Când ni s-a divizat apartamentul gen vagon în două apartamente, despărţite în dreptul coloanelor de un perete de lemn, am rămas cu două camere mari, bucătărie, baie şi o terasă.

Eu împărţeam camera mai mare cu bunica. Restul încăperii funcţiona ca sufragerie şi salon şi se anima în fiecare seară cu nenumăraţi prieteni, cu rude şi cunoştinţe care se perindau în vizite mai lungi sau mai scurte.

Ţin minte că printre cei mai frecvenţi vizitatori se numărau Manca, doica mamei şi fiica ei Marioara, sora de lapte a mamei, tânărul Dorel, actor de meserie şi fratele lui mai mare Hugo, pe care l-am revăzut în Israel, unde devenise marinar şi îşi decorase casa cu obiecte exotice adunate din călătoriile lui de peste mări şi tari. Venea des şi Raia, care fusese căsătorită cu fratele bunicii, divorţase şi se recăsătorise, dar acum, când rămăsese văduvă, ne considera pe noi familia ei cea mai apropiată. Fiicele ei din ambele căsătorii, Yvonne şi Biţa ne vizitau şi ele. Mi-o amintesc şi pe doamna Ghica, cu ochii ei albaştri, marcă de neconfundat a familiei ei princiare; de unde o colecţionase oare familia mea pe această doamnă distinsă? (Cu mulţi ani mai târziu, când am predat la Liceul Sf. Sava şi am intrat pentru prima dată în clasă, am realizat imediat că băiatul înalt cu ochi albaştri şi iscoditori din fundul clasei este un Ghica şi nu m-am înşelat!)

Eu fusesem de mult trimisă la culcare în patul din partea mai întunecoasă a camerei şi se presupunea că dorm, o presupunere cât se poate de departe de adevăr! Citeam mult sub ascunzișul plapumei şi îmi amintesc că eram pasionată de Insula Misterioasă a lui Jules Verne şi am jurat în gând că nu-l voi trăda niciodată pe romancierul francez, acordând locul de frunte din Panteonul meu mintal vreunui alt scriitor.

Alternam însă cititul cu o participare pasivă, dar foarte angrenată, la conversaţia din jurul mesei. Aşa am aflat nenumărate lucruri care nu ar fi fost relatate unui copil de vârsta mea. Multe discuţii se axau în jurul unor membri mai îndepărtaţi ai familiei, pe care nu-i cunoşteam şi nici nu i-am întâlnit vreodată. Se pare că o parte a familiei se dezisese de altă parte sau de unele persoane din nişte motive obscure şi care mie mi se păreau complet absurde.

Consider şi acum, retrospectiv, că locul meu “priviegiat” de sub plapumă a contribuit la formarea unor păreri personale, care nu şi-au pierdut valabilitatea în decursul anilor. De exemplu este sub demnitatea vreunui om să califice sau să judece superficial acţiunile altuia, să-l declare persona non grata, sau să-şi piardă timpul bârfind, mai ales cu răutate (am o oarecare înţelegere, totuşi, pentru bârfa pur informativă despre cunoştinţe.) Nu că mama şi bunica sau musafirii noştri s-ar fi pretat la asemenea acţiuni, dar ei relatau ceea ce păţiseră nenorocoşii care căzuseră victimă unei ostracizări nemeritate.

Practic invizibilă sub plapumă, nu eram nici în “ochiul furtunii”, adică în miezul discuţiilor aprinse, nici total detaşată – ceea ce ar fi creat, de asemenea, o perspectivă deformată – adică nu mă aflam nici în centru, dar nici la periferie, ci într-o locaţie pe care o consider şi astăzi dezirabilă şi cea mai obiectivă cu putinţă.

De unde eram, pe Muntele Olimp, învăţam lucruri de nepreţuit despre viaţă, despre caracterul uman, lecţii nesolicitate, primite gratuit fără profesori, manuale sau metode didactice, prinse din zbor, dar foarte folositoare…

După un timp, discuţia se transforma într-un zumzet monoton, fară noimă, dar reconfortant ca un cântec de leagăn şi mă cufundam într-un somn adânc. Am constatat în nenumărate rânduri că somnul din timpul nopţii aprofundează noţiunile dobândite peste zi. E un lucru pe care îl consider şi astăzi de domeniul miracolului.

Marina Zaharopol