mulţumesc pentru ce îmi scrii.

  • Peter Biro commented on November 18, 2021 Reply

    Mă bucur să vă urmăresc articolele din Baabel, mai ales că aceste dezvăluie multe paralele între destinele noastre. Scena copilului care ascultă discret sub plapumă este o asemenea analogie cu articolul meu din august 2020: Legendarele partide de rummy ale doamnelor orădene de odinioară. Acolo descriu cum am practicat această interceptare secretă:
    „În copilărie chibițam adesea în tăcere. Îmi căutam mereu de lucru în jurul mesei (de Rummy), pentru a nu scăpa nimic din conversația doamnelor. Discuția lor făcea atmosfera interesantă, iar pălăvrăgeala asezonată cu glume și comentarii nostime era un motiv suficient pentru a nu rata nicio partidă de Rummicub, care de fiecare dată însemna bună dispoziție, distracție și informație. Aici aflai cine cu cine și cine cu cine nu, în niciun caz, și apoi când, unde, de ce, cât de des și mai ales – cum au fost îmbrăcate. Uneori mă furișam pe sub masa de joc, observând cele petrecute „din perspectiva broaștei”. Așa mi-am îmbunătățit cultura generală, nu numai despre sortimentul de ciorapi de nylon și de sandalete cu toc înalt, dar mai ales aveam urechile ciulite la glumele și poantele cu care doamnele se tachinau.”

    • Marina Zaharopol commented on November 18, 2021 Reply

      Foarte interesant tot ce îmi relataţi despre experienţele noastre similare din copilărie. Îmi place şi citatul din articolul dv., ceea ce mă va îndemna să citesc articole din urmă, publicate înainte de am ştiut de existenţa revistei Baabel.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *