Holocaustul s-a întipărit în memoria colectivă a evreilor de pe mapamond. Evenimentul în sine a cutremurat omenirea imediat după terminarea războiului, dar odată cu trecerea timpului a început să fie uitat.

Nu vreau să discut aici despre efectele acestei amnezii colective și despre consecințele ei.

Cele povestite de părinții mei despre Holocaust și pericolul repetării lui m-au influențat mai ales în tinerețe.

Cu ocazia turnării filmului românesc Pistruiatul, a cărui acțiune se petrece în timpul celui de al Doilea Război Mondial, unele scene au fost filmate la Cluj. În centrul orașului au fost plasate cuști de pază, cu actori îmbrăcați în uniforme de soldați naziști, vehicule blindate cu cruci și steaguri cu zvastică pe clădiri. Vederea lor m-a înfricoșat. Mi-au revenit în minte previziunile pesimiste ale mamei, fostă deținută la Auschwitz, despre posibilitatea repetării Holocaustului. Mulți părinți care au trecut prin coșmarul lagărelor de concentrare nu le povesteau copiilor lor despre cele trăite, ca să-i cruțe de povara amintirilor lor teribile. Dacă au avut dreptate sau nu, e un alt aspect al problemei, despre care nu mi-am propus să scriu în articolul de față.

Desigur că Holocaustul nu poate fi uitat. “Never again” este actual și în zilele noastre și va fi trebui să rămână valabil și pentru generațiile viitoare. Frica de un nou holocaust, de care suferă majoritatea evreilor, a devenit o obsesie. Exemplele sunt numeroase. Panica și spaima din ultimele zile dinaintea începerii Războiului de Șase Zile din 1967 a fost atât de intensă, încât mulți au interpretat victoria strălucită a armatei israeliene ca pe o minune. Panica Holocaustului a revenit și în 1973, la începutul Războiului de Iom Kipur, când armata egipteană și cea siriană au atacat Israelul, cu un relativ succes la începutul conflictului, războiul încheindu-se cu victoria Forțelor Armate Israeliene. O nouă minune? Holocaustofobia se repetă cu fiecare conflict armat cu Libanul sau cu palestinienii din Fâșia Gaza, cu lansarea a sute de rachete asupra populației civile. Ea este prezentă și în cazul unor atentate împotriva evreilor oriunde în lume.

Se poate repeta Holocaustul în zilele noastre? Eu cred că nu. Israelul are una din cele mai puternice armate din lume, aviația ei militară este socotită ca cea mai sofisticată și eficace aviație din lume, care a distrus reactoarele nucleare ale Irakului și Siriei. Mossadul e unul din cele mai bune servicii de informații din lume. Sistemul anti-rachetă „Cupola de Fier” a distrus majoritatea rachetelor lansate de Hamas sau alte organizații teroriste, prevenind pierderea de vieți umane. Israelul intervine pe cale diplomatică (sau mai puțin diplomatică) în cazul atentatelor împotriva evreilor din diaspora. Nu în ultimul rând, după surse străine demne de încredere, Israelul dispune de rachete cu încărcătură nucleară.

Ca rezultat al războaielor victorioase ale israelienilor împotriva Egiptului, Iordaniei, Siriei, precum și succesului diplomației din anii 1978-1995, Egiptul, cea mai puternică și influentă țară arabă vecină, mai târziu și Iordania, au semnat tratate de pace cu Israelul, recunoscându-i dreptul la existență. În zilele noastre s-au normalizat relațiile diplomatice cu Emiratele Arabe Unite, Bahrein, Maroc, și alte state musulmane sunt pe cale să le urmeze. Diplomația a început să ia locul conflictelor armate

Iranul, care amenință cu distrugerea Israelului, nu este încă pregătit să-și pună planul în aplicare, cu toate progresele înregistrate în îmbogățirea uraniului la procente care să-i permită producția de rachete nucleare, iar guvernele de la Ierusalim au declarat, și nu mă îndoiesc de veridicitatea lor, că nu vor tolera un Iran nuclear.

Majoritatea problemelor statului Israel sunt cu vecinii cei mai apropiați, palestinienii, care trăiesc în același teritoriu și nu vor să plece nicăieri, la fel ca evreii care au venit să stea în țara lor pe vecie. Timp de douăzeci de ani, palestinienii erau aproape de integrarea în societatea israeliană. În 1987 în teritoriile ocupate a început Intifada, cu acte de violență și terorism și cu numeroase victime de ambele părți. Palestinienii cu Intifada lor au optat astfel pentru separarea lor de Israel, descoperindu-și identitatea națională. Liderul palestinian Yasser Arafat, șeful Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei – care era pe cale de dispariție din viața politică – a revenit ca urmare a revoltei palestiniene din teritoriile ocupate, redevenind conducătorul cel mai influent al populației din Gaza și Cisiordania. Spre deosebire de palestinienii din taberele de refugiați din Liban și Siria, care cereau ca Israelul să retrocedeze nu numai teritoriile ocupate în 1967, ci și a Tel Aviv, Haifa etc., cei din Cisiordania și Gaza s-ar mulțumi cu un stat palestinian pe teritoriile ocupate în 1967.

A urmat Acordul de la Oslo, în care palestinienii au recunoscut dreptul de existență al Israelului, iar acesta din urmă a recunoscut dreptul palestinienilor la un stat situat pe teritoriile ocupate în 1967, cu unele modificări legate de securitatea Israelului. S-a întâmplat ceva care a uimit lumea: primul ministru al Israelului, Ițhak Rabin, a dat mâna cu conducătorul PLO, “arhiteroristul” Yasser Arafat!! Optimismul generat la Oslo a durat foarte puțin. A urmat a doua Intifadă, mult mai violentă, cu numeroase atentate la Tel Aviv, Haifa, Ierusalim etc., soldate cu moartea a sute de oameni nevinovați și urmate de acțiunile represive de rigoare ale armatei israeliene. În ciuda acestei perioadei agitate, în 1994 s-a înființat Autoritatea Națională Palestiniană, situată pe o porțiune a teritoriilor ocupate în 1967, cu capitala la Ramallah și avându-l ca președinte pe Yasser Arafat.

În 1995, premierul Ițhak Rabin a fost ucis de un extremist de dreapta. Perioada următoare s-a caracterizat prin valuri de violență și acalmie. După moartea lui Arafat, președinte a fost ales Abu Mazen, care (cel puțin teoretic) era împotriva actelor teroriste. Între Israel și Autoritatea Palestiniană există colaborare în domeniul economic, de securitate și de informații.

Preluarea cu forța a puterii în Fâșia Gaza de către organizația teroristă Hamas, care are drept scop distrugerea Israelului, a complicat și mai mult situația. La mijlocul anilor 2000, Guvernul Olmert a purtat tratative cu guvernul de la Ramallah pentru a rezolva conflictul dintre cele două părți, dar fără succes. În anii care au urmat, în timpul guvernelor Netanyahu, orice fel de negocieri bilaterale cu palestinienii au încetat. Violența continuă mai ales prin conflictele cu Fâșia Gaza, de unde se lansează atacuri cu rachete, la care Israelul a reacționat cu câteva campanii militare.

Succesele diplomatice materializate prin recunoașterea Israelului de către o serie de state arabe (Emiratele Arabe Unite, Bahrein, Maroc) și stabilirea relațiilor diplomatice cu ele sunt evenimente importante, la care în urmă cu câțiva ani israelienii puteau doar să viseze, dar fără rezolvarea problemei palestiniene, nici israelienii nici palestinienii nu vor avea liniște. Conflictele și teroarea vor continua. Nimeni nu are răspunsul la întrebarea când se va petrece acest lucru, dar odată cu soluționarea acestui conflict, probabil că evreii nu vor mai fi atât de preocupați de repetarea Holocaustului și nici palestinienii de israelofobie.

Andrei Schwartz

18/10/2021