Adriano nu-și amintea exact împrejurările în care el și fratele lui mai mare, Claude, au ajuns la creșa mănăstirii Sainte Marie din Grenoble. Era în 1944, părinții lui, Alfred și Ernestina Indig, refugiați evrei din Austria, au bătut din ușă în ușă, încercând să-i lase pe cei doi copii ai lor la prieteni, cunoștințe, oriunde, numai să-i salveze de la deportare. Nu au găsit pe nimeni. Un vecin le-a recomandat-o pe Madame Mélanie, educatoarea de la mănăstirea Sainte Marie, care i-a primit pe cei doi micuți. Adriano avea patru ani când a văzut-o prima dată pe Madame – așa-i spuneau toți copiii din creșă.

– Era o femeie frumoasă, înaltă, blondă. Avea o față severă, dar știa să zâmbească și chiar să râdă cu copiii, mi-a povestit Adriano. Eram douăzeci de copii și după câte știam, noi eram singurii evrei.

Adriano era un coleg cu care am lucrat mulți ani la același spital. Într-o zi, la cafenea, a început să-mi povestească viața lui. Auzisem de la alți colegi că familia lui avea o istorie neobișnuită. Am băut împreună multe cafele până a terminat saga familiei Indig.

– Naziștii au dat de multe ori buzna în mănăstire, de obicei noaptea, pentru a căuta copii evrei. Fratele meu și cu mine eram blonzi cu ochi albaștri și nu le-am trezit suspiciunea, mi-a povestit Adriano. Paul, unul dintre copiii din creșă, mai mare ca noi, ne-a spus să nu ne lăsăm duși la biserică, căci acolo ne vor face creștini. Cum nu prea înțelegeam ce înseamnă creștinismul, nu am acordat atenție cuvintelor lui Paul. Într-o dimineață Madame i-a luat pe cei doi frați la biserica catolică apropiată, unde preotul i-a botezat.

Îmi aduc aminte de preotul Lazare. Avea pe cap o glugă de culoare maro și ochii verzi, ca cei ai pisicii Nicolette care locuia în curtea mănăstirii. El mi-a turnat apă pe cap. Numele meu, Isaac, a fost schimbat în Adriano, iar Iosef a devenit Claude. Într-o noapte ne-au dus urgent la infirmerie, circulau zvonuri că SS făcea raiduri și îi dezbrăcau pe copii, căutându-i pe cei care erau circumciși. Mai târziu am aflat că pe ușa infirmeriei s-a pus un anunț: “Atenție! Tifos exantematic! Pericol de infecție!” Așa am scăpat cu viață.

Mai târziu Madame ne-a explicat că a recurs la botez ca să ne apere de nemți care căutau copii evrei prin toate mănăstirile. Ne-au schimbat și numele de familie în Conti, după numele unui unchi de-al ei din Italia. Am primit acte noi de identitate după care eram catolici. Adevărul este că n-am dus-o rău la creșa mănăstirii. Ne jucam cu ceilalți copii, Madame ne-a citit multe povești și pe noi doi ne învăța limba franceză, dar ne era dor cumplit de părinți.

După război, copiii din creșă au fost luați acasă de părinți sau rude. Numai după noi nu venea nimeni… Madame Mélanie ne-a luat la casa ei din periferia orașului Grenoble.

– Madame Mélanie, unde sunt părinții noștri? am întrebat-o după o vreme.

I-am căutat prin Crucea Roșie Internțională, dar nu i-am găsit. După trei luni a sosit răspunsul: părinții noștri au pierit la Auschwitz. Am rămas orfani, copiii nimănui. Autoritățile locale ne-au luat în ocrotirea lor, dar nu am ajuns la orfelinat. Madame Mélanie, care era și ea singură pe lume, ne-a adoptat. A fost o mamă bună și iubitoare și datorită ei am avut o copilărie fericită.

– Nu v-a fost dor de părinți? – am întrebat.

– Am plâns mult la început, dar ne-am consolat că aveam o “mamă” care avea grijă de noi. În sinea mea speram că-i voi revedea pe ai mei, a răspuns Adriano.

– Voi erați conștienți că sunteți evrei, cu toate că ați fost botezați? am întrebat.

– Eu personal nu mi-am uitat niciodată etnia și obiceiurile de acasă, a răspuns Adriano, îmi amintesc mai ales de Hanuka. Madame a cumpărat o hanukia (un sfeșnic cu nouă brațe), serbam Hanuka în fiecare an și mâncam și gogoși gustoase gătite de Mélanie. Claude nu era preocupat de obârșia lui. La paisprezece ani, când eram la gimnaziu, un văr al tatei care trăia în Israel a descoperit că suntem în viață. Cu ajutorul Crucii Roșii Internaționale și al autorităților franceze a aflat adresa noastră. Ne-a scris și ne-a întrebat dacă am vrea să emigrăm în Israel. I-a scris și Mélaniei despre intenția lui de-a ne lua la el.

– Cum a reacționat Madame la aceste scrisori? – am întrebat.

– A fost foarte îngrijorată. Ea ne iubea, ne considera copiii ei, avea însă mustrări de conștiință pentru că ne-a botezat și ne-a rupt de etnia noastră. Noi o linișteam, spunându-i că a fost singura posibilitate de a ne salva viața. Fratele meu și cu mine nu doream s-o părăsim pe Madame. Ne simțeam bine la ea, eram acasă. Pentru ce să mergem într-un loc străin, într-o familie străină?

– Vărul tatei s-a împăcat cu gândul că vreți să rămâneți cu Madame? – l-am întrebat.

– Din contră! Fiind minori și neputând decide singuri despre soarta noastră, el a intentat un proces de ”repatriere”. Procesul a durat peste doi ani. Madame nu voia să plecăm în Israel, spunea că ne-a înfiat legal, ne simțeam bine cu ea, nu ne lipsea nimic și mai ales noi doream să rămânem cu ea, a continuat Adriano. Biserica Catolică se împotrivea și ea transferului, afirmând că era vorba de doi cetățeni francezi, creștini. Între timp amândoi am terminat liceul catolic din Grenoble. După doi ani, tribunalul a decis în favoarea vărului tatei, prin urmare puteam emigra în Israel.

– Când a început să te intereseze Israelul? – l-am întrebat pe Adriano.

– După Războiul de Șase Zile, în 1967, a răspuns el. Pentru prima dată am fost mândru că sunt evreu și de atunci am început să mă gândesc să devin israelian. Am ajuns într-un kibuț lângă Haifa, unde stătea vărul lui tata, Ghiora. Numele nu mi l-am schimbat, la fel ca și Claude. fratele meu. Amândoi suntem atei. Viața din kibuț îmi plăcea, dar eu doream să devin medic. N-am reușit să intru la facultatea de medicină de la Haifa, am studiat la Geneva. Vacanțele mai scurte le petreceam la Madame, la Grenoble, vara mergeam la kibuț. Fratele meu Claude a terminat ingineria de construcții civile la Technionul din Haifa și curând după aceea a emigrat în America. După terminarea studiilor eu am revenit în Israel, m-am specializat în chirurgie, m-am căsătorit, am doi copii și de cinci ani sunt pensionar.

.

– Copiii cunosc povestea voastră? Le-ai povestit de Madame?

– Intenționam să țin în secret trecutul, dar într-o bună zi ne-am trezit cu ea la noi acasă. A venit să-și vadă “nepoții”.

– De ce nu ați propus-o pentru titlul de “Drepți între popoare”? – am întrebat. Doar a salvat viața a doi copiii evrei.

– Ba au fost trei, după cum am aflat mai târziu, a răspuns Adriano. Madame spunea că ea nu și-a făcut decât datoria de om și de creștin și nu vrea publicitate. I-am respectat dorința.

Madame Mélanie a murit în urmă cu cinci ani. Părintele Lazare, cel care ne-a botezat, ne-anunțat. La trei ani după moartea ei ne-am întâlnit cu părintele Lazare la mormântul ei de la Grenoble. Nu era întâmplător. A mai venit încă o persoană pe care nu o cunoșteam, un rabin, a continuat Adriano. Era Paul, copilul de la creșă, despre care am aflat doar ulterior că era și el pe “lista” lui Madame.

– C’est tout, a încheiat Adriano și și-a terminat cafeaua.

Povestirea se bazează pe o întâmplare reală. Numele personajelor au fost modificate. Adriano mi-a dat permisiunea să scriu despre viața lui.

Andrei Schwartz

15/11/2021