Într-o lume isterizată și copleșită de catastrofa umanitară din Ucraina, voi încerca să-mi păstrez cumpătul, echilibrul și să ofer – pe cât posibil – o schiță neutră și obiectivă a situaţiei actuale.

Rusia a dovedit în primele 9 zile de conflict că impresionanta sa mașinărie de război este departe de a funcționa la parametrii așteptați de conducerea de la Kremlin, ba chiar de către Ucraina și aliații ei occidentali. Scopul strategic al „operațiunii speciale”, cum a fost denumită invazia Ucrainei de către Putin, și anume blitzkrieg-ul de maxim trei zile, prin care urma să fie cucerită întreaga țară vecină și instaurat un guvern marionetă promoscovit la Kiev, a eșuat în mod lamentabil.

În locul unei operațiuni militare fulger, soldate cu cotropirea și neutralizarea militară a Ucrainei, Rusia se va confrunta pe termen mediu sau lung cu un „război al întregului popor”, o doctrină militară și propagandistică folosită de Ceaușescu, Coreea de Nord, Iugoslavia, Elveția și Israel. Doar că în cazul de față, doctrina a devenit realitate de facto, poate pentru prima oară în istoria contemporană și, practic, majoritatea bărbaților între 18 și 60 de ani și chiar femeile participă la apărarea, în primul rând, a centrelor urbane mari, vizate de forțele rusești, precum Kiev, Kharkiv, Mariupol, Odessa. În cazul prelungirii (aproape sigure) a conflictului, vom asista la un război de gherilă urbană deosebit de sângeros, care va face zeci de mii de victime.   

Semi-eșecul de moment al operațiunii rusești poate avea două cauze principale: serviciul de informații militare rus, faimosul GRU, a oferit o analiză greșită a posibilităților militare defensive ale Ucrainei, sau președintele rus Putin a fost dezinformat cu bună știință de către conducerea militară de la Moscova, din servilism, sau pentru a declanșa cu orice preț un atac nimicitor, favorabil complexului militar industrial rusesc. Independent de cauza semi-eșecului militar rusesc de până acum, realitatea din teren va deveni tot mai dură, fapt atestat de intensificarea atacurilor rusești împotriva unor cartiere rezidențiale unde, pentru prima oară, s-au folosit bombe termobarice (cu vid) și bombe cu fragmentare, interzise de convențiile internaționale. Acestea produc detonații de sute de ori mai mari decât cele obișnuite și pustiesc pe o rază de acțiune mult mai vastă.

Problemele logistice de aprovizionare cu muniție, carburanți și alimente ale trupelor invadatoare rusești s-au manifestat pregnant pe toate teatrele de operațiuni, dar în special în est și în nord, unde coloanele de trupe înaintează cu viteza melcului, devenind o țintă relativ ușoară pentru ucrainenii, dotați în ultima clipă de americani și NATO, cu rachete antitanc Javelin, rachete antiaeriene Stinger, respectiv aruncătoare de grenade ucrainene ultramoderne Stugna-P. Împotriva convoaielor rusești care înconjoară orașele, ucrainenii folosesc cu succes și drone turcești care au scos din luptă zeci de tancuri și camioane. Faimosul convoi de 60 de km lungime, pornit din Belarus să înconjoare Kievul de la nord, a ajuns abia acum, cu pierderi grele, la marginea marii metropole.

Din relatările și imaginile televiziunilor mondiale reiese (sub rezerva propagandei NATO și a Ucrainei) că prizonierii de război ruși sunt în mare parte proaspeți recruți, timorați și epuizați, care nici măcar nu știau dacă sunt în război sau doar la manevre militare. Mulți pretind că habar n-au avut că trupele rusești au atacat Ucraina. Tot conform mass mediei ucrainene și occidentale, sute de militari ruși au dezertat, abandonându-și tancurile, transportoarele blindate și materialul de luptă din dotare. Toate aceste fapte demonstrează (chiar sub rezerva propagandei) că trupele rusești sunt departe de nivelul unei armate bine instruite, cu moral ridicat, înalt-combativ. Se pare că propaganda putinistă de modernizare și dotare a temutei armate ruse cu armament ultramodern și ultrasofisticat, mai ales dotarea forțelor strategice cu noua generație a rachetelor balistice hipersonice, reflectă doar în parte realitatea din teren. După modul de luptă neconcludent, în care nu s-a reușit deocamdată decât încercuirea câtorva mari orașe ucrainene, se poate trage deja concluzia că armata rusă nu este la nivelul de luptă prevăzut de occidentali.

Cred că următoarele zece zile vor fi decisive, pentru că, în ciuda determinării și eroismului apărătorilor ucraineni, penuria de arme, muniție, hrană și, mai ales, epuizarea cronică își vor spune cuvântul. Superioritatea armatei ruse este atât de zdrobitoare, încât în cele din urmă ea își va atinge, măcar în parte, scopul strategic de a lichida capabilitățile militare ale Ucrainei, respectiv de a prelua probabil controlul asupra celor două republici populare, Doneţk și Luhansk, și asupra porțiunii de sud a Ucrainei, adică a accesului acesteia la Marea Azov și la Marea Neagră, de la Mariupol până la Odessa.

Cred că asaltul final va avea loc asupra Kievului, dar mi-e și groază să mă gândesc ce carnagiu teribil ar însemna numai încercuirea completă a metropolei, darmite asediul și ocuparea ei.

În cazul ocupării unor regiuni întregi ale Ucrainei, la est de Nipru, a întregului litoral sudic la „mările calde”, probabil a Transnistriei, a capitalei Kiev și impunerea unui guvern marionetă, ca în Vietnam, Afganistan, Irak sau Siria, va începe o insurgență bravă, bine înarmată din Occident, practic un măcel continuu, care nu va permire normalizarea, pacificarea și reconstrucția țării. De asemenea, ocuparea principalelor centrale nucleare generează un pericol permanent de catastrofă atomică și consolidează puterea energetică a Rusiei în raport cu Europa. Revolta populară generalizată care se prefigurează va eroda și decima pe termen lung trupele de ocupație rusești, care nu vor avea altă soluție decât să se retragă la granița internațională.

Pe moment, Ucraina pare interesată în escaladarea conflictului, mai precis în demonstrarea curajului și unității naționale în jurul președintelui pro-occidental erou, actorul evreu Volodimir Zelensky. Persoana lui reprezintă vârful de lance al extinderii NATO și al influenței occidentale în Ucraina, începută prin Euromaidanul din 2013. De atunci Rusia s-a simțit direct amenințată, fapt accentuat de însuși președintele Putin la toate întrunirile internaționale importante. Narativa Kremlinului a rămas aceeași: Ucraina nu poate fi membră a NATO și nu poate stoca arme nucleare sau strategice care amenință direct Rusia la granițele acesteia. Toate evenimentele tragice care au urmat – invazia Crimeii şi apoi a regiunilor Doneţk și Luhansk – se înscriu în aceeași logică de contracarare a extinderii influenței NATO, SUA și a Occidentului spre est.  

Rezistența eroică a ucrainenilor împotriva invadatorilor ruși a stârnit reacțiile de simpatie și sprijin ale opiniei publice din întregul Occident, care ajută refugiații ucraineni, respectiv trimit ajutoare umanitare masive în Ucraina. Prestația publică a președintelui Zelensky a fost extraordinară și a coagulat admirația întregii lumi. Prin curaj și comportament, prin mesajele de îmbărbătare ale națiunii, cu siguranță va deveni erou național și internațional, indiferent de destinul său ulterior.

Totuși, cred că în toiul evenimentelor, conducerea de la Kiev a comis patru mari greșeli tactice:

– A distribuit arme populației civile pentru a întări defensiva centrelor urbane.  S-a dovedit în mod tragic, de nenumărate ori în istorie, că înarmarea civililor în fața unei armate bine organizate și înarmate constituie frecție la piciorul de lemn, mai mult îi transformă pe acești entuziaști sărmani în ținte și mai apoi în victime sigure.

– A acceptat ca voluntari străini, cei mai mulți cu antecedente penale ori teroriste, să intre în Ucraina, să fie înarmați și să lupte în mod haotic contra trupelor ruse, fără a fi integrați în forțele de apărare ale țării.

– A permis, încă dinaintea invaziei rusești, ca forțe paramilitare de extremă dreaptă precum batalionul Azov, Aidar, Tornado și Pervîi Sektor să facă incursiuni sângeroase în Crimeea, Doneţk și Luhansk.

– A mobilizat bărbații între 18 și 60 de ani să rămână pe teritoriul Ucrainei, pentru a apăra țara. Este indubitabil că mulţi din ei nu se vor înrola sau se vor ascunde pentru a nu fi duși la oaste cu arcanul. O mică parte va deveni din nefericire „carne de tun” în fața ofensivei ruse.

Una dintre problemele majore generate de acest conflict este valul masiv de refugiați care vine spre Europa. Potrivit statisticilor oficiale, până azi, 6 martie 2022, peste 1,5 milioane de cetățeni ucraineni au luat drumul amar al exilului, majoritatea, aproape 950.000 de oameni, spre Polonia, cca 140.000 spre Ungaria, cca 60.000 spre România, cca 120.000 spre Slovacia și cca 90.000 spre Moldova. Cifrele sunt fluide și în permanentă schimbare, comisariatul ONU pentru refugiați apreciind că în scurt timp numărul refugiaților va ajunge la 4 milioane, – un dezastru umanitar pentru toată lumea, dar în primul rând pentru Europa, care în scurtă vreme va fi confruntată din această cauză și cu o criză socială și economică.

Afluxul necontenit de refugiați ucraineni spre Europa poate fi și o armă redutabilă în mâna lui Putin, în cazul prelungirii invaziei Ucrainei. De fapt, după ce va trece marea febră a solidarității cu poporul ucrainean oprimat, sutele de mii de refugiați vor reprezenta o bombă cu efect întârziat pentru Europa. Practic, bătrânul continent plătește din nou prețul conflictului strategic dintre SUA și Rusia.

Sancțiunile economice destul de aspre impuse de Occident și, mai ales, scoaterea câtorva bănci majore ruse din sistemul mondial de plăți interbancare SWIFT, prăbușirea valorii rublei cu 30%, sistarea unor importante exporturi de tehnologie și mărfuri în Rusia își vor face efectul pe termen mediu și lung, producând în mod inevitabil opoziția tot mai înverșunată a majorității populației rusești împotriva războiului. Există în Occident o speranță politică nedisimulată că armata rusă, excedată de miile de victime și umilinţa suferită în Ucraina, îl va răsturna pe Putin, fiind conștientă de susținerea internațională ulterioară. De asemenea, strategii occidentali speră că din cauza înrăutățirii situației generale din țară, după câteva săptămâni sau luni de conflict, clasa de mijloc dar și oamenii simpli se vor răscula împotriva regimului autocratic al lui Putin.

Înghețarea conturilor din străinătate ale oligarhilor, rechiziționarea averii acestora, constând în vile, iahturi și firme, vor să-i oblige să adopte o atitudine ostilă împotriva liderului de la Kremlin, în speranța debarcării lui forțate din fruntea Rusiei. 

Cele două runde de convorbiri de pace de la granița cu Belarus și constituirea astăzi a două coridoare umanitare, cel puțin la modul teoretic, mențin posibilitatea cel puțin a unei încetări a focului, care va feri populația locală de continuarea catastrofei umanitare.

Hotărârea NATO de a nu fixa o zonă de interdicție a circulației aeriene deasupra Ucrainei evită, pe moment, o coliziune frontală a organizației cu Rusia. În schimb, transporturile de arme ușoare destinate armatei ucrainiene din partea statelor occidentale sunt de natură să pună benzină pe foc.

Motive de optimism bine temperat mai sunt date și de asigurările verbale ale lui Putin, conform cărora statele alianței NATO nu constituie state inamice, Rusia nu va acționa împotriva lor, dacă nu vor întreprinde acțiuni ostile împotriva Moscovei. Însuși premierul israelien Naftali Bennett a avut o convorbire directă de trei ore cu Putin la Moscova, sâmbătă, 5 martie, forțând măcar un acord de încetare a focului. Ulterior, Bennett și-a continuat naveta diplomatică la Berlin, printr-o întânire directă cu noul cancelar Scholz.

A fost reinstalat celebrul „fir roșu” dintre Pentagon și Ministerul Apărării al Rusiei, pentru a stopa la vreme orice escaladare de tip nuclear a conflictului.

Am să formulez previziunile mele, sub rezerva că situaţia se va modifica până la apariţia articolului (10 martie a.c.)

– Pe termen mediu, în mod inevitabil, Ucraina va pierde conflictul militar, armata sa va fi în mare parte distrusă.

– Ucraina va fi în mare parte demilitarizată, dar vor rămâne elemente disparate din armată și mai ales din formațiunile paramilitare (o parte neonaziste), respectiv din brigăzile de mercenari ucraineni și străini. Aceste formațiuni vor continua o aprigă insurgență împotriva trupelor de ocupație ruse, care vor suferi pierderi umane și materiale uriașe. În special gherila urbană va face ravagii atât în rândul trupelor de ocupație, cât și a populației civile.

– Va fi înlăturat președintele Zelensky, dar sunt convins că va fi lăsat în viață, cel puțin pentru a semna un armistițiu cu Rusia și propria demisie.

– Pe termen lung, Rusia va trebui să-și retragă trupele din Ucraina, pentru că nu va rezista guerillei ucrainene și cheltuielilor de război.

– Putin va rămâne la putere, dar își va pierde popularitatea în rândul maselor, din cauza pierderilor umane de război și mai ales din pricina înrăutățirii considerabile a nivelului de trai al maselor populare.

– Oligarhii din jurul lui îi vor rămâne în mare parte fideli, pentru că nu prea au de ales, orice disidență se plătește cu viața, respectiv prețul financiar și economic plătit de ei nu este vital pentru existența lor personală și viitorul lor postconflict.

– Ucraina postconflict va pierde definitiv Luhansk, Doneţk, Crimeea, ieșirea la Marea Azov și probabil o mare parte din sudul țării.

– Ucraina postconflict va fi un stat strict neutru, mai mic, slăbit, demilitarizat pentru o vreme. Cu certitudine, nu va face parte din NATO sau UE.

– La Kiev va fi instaurat un guvern marionetă, care însă va fi instabil și fragil.

– Uniunea Europeană va plăti un preț uriaș pentru ajutorul umanitar și cel financiar acordat refugiaților ucraineni, care estimez că se va ridica la cca 5 milioane de oameni.

– Statele UE vor plăti o factură uriașă la toate categoriile de energie, cu toate că Rusia continuă să livreze gaz.

– Orice livrări fățișe de arme NATO către Ucraina sau instituirea unei zone de interdicție de zbor deasupra Ucrainei de către NATO vor constitui un casus belli cu urmări catastrofale pentru întreaga Europă. În acest caz invazia Ucrainei va continua spre Europa, sau cel puțin cu lovirea unor puncte strategice europene.

Nutresc speranţa că, totuşi, diplomația păcii va pune rapid punct final acestui conflict sângeros, între două popoare înrudite, frățești prin religie, tradiții și cultură.

George Vigdor