Potrivit lui Freud, egoul este un element al personalității individului, servind ca integrator al lumii interne și externe.

Am mai scris, și o repet, nu sunt psiholog, nici măcar amator. Dar cred că fiecare ființă umană dispune de propriul ego, ca făcând parte din armamentul psihologic cu care individul se postează în societate și își face loc printre ceilalți muritori. Cu alte cuvinte, egoul e o necesitate a omului ca animal social.

În paranteză fie spus, cred (părerea mea personală) că sihaștrii, pustnicii, nu posedă decât rămășițe ale egoului, pentru că izolarea în care trăiesc face inutilă această caracteristică ca apanaj al vieții în comun.

Am deschis acest eseu cu câteva fraze despre ego, pentru că în aceste zile am avut bucuria să țin în mână primul exemplar al cărții cu titlul (traducere din ebraică) Despre trecutul doar parțial cunoscut. Este saga familiei mele, istoria ei așa cum o cunosc eu, care începe cam pe la 1870 și aduce povestea până în zilele noastre. Am lucrat la ea vreo doi ani și recunosc că atunci când am început să scriu aveam în minte doar un singur lucru: dorința de a aduce la cunoștința celor trei nepoți povestea ”tribului”, desfășurată pe timp de un secol și jumătate, pe trei continente, și punând împreună istoria a mai mult de 250 suflete.

Pe când stăteam și rumegam la conceperea unui asemenea volum, îmi spuneam că există o istorie a umanității, una a fiecărui popor, a fiecărei țări și chiar a fiecărui trib, și atunci de ce nu ar fi nevoie de a pune pe hârtie istoria unei familii? Găsindu-mă de ajuns de departe de luarea unei hotărâri clare, am apelat la Dr. Google și i-am pus o simplă întrebare: pentru ce se scrie o istorie a familiei? Nu am găsit multe răspunsuri. ”Să știi de unde vii și cine ești”. ”Să-i înțelegi pe cei dinaintea ta și mai ales să găsești motivul pentru care ei au luat o hotărâre sau alta”. Și așa mai departe.

Nimic din cele de mai sus nu justificau în mintea mea proiectul punerii împreună a unor date, documente, fotografii, mărturii scrise sau orale.

E drept, aveam deja un început scris de fiul meu dispărut demult și atât de devreme, pe când era în clasa a IX-a și i se ceruse, ca multor altor elevi, să aducă în fața colegilor povești din istoria familiei sale.

Am parcurs datele, am transformat amănuntele, adunate cu grijă și verificate de către cei mai în vârstă, într-o conferință cu diapozitive, prezentată în urmă cu mulți ani la Congresul Mondial de Genealogie Iudaică, ținut cu mare pompă la Ierusalim, prezentare care s-a bucurat de un interes mai mare decât mă așteptam. Și atât.

Triggerul a venit însă pe neașteptate, când nepoata mea cea mai mare, pe atunci în vârstă de vreo 7 ani, m-a întrebat, așa într-o doară: ”Bunicule, de ce tu și bunica nu v-ați născut, ca noi toți, în Israel?!” Pe undeva am simțit în tonul fetiței o notă de critică, de dojană, poate chiar și de rușine. Poate că mulți dintre prietenii și prietenele ei aveau bunici care nu învățaseră limba țării într-o școală pentru noi veniți.

”Copiii vor să fie ca toți ceilalți”, mi-am zis. Mi-am amintit de feciorul vecinilor noștri de bloc, în Haifa, originari din America Latină, care într-o bună zi, întorcându-se de la școală, și-a anunțat părinții că din acel moment cu el se va vorbi doar ebraica, nemaifiind loc de spaniolă în acea casă!

Atunci mi-am dat seama că de fapt mă aflam în fața unei obligații morale, am simțit că sunt dator să explic, să povestesc.

În mintea mea am făcut o paralelă cu o altă familie, să zicem ierusalemită, aflată de mai multe generații pe acest pământ pe care mulți îl numesc Țara Sfântă. Mi-l închipuiam pe pater familias povestind urmașilor săi amănunte din istoria ”tribului”, ocupația otomană, cea britanică, Războiul de Independență, etc. În ochii mei povestea apărea anodină, aproape banală, de fapt o istorie a locurilor și mai puțin una aparținând (aproape) în exclusivitate familiei respective, o poveste care nu avea nimic în comun cu saga familiei mele.

Dar gândurile mele nu s-au oprit aici. Am realizat că oricât le-aș povesti, urmașii mei, și cu atât mai mult urmașii urmașilor mei, nu vor putea înțelege nimic din ce s-a petrecut cu familia noastră în toate aceste 15 decenii, în care au survenit periodic schimbări drastice în viața de zi cu zi, într-un ritm aproape incredibil. Cum să le explici că drumul familiei spre Israel a trecut prin nu mai puțin de patru țări? Și cum poate să înțeleagă un copil, sau un tânăr israelian de astăzi, că există regimuri în care soarta oamenilor este în mâna unei camarile pentru care dorința unui cetățean nu are absolut nicio importanță? Și cum să priceapă un tânăr născut și crescut într-o țară liberă că există țări ale căror granițe au devenit zidurile unei imense pușcării?

Și poate cel mai important amănunt care trebuie explicat nepoților este modul în care familia aceasta, în care s-au născut, a continuat să facă parte integrantă din neamul strămoșesc, deși timp de peste 150 ani niciun membru al ei nu a fost religios.

Deci m-am pus pe treabă. Am strâns tot ce se putea strânge, am interogat pe toți care mai știau ceva, am găsit poze și acte. M-am trezit în fața unui imens număr de date care trebuiau aranjate și clasificate și am făcut-o exact așa cum am învățat medicina: organizat și didactic.

Pentru unii nu e o noutate că eu public cărți în ebraică. Volumele sunt scrise într-o limbă curată, bogată, fără greșeli de ortografie, pentru că fiecare text a fost prelucrat de editori de carte, experți în ale limbii, care s-au luptat din greu (și cu succes, cred eu) cu nivelul la care eu posed limba locului.

Dar de data aceasta decizia mea a fost că nimeni nu va vedea textul înainte de tipar, pentru că acest text mă reprezintă pe mine și eu nu doresc să parcurg un proces de ”machiere”, care să ascundă ceva ce îmi aparține și de care (de fapt) nu mă rușinez. Deci sunt convins că textul are greșeli, pentru simplul motiv, știut de toată lumea, că dacă nu te-ai școlit în ebraică, poți susține cu succes orice conversație în această limbă, poți ține conferințe, dar să scrii fără greșeli, asta e complet altă poveste.

Și acum, cum stăm cu egoul pomenit în titlul acestui eseu.

Voi încerca să fiu concis, deși recunosc că mi-e greu.

Așa cum scriam, egoul e o caracteristică individuală, obligatorie. Ea ține de modul cum fiecare se vede pe el/ea însuși/însăși, dar mai ales cum ar vrea să apară în ochii celorlalți.

Dacă e așa, o întrebare pe care mi-am pus-o nu o dată de-a lungul acestor doi ani de scris a fost în ce măsură egoul meu este cel care m-a împins spre această aventură scriitoricească neimpusă de nimeni și în pericol de a fi ignorată curând după apariție?

Egoul oricărui individ e dublat sau triplat în subconștientul oricărui medic. Nu degeaba se spune că la începutul carierei sale, medicul se crede adjunctul lui Dumnezeu iar apoi, la maturitate, ajunge la concluzia că de fapt Dumnezeu e adjunctul său!

Da, nu pot nega, egoul a jucat un rol și în acest proiect, dar am senzația că nu mi-a fost deloc greu să-l estompez. Soluția era să scriu cât mai puțin despre mine și cât mai mult despre alții. Nu mi-a fost greu, pentru că, așa cum spune titlul eseului de față, e drept că egoul nu dispare cu vârsta, dar totuși (cred eu) se atenuează de-a lungul vremii.

Oare am reușit? O vor decide cei care o vor citi.

Primul exemplar aparține primei mele nepoate și ea îl va primi în ziua aniversării vârstei de 10 ani. Nu știu dacă va înțelege totul de la prima citire. Dar am speranța că se va întoarce, și nu numai o dată, asupra textului și va găsi explicații și răspunsuri la multe întrebări care poate nu au fost rostite, printre care și cea amintită mai sus.

Pentru că da, egoul se estompează, dar în cazul meu, ceea ce rămâne neatins de vârstă este optimismul meu incorigibil.

Gabriel Ben Meron