Într-una din excursiile la Barcelona, trecând pe vestita stradă Ramblas, elegantă și plină de turiști, un cerșetor cu ambele picioarele amputate stătea într-un colț, pe trotuar, cu o pălărie în fața lui și striga cu o voce disperată: Ayúdame! Ayúdame!(ajută-mă). Nu știu din ce motiv nu i-am pus bani în pălărie. Toată ziua am avut mustrări de conștiință pentru că nu i-am dat câțiva bănuți, nu avea nicio importanță ce ar fi făcut cu ei. Vocea lui disperată n-am s-o uit niciodată!

În ultimele zile urmăresc la diverse stații de televiziune emisiunile de actualități care prezintă imaginile cutremurătoare ale războiului din Ucraina. Nu am de gând să scriu aici despre motivele geostrategice ale războiului, nici despre Putin, Biden sau Macron; au făcut-o mulți alții, mai versați în această problemă. E cumplit ca în secolul XXI un stat să încalce suveranitatea altuia și să declanșeze un nou război european.

Mă interesează oamenii de rând, cetățeni nevinovați, speriați, a căror viață este în pericol, care se adăpostesc în stațiile de metro sau pe unde apucă, suferind consecințele acestui război, urmare a neputinței societății europene și a conducătorilor ei care nu au putut sau nu au vrut să-l prevină.

Fiecare război are imaginile lui specifice, unele sunt trucate, cele mai multe sunt însă reale. Într-una din ele un copil de vreo trei-patru din ani din Kiev plânge și printre lacrimi spune “Mi-e frică, e război, nu vreau să mor!” Într-o stație de metro, o tânără citește o carte. Când un reporter o întreabă cum are răbdare să citească în timp se aud sirenele de alarmă aeriană, ea răspunde “Sper că războiul să se termine înainte ca eu să termin de citit cartea, pentru că alta nu am.”

Undeva, la trecerea frontierei dintre Ucraina și Moldova, o femeie în vârstă, supraviețuitoare a holocaustului, refugiată din Harkov, spune: “Nu credeam că la optzeci de ani după terminarea războiului va trebui să-mi părăsesc din nou casa, orașul, și să mă refugiez.” Oameni de pe stradă încearcă să oprească cu trupul lor tancurile rusești! Coloane nesfârșite de oameni așteaptă trenuri care nu se știe dacă vor veni să-i ducă spre meleaguri mai liniștite, dincolo de bătaia tunurilor. Coloane nesfârșite la trecerea frontierelor Ucrainei cu țările vecine, mai ales bătrâni și femei cu copii, și nu poți să nu faci asocieri cu imagini asemănătoare din timpul holocaustului. Case bombardate, cadavre, mobilă și jucării împrăștiate, copaci smulși din rădăcini.

La posturile de televiziune, președintele Ucrainei, Zelensky, pur și simplu strigă după ajutor de la țările din NATO, dacă nu intervenție militară, măcar avioane și rachete. Sunt orașe care duc lipsă de apă, mâncare, încălzire și oamenii roagă lumea să-i ajute. Sancțiuni economice? Ele își vor face efectul peste un an-doi, dar ele nu vor opri trupele rusești. Europa admiră curajul ucrainenilor și îi sprijină moral. Demonstrații de solidaritate cu Ucraina au loc în toată Europa, chiar și în Rusia. Se trimit și arme și muniții, dar nu în cantitate suficientă. E o criză umanitară nemaiîntâlnită pe bătrânul continent de la al Doilea Război Mondial. Numărul refugiaților a ajuns la un milion și jumătate. E drept că țările vecine ale Ucrainei, România, Moldova, Slovacia și Polonia, fac tot posibilul pentru acești oamenii care “și-au luat lumea în cap” și se duc la o adresă necunoscută, undeva pe mapamond.

Văzând imaginile acestor oameni disperați, mă întreb dacă tot ce s-a făcut până acum în ajutorul semenilor noștri este suficient. Nu cred. Logica spune că intervenția militară a NATO ar putea duce la un conflict mondial, al Treilea Război Mondial. După părerea multora al Treilea Război Mondial a și început odată cu invazia Ucrainei. La vederea refugiaților, nu pot să nu mă întreb: dacă nu-I putem ajuta prin forțele NATO, ce facem cu strigătul lor pentru ajutor, Ayúdame! Ayúdame!???

Andrei Schwartz

5/03/2022