O fi vârsta, bat-o vina? O fi pandemia care a hotărât să rămână aici pentru că se pare că se simte bine în mediul uman? O fi liniștea din jur, oarecum neașteptată pentru acest anotimp propice conflagrațiilor armate mici și mari?

Cert e faptul că anul acesta remarc schimbările din jur într-un mod cu totul surprinzător pentru mine, eu, un individ pragmatic, lipsit de orice urmă de romantism, și care în lunga lui viață a scris doar un singur poem, care cuprinde un singur vers: ”Lună, lună, ești nebună”!!

Aici, prin împrejurimile în care-mi duc existența de aproape 40 ani, adică în sudul care odinioară era deșert și acum e mai mult verde decât galben, toamna vine pe-ndelete, nicidecum nu se grăbește să-și pună amprenta pe tot ce e viu.

Scăderea temperaturii e treptată, aproape imperceptibilă în cursul zilei, pentru că ce deosebire e între 35 grade și 32 grade la prânz? Ba mai mult, când ești în mașină, căldura provocată de puternicele raze de soare e la fel în august ca și în octombrie și singura soluție e să pui în funcțiune aerul condiționat aproape simultan cu pornirea motorului.

Octombrie ca octombrie, dar pe la noi, noiembrie e o lună capricioasă. Ar vrea să fie ”umedă” dar nu prea reușește. Ar vrea să fie rece, dar soarele îi stă în cale și-i uzurpă intențiile.

Nici vântul nu-și schimbă tabieturile: devine simțit cam pe după amiază, un fel de vânt de deșert, uscat și enervant pentru cine n-are în jur pomi, și foarte plăcut atunci când îl auzi printre crengile și frunzele copacilor înalți, care se mențin vitali din nu știu ce, pentru că apă nu le dai deloc.

Ah, da, în casă parcă nu mai ai nevoie nici de ventilator și nici de aer condiționat, e de ajuns să ții ferestrele deschise până seara, numai să nu uiți să pui plasele împotriva țânțarilor la fiecare geam.

A propos țânțari. Îi invit pe biologii care își duc existența printre noi să studieze situația țânțarilor din această parte a lumii, pentru a găsi argumente în favoarea (ipo)tezei care spune că tot ce e viu, dacă vrea să rămână viu, trebuie să se adapteze la situația (și pericolele) mediului înconjurător.

”Pe vremea mea” (Doamne, cât urăsc expresia asta!!) țânțarii aveau două caracteristici care le punea în pericol existența: erau suficient de mari ca să poată fi identificați chiar de cei cu probleme de vedere, iar când se apropiau de tine scoteau un zumzet care te obliga să-i cauți cu privirea și din acel moment sfârșitul vieții lui, a țânțarului, se apropia cu o viteză echivalentă cu cea a mișcării palmei tale. Deznodământul era asigurat, dușmanul era strivit și foarte rar reușea să te împungă înainte de a-și da obștescul sfârșit.

Ei bine, pe aici, pe la noi, lucrurile s-au schimbat radical în ultimii ani.

Ni vu ni senti! Țânțarul din zilele noastre se face simțit doar la câteva secunde după ce și-a depus  saliva în microcanalul provocat de înțepătură. Se pare că saliva țânțarului conține histamină, o substanță vasodilatatoare, care mărește fluxul sanguin (al victimei!) spre locul înțepăturii și în felul acesta oferă insectei o copioasă masă de dimineață, de prânz și mai ales de seară.

Încă un amănunt: n-am idee care e femininul de la ”țânțar” și nici nu știu dacă există, dar (rog să fiu scuzat de toți cei și cele cu mentalitate feministă) cine te înțeapă nu e masculul ci femela, țânțăroaica! Și atunci cum să nu devii misogin??

Pe scurt, pericolul e prezent zi și noapte, pe căldură și pe frig.

Frig?! De unde frig?!

Uite-așa m-am reîntors la subiectul: temperatura mediului înconjurător.

Toamna la noi se face simțită în special spre seară.

Treptat se face rece, un fel de răcoare care nu seamănă cu nimic din ce știam sau simțisem prin alte părți ale lumii. Este o scădere a temperaturii în jur de 20 grade (plus-minus) care n-ar trebui să-ți facă probleme, doar că ea vine cu o boare de vânt repetată cam o dată la 2-3 minute, și asta înseamnă că ceea ce canadienii numesc ”the wind chill factor” nu e o găselniță care le aparține numai lor.

Și uite-așa, ajungi la concluzia că pantalonul scurt și bluza fără mâneci nu-ți mai sunt de ajuns pentru a te simți bine pe terasă. De ce pe terasă? Iată o situație care se cere explicată.

Noi ne ducem viața pe terasă cam opt luni pe an, în primele ore ale dimineții și seara, imediat după apusul soarelui. Televizorul e întors cu ecranul spre terasă, fotoliile sunt comode, măsuța dintre ele are o dimensiune potrivită pentru a găzdui pahare și farfurioare, deci viața noastră e legată organic de terasă.

Doar că odată cu venirea toamnei, încep să apară întrebările legate de ”costumație”. Mai întâi vine timpul halatului lejer, subțire dar lung (uneori el te mai apără și de anopheles), iar papucii ușori cu care te descurci minunat în timpul verii nu-și mai fac datoria. Apoi, cam peste 10-14 zile, devine clar că pentru a te simți bine, ai nevoie un halat mai gros, de ciorapi și papuci închiși.

Dacă ai noroc, poți rămâne așa, îmbrăcat dar nu prea, până seara târziu, deci poți urmări un meci de fotbal din liga spaniolă până la miezul nopții fără să fii deranjat că în jurul tău de fapt e toamnă.

Probabil că pe undeva ajută și nelipsitul pahar cu vin roșu, un tabiet preluat demult de la un celebru politician de pe aici, dispărut de câțiva ani, și a cărui faimă e azi oarecum întinată de niște plângeri de tip ”Me too”.

Toamnă?! Da și nu.

Pentru că toamna ”clasică” înseamnă vânt (despre el am mai discutat), dar și ploaie.

Iată un subiect interesant (sper că și pentru cititorul acestor rânduri), pentru că ploaia, pur și simplu, nu prea vine! Așa-zisul ”Hayoreh”, denumirea ebraică a primei ploi de toamnă, nu prea ne vizitează pe noi, cei din sud, decât de ajuns de târziu, ca în anul acesta, cam spre sfârșitul lui noiembrie.

Uneori, rareori, cerul se întunecă și nori cenușii-negri se interpun între razele de soare și pământeanul de rând. Ba mai mult, deodată (dar nu din senin!) te picură ceva, adică câteva picături de ploaie, care apar și dispar cu aceeași viteză, de parcă vor să te anunțe că ceva s-a schimbat în jurul tău, și că de fapt astea sunt semnele prevestitoare pentru intrarea pe scenă a toamnei.

Adevărul este că și la noi, în sud, plouă uneori. Uneori plouă serios, atât de serios încât apar inundații, mai ales în jurul Mării Moarte, pentru că terenul nu absoarbe apa, deci albiile uscate în timpul verii se transformă în adevărate râuri, imense cantități de apă se prăvălesc la vale, luând cu ele tot ce întâlnesc în cale, mașini, vite și chiar oameni, dar după câteva ore totul se reîntoarce la ce-a fost, de parcă n-ar fi plouat cu găleata câteva ore înainte.

Și iată un amănunt picant. În cei aproape 40 ani de pribegie sudică în orășelul meu a nins o dată, o singură dată! Timp de nu mai puțin 60-70 minute o pătură albă și foarte subțire a acoperit străzile și acoperișurile caselor, ca apoi să dispară lăsând în urma ei caldarâm umed, nimic mai mult.

Dar toamna are încă un aspect foarte plăcut, și anume apariția păsărilor. Pe unde or fi ele vara și iarna, n-am idee, cert e că numărul celor care-mi vizitează grădina în orele dimineții e mult mai mare în aceste zile de așa-zisă toamnă de deșert. Noțiunile mele de ornitologie sunt foarte aproape de zero și cu toate acestea recunosc cu ușurință vrăbiile și porumbeii. Toate celelalte specii, sunt încă vreo cinci-șase care se perindă prin fața mea când îmi beau cafeaua de dimineață, îmi par foarte cunoscute,și știu să deosebesc una de alta. Uneori aud sunetul produs de o ciocănitoare, dar toate eforturile mele de a o identifica printre ramurile copacilor din grădină au dat până acum greș. Dar și mai interesant e sunetul scos de o bufniță (numai una?), pe care-l știu din filmele de desene animate de acum… ani, dar doamna în cauză nu apare niciodată pe proprietatea mea, ea se aciuiește pe undeva prin vecinii mai îndepărtați, pentru că sunetul ei vine de departe.

Poate că e mai bine așa, căci folclorul cu care am copilărit spune că nu e bine să vezi o bufniță, pentru că-ți aduce necazuri și ghinion, așa că eu mă mulțumesc să-i notez existența uneori în orele de seară târzie.

Personal, urăsc frigul și ador căldura, dar aștept cu plăcere toamna asta de aici. Aerul e clar, soarele e vizibil ore în șir aproape în fiecare zi, iar ploaia, atunci când vine, spală totul, praful acumulat în timpul lungilor luni de vară de pe frunzele copacilor, dar și de pe mașina mea.

Dar mai ales sunt cucerit de faptul că… frunza din vii nu ruginește!

La noi pomii rămân verzi douăsprezece luni pe an și eu consider treaba asta ca un dar ceresc, de care nimeni aici la noi nu are dreptul să facă abstracție, indiferent de cine crede el/ea că locuiește ”acolo”, în sferele cerești.

Nu, refuz cu îndârjire să-mi continui povestea și să ajung la subiectul iernii de aici. Nu vreau să stric buna dispoziție, nici a mea, și nici a celor care au ajuns cu cititul până aici.

Gabriel Ben Meron