M-am hotărât: îmi adjudec pentru moment funcția de psiholog de doi bani, o ocupație departe de preocupările mele, exact așa cum luna e departe de soare.

Decizia a apărut în mod cu totul neașteptat, dar explicabil, pentru că ea se datorează unei cărți citite în ultimele săptămâni. Cartea se intitulează Before the Coffee Gets Cold, iar autorul se numește Toshikazu Kawaguchi. Se pare că volumul a avut succes, mai ales după traducerea în engleză, dar și datorită faptului că a apărut și filmul, cu denumirea Café Funiculi Funicula.

O destăinuire: eu nu vizionez filme și nu citesc cărți care au ca substanță ceea ce se numește science fiction și nici cele cu acțiuni în afara razei verosimilului (se poate spune, și pe drept, că sunt un mărginit…).

Îmi place ficțiunea, imaginația, inovația, dar totul în limitele posibilului.

Știu, asta nu adaugă cu nimic la subțirica listă a caracteristicilor pozitive ale personalității mele, dar ce să fac, așa m-am născut, un biet pragmatic, incapabil să vadă lucruri dincolo de lungul nasului. (O precizare: nu aștept nici complimente și nici ”voci” care ar dori să infirme afirmația de mai sus, ba chiar le refuz!)

Dar cartea cu pricina am citit-o până la sfârșit, deși îmi era clar de la primele pagini că acțiunea poate fi definită ca realism magic, un gen complet străin de gustul meu.

Am citit-o până la ultima pagină, pentru că ea se referă la o situație foarte des întâlnită și cunoscută oricărei ființe umane în plină capacitate mintală, și anume întoarcerea din când în când la timpul trecut, la evenimente și realități de demult care au rămas ascunse pe undeva în cutia memoriei fiecăruia din noi.

Nu am intenția de a strica plăcerea celor care doresc să citească cartea și de aceea nu voi intra în amănuntele subiectului. Dar cartea lui Kawaguchi m-a obligat să caut răspuns la o întrebare pe care mi-am pus-o până acum nu: ce îți oferă întoarcerea la un trecut mai mult sau mai puțin îndepărtat?

Pe de o parte, multe din deciziile și atitudinile noastre de azi, conștient sau nu, se bazează pe experiența acumulată de fiecare din noi de-a lungul timpului. Cu alte cuvinte, aproape fără să ne dăm seama, hotărârile noastre sunt influențate de elemente trăite, discutate și interpretate cu mult timp înainte.

Dar dacă e așa, la ce ți-ar folosi reîntoarcerea în trecut? Ce-ți mai poate oferi acest exercițiu mintal? Iată cum se dezvăluie încă o dată în fața cititorului incapacitatea celui care scrie aceste rânduri de a se despărți, fie și pentru un moment, de caracterul pragmatic al gândurilor sale!

Sunt convins că mulți alții gândesc altfel.

Mi se va spune: uneori întoarcerea la trecut îți oferă momente plăcute, și asta se numește nostalgie, adică „un dor dulce-amărui pentru lucrurile trecutului”, așa cum definesc dicționarele acest termen.

Unii, însă, se întorc la trecut cu mânie, cu furie, cu conștientizarea eșecului, luându-se la luptă cu fapte, decizii, opinii de care cu ușurință s-ar dezbăra azi, dacă lucrul acesta ar fi cu putință.

Și uite-așa am ajuns la miezul acestei încercări oarecum desuete de a discuta un subiect atât de departe de tot ce am făcut și întreprins în viața mea: à quoi ça sert?

Trecutul nu poate fi schimbat deloc.

În cartea cu pricina, una din condițiile de a participa la jocul de-a trecutul este să accepți faptul incontestabil că orice ai face și ai spune în acele momente în care ți se permite să trăiești în trecut, nimic nu poate influența prezentul sau viitorul.

Și atunci într-adevăr pentru ce?

Uneori am senzația că la baza întoarcerii la trecut se află o bună doză de masochism. Te reîntorci la ceva demult încheiat și îți spui cu rușine, cu furie sau cu durere că lucrurile ar fi trebuit să se petreacă cu totul altfel, regreți că nu ai făcut ce ar fi trebuit și deplângi ocazia pierdută.

Știu, există și un contraargument: un asemenea proces de rejudecare a faptelor din trecut poate ajuta la luarea unei decizii în prezent: ”într-o situație similară cu cea de azi, hotărârea mea a fost incorectă (sau, din contră, corectă), deci acum știu ce am de făcut”…

Cu mâna pe inimă, cât de des ni se întâmplă așa ceva?

Dacă mă judec pe mine însumi, deciziile mele de azi au ca bază discernământul meu în momentul luării hotărârii și, drept să spun, nu-mi amintesc de vreo situație în care, pus în fața unei decizii, să mă fi gândit la situații similare ale căror deznodământ să mă fi ajutat în acel moment.

Se spune că cine nu are trecut, nu are viitor. Și fiecare din noi are un trecut, pe care nu-l poate schimba. A ține minte ce ți s-a întâmplat e important, pentru că tot ce ți s-a întâmplat îți aparține.

Eu pun la îndoială doar eficiența unei întoarceri la trecut, cu gândul de a fi ajutat în ceea ce ai de făcut azi sau mâine.

Se mai spune că definiția experienței este repetarea unei greșeli de acum 20 ani.

Ba mai mult, unii susțin că realitatea de azi nu o copiază niciodată pe cea de ieri și că încercarea de a lua o decizie bazată pe niște date de acum mulți ani este de cele mai multe ori sortită eșecului.

De când mă știu, eu trăiesc în prezent și cu privirea spre viitor. S-ar putea ca această atitudine să-mi fi fost indusă de regretatul meu părinte care nu uita să mă aducă pe drumul cel bun, sfătuindu-mă ”să trag ușa” după mine și să uit ce am lăsat în urmă.

Nu aș vrea să fiu criticat prea aspru, pentru că eu nu uit nici oameni și nici lucruri care mi s-au întâmplat. Fiecare persoană, fiecare întâmplare mi-a rămas în memorie, în niște cutiuțe bine definite, și precum se știe, uităm ce am mâncat la cina de ieri și nu cu cine am petrecut o seară interesantă și folositoare în urmă cu zeci de ani.

Deci, pentru sfârșit, să ne întoarcem la început. Cartea lui Kawaguchi conține un șir de întoarceri la trecut, nu din motive nostalgice și nici ca o punere la punct a unei memorii slăbite de vreme, ci o încercare a fiecăruia din cei implicați de a schimba cele întâmplate, de a corecta un gest sau o decizie, care cu gândurile tale de azi par a fi fost o greșeală care mai bine n-ar fi existat.

Împotriva unei asemenea întoarceri la trecut m-am referit la cele de mai sus.

Am convingerea că se vor găsi argumente împotriva acestei luări de poziție, dar faptul acesta nu mă deranjează deloc, și aștept cu nerăbdare asprele critici care nu vor întârzia să apară.

Nu-mi rămâne decât să închei, citând pe unul din oamenii pe care i-am cunoscut în tinerețea mea, și de la care am putut învăța multe, dacă am fi continuat să ne învârtim pe aceiași orbită: ”sunt foarte aproape de viitorul meu îndepărtat, și mult prea departe de trecutul meu relativ apropiat”. Interesantă reflecție, nu?

Gabriel Ben Meron