Se spune că bătrânii trăiesc în trecut pentru că nu au viitor. Așa mi se întâmplă mie. Trează, ore în șir, sau în vis, îmi apar frânturi din trecut, în special cele trăite în deportare. Cred că acest lucru li se întâmplă și altora, dar poate că ei nu simt nevoia să-l împărtășească. Relativ recent am scris despre Câmpulung, orașul din care am fost deportată, sau mai bine zis alungată. Prima oprire mai lungă în drum spre Transnistria a fost la Atachi, (în ucraineană Otaci), pe malul drept al Nistrului, în actuala Republică Moldova. Nu am intenția să repet ce am scris în jurnalul meu, devenit carte după 50 de ani, (Jurnal de ghetou). Vreau să relatez prin filtrul anilor mulți care au trecut de atunci cum am resimțit primul popas în drum spre Transnistria.

Coborârea din tren m-a pus în fața unei realități pe care nu mi-aș fi putut-o închipui niciodată: ploaie rece, noroi și soldați români înarmați cu puști ne păzeau și ne grăbeau să coborâm din tren. Și unde să ne adăpostim? Așezarea părea pustie, nu se zărea niciun localnic, dintre casele care mai stăteau, majoritatea erau fără acoperișuri, parcă trecute printr-un incendiu și pline de evrei deportați la fel ca noi, dar veniți înaintea noastră: rădăuțeni, suceveni. Parcă erau acolo toți evreii din Bucovina de Sud. Cu mare greutate am găsit și noi o casă fără ferestre și uși, parțial și fără acoperiș, în care să ne ferim de ploaia rece de toamnă. Oare ce se întâmplase cu cei care au locuit în acele case? Noi nu am întâlnit localnici evrei. De la cei care au sosit înaintea noastră am aflat că trecerea peste Nistru spre Moghilev, în Ucraina de azi, se făcea numai ziua și că trebuia să așteptăm zile multe până să ne vină rândul. Nu țin minte câte zile am petrecut în aceste condiții la Atachi, dar mie mi s-a părut o eternitate. Voiam din toată inima să ajung undeva. Unde?

Și totuși Atachi era un sat în care demult locuiau și evrei care ne-ar fi putut ajuta. Unde au dispărut? Întrebările mi le pun acum, după ce am consultat datele despre Atachi pe Wikipedia și am aflat că este cel mai nordic oraș din Republica Moldova. Face parte din raionul Ocnița și este cunoscut ca una din cele mai vechi așezări, datând din 1419. Între 1918 și 1940 a intrat în componența României Mari cu statut de comună și cu o populație de 3510 locuitori, dintre care aproape jumătate erau evrei. Noi nu i-am găsit. Pe pereții casei în care ne-am adăpostit am găsit însă mărturii ale celor întâmplate: „Aici au fost omorâți toți din familia noastră de către soldații români în trecere”, era scris pe un perete de un fost localnic evreu. Așa am aflat la ce ne puteam aștepta.

A doua zi, după ce ne-am înghesuit unii în alții ca să ne fie puțin mai cald, am aflat că respectatul doctor Hammer din Câmpulung, un om foarte religios, s-a sinucis în prima noapte după sosirea la Atachi, lăsând în urmă o soție și un fiu de 14 ani. Probabil că și alții au făcut-o, dar noi nu am aflat. A doua zi a urmat șocul, când farmacistul Garay a înnebunit (a fost primul nebun furios pe care l-am văzut). În timp ce el țipa „am fost bun cetățean, mi-am plătit întotdeauna dările la timp”, oamenii l-au legat de un copac și soldații l-au împușcat fără nicio remușcare. Atachi a fost un coșmar adevărat, nu a fost vis.

Era toamnă, octombrie. Din prima noapte petrecută în ruinele de la Atachi am înțeles ce e frigul. Acum, la bătrânețe, mă gândesc cum au suferit bunicii mei tot drumul și zilele cât am stat la Atachi. Erau oameni foarte răbdători, pentru că nu-mi amintesc să se fi plâns de frig. De fapt au suferit cu stoicism tot drumul. Dar mie frigul mi-a rămas în oase și de atunci stau întotdeauna în preajma sobei sau a caloriferului. Și chiar dacă am o locuință relativ bună, sufăr și acum de frig din cauza funcționării defectuoase a termoficării în București. Frigul mă urmărește ca un blestem.

În cele câteva zile cât am stat la Atachi am fost obligați să schimbăm leii în ruble. Deși pe afișul din Câmpulung prin care am aflat că vom fi deportați scria că nu avem voie să luăm bani și bijuterii, altfel riscăm pedepse majore, totuși tata a găsit o modalitate de a ascunde banii. I-a pus într-un vas de email cu fund dublu făcut de el și apoi a turnat deasupra magiun. La Atachi am avut surpriza neplăcută că magiunul murdărise banii de hârtie și am fost nevoiți să-i spălăm și să-i uscăm. Totul trebuia făcut pe ascuns, de frica soldaților și a eventualilor hoți. A fost un supliment neplăcut la necazurile noastre. Astfel tata a schimbat 40 lei pe 1 rublă și mii de oameni au făcui la fel. De fapt am fost jefuiți, pentru că peste Nistru rublele nu valorau nimic, acolo circula marca de ocupație. Bijuterii oricum nu aveam.

Foarte curând merindele luate de acasă s-au terminat, dar trebuia să mâncăm. Am pornit în căutare de pâine. S-a găsit și pâine și atunci am realizat că aici au trăit oameni ca noi, cu visele lor și cu dorința de a supraviețui. Localnicii neevrei au pactizat cu soldații și au început să facă mici afaceri ajutați și de aceștia. Așa am găsit pâine, chiar și cartofi, doar apă ca să ne spălăm nu prea era. Mama mi-a tăiat cozile chiar din primele zile, dar de păduchi oricum n-am scăpat.

Acestea sunt amintirile mele din timpul șederii la Atachi. Acolo mi-am dat seama ce ne așteaptă în Transnistria: UN COȘMAR care pentru foarte mulți a însemnat moartea. Mie mi-a lăsat în urmă amintiri dureroase, greu de suportat.

Am revăzut Atachi în 1967, după 26 ani, când am fost la Moghilev să caut mormintele bunicilor. Am plecat cu avionul din Chișinău. Atachi părea o localitate liniștită, unde nu s-a petrecut nimic important. Am trecut Nistrul spre Moghilev pe un pod solid, nu cu barca, cum a fot în 1941. Foarte mulți oameni au murit la Atachi, nici nu știu câți.

Acum există acolo un monument care amintește de Holocaust. I-am găsit fotografia pe Wikipedia.

Bucureşti – 09-01-2022

Mirjam Bercovici