Părintele și mentorul meu m-a îndoctrinat în multe direcții, printre care sfatul de a nu mă uita înapoi, de ”a trage ușa” după mine și a privi doar spre viitor.

Și cu toate acestea, nu o dată am luptat cu tendința de a arunca, din nou, o privire asupra multor evenimente care mi-au punctat viața și care m-au obligat să iau hotărâri serioase. În plus mă gândeam uneori că n-aș avea nimic împotrivă să regăsesc în aceste zile care aparțin de al nouălea deceniu al vieții mele câte ceva din elementele care mi-au înfrumusețat tinerețea și au contribuit la bunăstarea mea sufletească.

Nu de mult aceste filozofări de doi bani au primit un sprijin serios din partea unui preot catolic, cunoscut poet și politician nicaraguan, pe nume Ernesto Cardenal, care a citat unul din aforismele celebrului Bernard Shaw: ”tinerețea ar trebui oferită celor în vârstă, pentru că numai aceștia ar ști să exploateze avantajele vârstei fragede”. Cu alte cuvinte: dă-i românului mintea cea de pe urmă, că dacă tânărul ar judeca lucrurile așa cum un om în vârstă e capabil s-o facă, realitatea ar arăta complet altfel.

Da, într-adevăr, aceste panseuri nu au nicio valoare practică. Tânărul nu va judeca niciodată cu mintea celui cu experiență, iar bătrânul nu va mai fi tânăr niciodată.

Ceea nu înseamnă că nu trebuie te uiți în jur, la cei aflați în plină tinerețe sau la începutul vieții lor adulte, și să încerci să înțelegi ce se petrece cu cei care abia acum își construiesc viitorul.

Eu o fac de-ajuns de des, mai bine zis o făceam în ”acele vremuri” de dinaintea COVID-ului, când contactul meu cu existența altora era mult mai activ și mai frecvent. Și de fiecare dată încerc, pe cât îmi permite lipsa mea de obiectivitate, să remarc modul în care generația tânără se comportă în situații similare cu cele prin care am trecut și eu și cum se rezolvă azi probleme pe care le-am avut și noi, de mult, înainte de a fi căpătat denumirea de ”vârsta a treia” (sau chiar a patra!).

O paranteză. Am știut din totdeauna că negrul și albul sunt două noțiuni practic inexistente în lume, pentru că ele sunt complet anihilate de cenușiul de la mijloc, culoarea preponderentă a vieții de zi cu zi. De aceea concluziile mele legate de contemplarea realității în care mă aflu în acești ultimi ani nu vor fi ceea ce în altă limbă se numește clear cut.

De exemplu, când văd (cu o invidie greu de mascat) cum se descurcă un tânăr în noua atmosferă tehnologică pe care eu nu o prea înțeleg și practic nu o stăpânesc, mă cuprinde un cumplit val de invidie și o dorință aprigă să fiu și eu ca ”ei”, să pun mâna pe un aparat nou, pe o aplicație nouă, pe un program computerizat în uz doar de câteva săptămâni, și să mă simt imediat ca la mine acasă, adică să găsesc cu ușurință drumul spre folosirea corectă și rapidă a noului device.

Privindu-i pe copiii care încă nu știu să țină creionul în mână, dar pentru care telefonul celular practic nu mai are secrete, am senzația că în ziua de azi pruncul primește încă din pântecele mamei indicațiile necesare pentru a se descurca din primul moment după ce ia contact cu aerul atmosferic.

Ce n-aș da să fiu ca ei!

Dar asta nu e tot.

Mă uit în jur și mă uimesc de fiecare dată când mă întâlnesc cu o poveste care indică clar tendința celor tineri de a stăpâni în mod aproape absolut felul în care își vor consuma existența, fără să se simtă nevoiți să afle câte ceva din experiența altora, mai în vârstă.

Iată un exemplu.

Tânărul medic de azi se dedică meseriei exact în măsura în care meseria nu îi deranjează viața privată. Și viața privată înseamnă (cât mai) mult timp liber, (cât mai) multă apropiere de cei dragi, inclusiv copiii, (cât mai) multe privilegii, și o mulțime de alte lucruri care pe vremuri veneau treptat și numai după ani de muncă asiduă, în care profesiunea își cerea drepturile și se comporta ca o amantă dispusă să te arunce imediat din pat dacă nu-i ofereai ceea ce ea, profesiunea, îți pretindea.

Nu pot uita povestea unui bun prieten, chirurg (da, nu greșesc, noi anesteziștii avem și prieteni chirurgi!), decedat nu de mult la vârsta de 92 ani, care timp de doi ani fusese chief resident la cel mai mare spital de pediatrie din Toronto. Fiind responsabil pentru tot ce se întâmpla în secție, povestea el, deseori era nevoit să rămână în spital zile în șir, uneori chiar două săptămâni. În acele lungi zile și nopți petrecute în sala de operație și lângă pacienții proaspăt operați, singura destindere erau vizitele copiilor săi, pe care soția îi aducea la spital ”ca ei să nu uite cum arăt”, așa cum se exprima el, cu o urmă de ironie.

De altfel definiția cuvântului resident este: ”living in a place for some length of time”. Asta spune totul!

Iar azi, rezidenții israelieni fac grevă pentru a reduce numărul de ore de gardă de la 26 la 16. ”Suntem prea obosiți când ajungem acasă… Unde e viața noastră particulară? Și cum poți face față cerințelor profesionale după 24 ore nedormite?”

Unul din păcatele noastre este tendința de a generaliza. O facem pentru că astfel reușim să ne construim modele care ne ajută în deciziile legate de comportarea față de semenii noștri și ne ușurează aprofundarea unor fenomene care pentru a fi înțelese e nevoie de timp și uneori de documentare.

Dar uneori lucrurile par clare, ca și cum ți-ar sări în fața ochilor și doar orbul nu le poate vedea.

De exemplu, pasagerii unei curse aeriene din zilele noastre. Nu degeaba menționez faptul că mă refer la călătoriile aeriene din ultimii doi ani, deoarece sus-numitul COVID a redus la minimum numărul de vârstnici care se încumetă să petreacă câteva ore într-un spațiu închis și prost ventilat, în compania zecilor și sutelor de pasageri cu care trebuie să împartă aerul respirat. Deci, treptat, media de vârstă a pasagerului în avion scade, iar cu prilejul cei mai recent zbor am ajuns la concluzia că procentul celor peste 40 ani (sunt medic, deci știu să apreciez vârsta cuiva, cu o marjă de siguranță acceptabilă) era cam de 15-20%.

Ei bine, un drum dus-întors la facilitățile sanitare ale avionului mi-a dat ocazia să observ cu ce se ocupau tovarășii mei de drum în acele ore. Unii dormeau, alții meditau cu ochii deschiși, dar cei mai mulți aveau în mână… un aparat: telefon celular (cei mai mulți), tabletă, sau calculator. Mai toți erau cu căști și ascultau sau vizionau programe oferite de recentele găselnițe tehnologice. Nimeni nu citea o carte sau o revistă.

O să-mi spuneți că poate unii citeau o carte pe tabletă. Nu pot nega această posibilitate, dar chiar dacă e așa, ea indică schimbarea fundamentală a atitudinii față de cuvântul scris, căci pentru mine scrisul presupune o foaie de hârtie, mai ales când e vorba de o carte (dar despre asta cu prima ocazie).

Sunt convins că această din urmă afirmație oferă cititorului indiciul necesar pentru a mă cataloga, iar eu sunt dispus să primesc invectivele de rigoare, pentru că nu găsesc niciun motiv de a renunța la senzația oferită de întorsul unei pagini, sau răsfoitul unei cărți.

Se pare că nu sunt singurul; iată ce scrie cunoscutul Murakami: ”I always had to be turning the pages of a book or listening to music, one or the other. When there was no book lying around, I’d grab anything printed. I’d read a phone book, an instruction manual for a steam iron.

Și în sfârșit o ultimă privire în jur, care mă aduce la subiectul dependenței de rețelele sociale. De fapt, unui asemenea subiect ar trebui să i se dedice pagini întregi, pentru că în ziua de azi nu numai că el a cucerit noile generații, dar a și pătruns în activitatea multora a căror vârstă se apropie de a mea.

Am senzația că apartenența la o asemenea rețea permite individului să împărtășească ”partenerilor” informații care chiar puse toate la un loc nu reușesc să îi definească personalitatea, sau mai bine zis pot cu ușurință s-o ascundă semenilor săi. Oare poți defini o ființă umană după informațiile de pe Facebook, sau după pozele atașate?

Nu știu, stau doar și cuget: e mai bine ”acum” decât ”odinioară”, când căutam un prieten pentru a mă sfătui într-o problemă serioasă, care nu putea fi adusă la cunoștința oricui și făcută publică? Îmi cer scuze pentru îndrăzneala cu care abordez un subiect care mi-e total străin (cum mai scriam nu de mult, eu nu am nici Facebook, nici Telegram, nici Instagram, nici Twitter, nici…), dar nu am nicio îndoială că reacțiile la această provocare nu vor întârzia.

Și la urmă, care ar fi răspunsul la întrebarea din titlu?

Așa cum menționam mai sus, sunt convins că părerile vor fi împărțite.

Și unde scrie că cel care pune întrebarea e obligat să dea și răspunsul?!

Un lucru e clar: în imensa majoritate a cazurilor nu ne naștem bătrâni și nu murim tineri. Există o succesiune bine determinată a vârstelor, de care nimeni nu poate face abstracție. Iar fiecărei vârste i se potrivesc anumite elemente care pentru nimic în lume nu pot fi transferate altora, mai bătrâni sau mai tineri.

Și cu toate acestea, în viața de toate zilele generațiile conviețuiesc și de aici provine influența pe care una o are asupra celeilalte.

Să învățăm unii de la alții, cred că se poate. Dar să ne punem în pielea unuia mai tânăr mi se pare wishful thinking.

Gabriel Ben Meron