E sfârșit de ianuarie, e frig și ninge. Ajung în fața acestei cofetării mici și întunecoase, prin fața căreia trec aproape zilnic, dar în care n-am mai intrat de mulți ani. Pe vremuri mâncam foarte multe prăjituri. Și acum mi-ar fi poftă de un ecler sau de o felie de diplomat. Îmi abandonez spaimele legate de metabolism încetinit și de kilograme și intru.

Înauntru totul arată la fel ca în urmă cu 29 de ani. Vopsea bleu-jandarm pe pereți, mobilier de pal din anii 90, scaune cromate și trei mese cu flori de plastic în vaze ieftine de ceramică. La ferestre mușcate. Pe peretele din stânga intrării un telefon public portocaliu, cu cartelă. Și prăjiturile au rămas la fel: cu frișcă veritabilă, făcute într-un mic laborator din spate și cu prețuri înghețate parcă tot din 1992: 5 lei bucata.

În cofetărie e mai întuneric decît afară. Vechea clădire a fostului complex Studio din capătul cartierului Grigorescu a fost aproape înghițită de un hotel trântit acolo ca o turtă greoaie și necoaptă. Întunecă ferestrele cofetăriei și ciupește din trotuar.

Sunt singurul client. Cumpăr un cremeș și un ecler și le mănânc pe amândouă. Ciudat cum unele lucruri rămân la fel, oricâți ani ar trece peste ele, iar altele dispar de parcă niciodată n-ar fi fost.

În primul meu an de studenție aici mi-am sărbătorit fiecare examen reușit din sesiunea de iarnă. De fapt, nu chiar în cofetărie, ci la câteva blocuri mai departe, pe strada Donath, la gazda mea, Vilma Néni.

M-a primit cu destul de multă reticență, la insistențele fiului ei. Rămăsese văduvă de curând și nu era pregătită să-și împartă casa cu un străin. Dar a fost simpatie reciprocă de la prima vedere. Și am rămas.

Avea un apartament de trei camere într-un bloc vechi de pe strada Donath. Soțul ei fusese tâmplar și toată mobila din casă era făcută de el: simplă, elegantă, din lemn masiv. În sufragerie pereții erau încărcați de tablouri. În camera ei, o bibliotecă lungă cât un perete, plină de cărți în română și maghiară.

Înțelegerea fusese că rămân la ea trei luni, din decembrie până în februarie, ca să pot învăța în liniște pentru sesiune. Am rămas până în luna mai. Și-aș mai fi rămas, dar ea s-a îmbolnavit și s-a mutat la fiul ei, la Brăila.

Viața la cămin mă sleise de puteri: frig, mucegai pe pereți, mâncare proastă, colege de cameră cu care aveam puține în comun și care primeau permanent vizite zgomotoase. Eram cinci fete într-o cameră de patru, din Complexul Hașdeu. Sufeream de insomnie, de foame și de frig. Când Vilma Néni m-a primit la ea mă simțeam ca un pisic ce vagabondase săptămâni la rând și care în sfârșit găsise un culcuș cald în care se putea încovriga liniștit, ca să-și plângă de milă.

Când eu am cunoscut-o, se apropia de 70 de ani, era cochetă, energică și plină de umor. Era modistă, cu asta se ocupase toată viața. Confecționa pălării elegante și avea multe cliente care o vizitau, doamne în vârstă care se admirau în oglinda cu ramă din fier forjat din holul îngust al apartamentului de bloc, doctorițe și avocate pensionare, ba chiar și o cântăreață de la Opera Maghiară, al cărei nume nu mi-l amintesc, făceau parte din clientela care o vizita săptămânal. Veneau, povesteau, râdeau, uneori plângeau. Vorbeau despre copiii lor plecați în străinătate, despre foști iubiți, se uitau la fotografii, citeau scrisori, făceau schimb de rețete de mâncare.

Viața în casă la Vilma Néni se derula după rânduieli precise. În fiecare dimineață la ora 9 suna la ușă Manci, prietena ei de o viață și cea care o ajuta la confecționarea pălăriilor. Își beau împreună cafeaua, apoi bucătăria se transforma în atelier. Din cutii și pungi erau scoase bucăți de material, rejanse, panglici, ornamente, pene, mărgele, calapoade. Erau vesele cele două prietene, vorbeau mult și tare. Manci era de fapt româncă, dar ca orice clujean născut înainte de război, vorbea perfect și ungurește, iar eu rămâneam cu gura căscată când le ascultam. Era un amestec de română și maghiară pe care aveam să-l aud apoi în multe locuri din Cluj și pe care de atunci îl iubesc. Când intram eu în bucătărie, schimbau automat pe românește, ca să nu mă simt exclusă sau jignită.

De la Vilma Néni am învățat primele cuvinte ungurești: leves, kalap, kajszibarack, csókolom[1]. Și tot de la ea am învățat să gătesc: supă cu găluște, papricaș de pui, tăiței cu varză. Avea răbdare cu mine și-mi împărtășea toate secretele pe care le știa. Găluștele mele ies întotdeauna moi și pufoase, pentru că le fac exact așa cum m-a învățat ea.

Miercurea era seară de Remi. Pe lângă Manci mai veneau în vizită alte patru prietene. În fiecare săptămână una dintre ele aducea ceva bun de mâncare, de regulă prăjituri. Doamne, și ce prăjituri! Cu foi, cu cremă, cu nucă, cu ciocolată și cu mac. Nu jucam Remi împreună cu ele, le priveam și mă îndopam cu dulciuri. După foamea din cămin, aveam impresia că n-o să mă mai satur niciodată. Doamnele mă priveau cu drag, mă îndemnau să mănânc, eu le ridicam în slăvi talentele culinare. Pentru ele eram ca un fel de animăluț de companie: mă răsfățau, mă mângâiau, mă încurajau. Mă simțeam bine în universul lor gureș și bilingv.

Joi seara ne așezam amândouă pe canapea și ne uitam la Dallas. Sâmbăta tot împreună ne uitam la filmul artistic de la televizor și-l comentam.

Ne luam cina în bucătărie, beam ceai de tei și ascultam radioul. Mă vindecasem de insomnie, dormeam tun toată noaptea.

În fiecare zi între orele 14 și 16 Vilma Néni își făcea siesta. Iar eu făceam pauză de la învățat și citeam de plăcere. Îmi amintesc precis că acolo, în apartamentul ei plăcut și liniștit din Cartierul Grigorescu, am citit Frații Karamazov, Crimă și pedeapsă, Suferințele tânărului Werther și Idiotul.

La ora 16 fix, Vilma Néni ieșea în bucătărie, mă chema să bem împreună o cafeluță, apoi fiecare își vedea de treburi: eu de învățat, ea de pălării.

Nu era deloc ușoară viața la Filologie. Am avut 14 examene în acea primă sesiune de iarnă. Le-am luat pe toate și mi-am sărbătorit reușitele împreună  cu Vilma Néni și cu Manci. Eu făceam cinste cu prăjituri pe care le cumpăram de la cofetăria mică și întunecoasă de la Studio. Ei îi plăcea cremeșul, Manci mânca diplomat, pentru mine cumpăram eclere.

Acum e tot iarnă, ninge, iar eu mănânc ecler și mă bucur că gustul lui a rămas neschimbat. Și simt că parcă m-am întors în apartamentul primitor al lui Vilma Néni. Îmi amintesc de râsul ei vesel și de acel Cluj bilingv care te primea cu suspiciune și răceală, dar care, după ce te adopta, te înconjura cu dragoste și cu căldură și pe care astăzi cu greu îl mai găsești pe undeva.

Doina Gecse-Borgovan

---

[1] supă, pălărie, caisă. săru’ mâna