Deschizători de drumuri în arta medicinei

Ce vă spun următoarele nume? Hipocrate (cca. 460 – cca. 375 î.e.n.), Ibn Sina / Avicenna (980 – 1037), Andreas Vesalius (1514 – 1564), William Harvey (1578 – 1657), Edward Jenner (1749 – 1823), Ignaz Semmelweis (1818 – 1865), Jean-Martin Charcot (1825 – 1893), Sir Joseph Lister (1827 – 1912), Sir William Osler (1849 – 1919), Sigmund Freud (1856 – 1939), Harvey Williams Cushing (1869 – 1939), Iuliu Hațieganu (1885 – 1959), Mátyás Mátyás (1888 – 1956) și Dan Gavriliu (1915 – 2012).

Ei au fost genii ale medicinei și au demonstrat că a fi medic adevărat necesită stăpânirea artei medicale, combinată cu știința. Prin cercetările și descoperirile lor, au contribuit la mari progrese în medicină, spre binele omenirii. Pe lângă simțurile obișnuite, acești medici au avut și un “simț clinic” dezvoltat și o capacitate deosebită de a diagnostica și a trata diferite boli. Mulți dintre ei practicau medicina, dar făceau și cercetări. Stăpâneau tehnicile procedurilor chirurgicale, erau medici interniști și în același timp chiar psihiatri. Diagnosticau și descriau boli noi și le tratau după posibilitățile de atunci.

Într-un articol publicat recent în Baabel  (https://baabel.ro/2022/05/mimici-defensive-originea-și-evoluția-lor/), vorbeam despre Hipocrate care a făcut legătura între căscat și febră. Teoria curentă a fiziologiei căscatului este cea a unui reflex defensiv care are ca menire răcirea creierului și cam la același lucru s-a gândit și Hipocrate în urmă cu aproape 2500 de ani!

Potrivit lui Hipocrate: Acolo unde arta medicinei este iubită există şi dragoste pentru umanitate. Pe vremea lui medicina era considerată o artă (pentru unii, acesta a rămas până astăzi idealul medicinei). Și mai importantă este continuarea motto-ului, care leagă dragostea pentru meseria de medic de dragostea de oameni – pacienți. Deci Hipocrate era și psiholog.

Unii dintre aceste somități nu numai că au practicat medicina, dar au făcut și cercetări, uneori în condiții mizerabile. Descoperirile lor au salvat milioane de vieți. Așa a fost cazul englezului Edward Jenner care a preparat primul vaccin din istorie, vaccinul contra variolei. În timp ce practica în satul său natal medicina generală și chirurgia, Jenner a dedicat ani de zile acestei descoperiri care a salvat până azi sute de milioane de vieți – înainte de vaccin, variola ucidea cam 10-20% din populație.  

Iată un film documentar despre începuturile vaccinărilor.

Îmi amintesc cu plăcere de un cardiolog excelent din Timișoara, Dr. Radivoievici, pe care îl aveam ca instructor în studenție. Când m-a surprins într-o criză de astm, mi-a șoptit la ureche: “Clima din Israel este favorabilă astmaticilor” – acest lucru nu apare în cărți ca tratament recomandat pentru astm… Doctorul Radivoievici era un mare profesionist, plin de omenie.

Medicina contemporană

Astăzi, cel puțin în țările dezvoltate, speranța de viață a crescut simțitor față de secolele trecute. Printre cauzele acestui fenomen se numără în primul rând progresul în medicină, bazat pe cercetare științifică, tehnologie, farmaceutică etc. În multe țări asistența medicală a devenit accesibilă întregii populații. Încă un factor este medicina preventivă.

Asta nu înseamnă că toți medicii de astăzi sunt mai bine pregătiți și mai conștiincioși ca cei din generația lui Jenner, care a trebuit să lucreze 20 de ani ca medic la țară, până a primit diploma de MD – doctor în medicină. Unii medici contemporani, mai ales generaliști (îmi cer scuze dacă jignesc pe cineva, doar și printre ei există mulți medici excelenți), lucrează aparent ca simpli funcționari, adunând date despre bolnavi și scriind rețete lunare. Distanțarea cauzată de rețelele sociale, precum și cea dictată de pandemie, a accentuat lipsa de contact fizic dintre bolnav și medic. Majoritatea consultațiilor medicilor generaliști, cel puțin în Israel, au loc prin internet sau prin telefon. Când în sfârșit ajungi la medic, el te consultă verbal și după datele din calculator, neglijând examenul fizic. Din timpul alocat pacientului, 99% este luat de calculator: citirea datelor despre bolnav și scrierea rețetelor.

În 2012 tehnica israeliană a produs aparatul TytoCare care distanțează și mai mult medicii de pacienți. Cu ajutorul lui bolnavul se consultă singur, iar medicul se eschivează de la examenul direct al pacientului. Este greu de spus cât de precis este acest aparat și câte daune se pot produce dacă bolnavul este “consultat” numai virtual.

https://www.facebook.com/spectrumhealth/videos/tytocare-exam-kit-demonstration/213377590621564/

La fel se întâmplă adesea și cu consultațiile preoperatorii. În loc de a chestiona și de a examina pacientul în mod direct, se apelează la telemedicină – înainte de anestezie medicul primește datele despre bolnav prin telefon, fax, sau internet. Unii medici mai tineri au renunțat chiar la auscultarea inimii și a plămânilor cu stetoscopul, susținând că radiografia pulmonară și ecocardiografia sunt mai sensibile în diagnosticarea unei patologii pulmonare sau cardiace neștiute dinainte. Este adevărat, dar câți pacienți beneficiază de aceste examinări înainte de anestezie? Numai o mică parte, cu boli cunoscute, sunt supuși un control înainte de anestezie și operație.

Eu aparțin generației care crede încă în contactul direct cu bolnavul, inclusiv luarea unei anamneze detailate și auscultația plămânilor și a inimii. Nu o dată am descoperit un suflu cardiac neștiut dinainte. Pe unii bolnavi îi trimiteam după aceea la ecocardiografie. Și chiar dacă am găsit niște măsurători de tensiune arterială ale bolnavului luate la dispensar, eu măsor încă o dată tensiunea ca să văd cum reacționează bolnavul în timpul contactului cu medicul (“white coat hypertension” – “hipertensiunea halatului alb”). Așa se face că mie îmi ia cam 30 de minute să consult un bolnav, pe când tinerilor din cabinetele de alături, doar 10 minute. Este clar că eu sunt mai puțin eficient decât ei.

O altă formă “modernă” de consultare este cea descrisă de îngrijitoarea mamei mele, originară dintr-un sat din Europa. Medicul discută cu un grup de bolnavi prin geam. Îi întreabă ce-i deranjează și hop, le și scrie o rețetă și le-o dă tot prin geam.  

Dacă așa stau lucrurile, mulți medici vor putea fi înlocuiți în curând prin computere înzestrate cu inteligență artificială, care oricum este mult mai precisă în colectarea și analiza datelor, diagnostic și recomandarea unui tratament adecvat, decât un medic mediocru. Literatura medicală contemporană încearcă să-i îndrume pe medici să păstreze ceea ce se numește “arta în medicină”, sau mai exact arta de a fi medic.

Arta de a fi medic

La începutul acestui articol am amintit despre Sir William Osler, supranumit și “părintele medicinei moderne”, care spunea: “Un medic bun tratează boala, dar un medic foarte bun (adevărat) tratează pacientul care suferă de acea boală.“

Medicina modernă constă în aplicarea datelor științifice, date care reprezintă realitatea obiectivă (1). Dar în realitate lucrurile nu sunt atât de clare, astfel încât practica medicală diferă foarte mult de la o țară la alta și chiar în aceeași țară de la o comunitate la alta și de la un medic la altul. Judecata individuală este imposibil de măsurat și aici intră în funcțiune arta, ca o parte integrală a practicii medicale bazate pe știință. Comentând despre cartea The Science of the Art of Medicine a cardiologului John E. Brush Jr., publicată în 2013, Richard Lehman (2), medic specialist din Oxford, spune: “La fel cum un muzician bun trebuie să intre în lumea diferiților compozitori, fiecare din altă epocă, așa și un medic bun trebuie să se adapteze la diferite provocări, mai ales cele pline de incertitudini.”

Cu alte cuvinte, fiecărui pacient trebuie să i se dea o atenție specială, individuală. Cartea arată cum trebuie să judece medicii în practica de zi cu zi.

Nu este de mirare că unii educatori în domeniul medicinei americane propun introducerea studiului artelor în studiul medicinei (3). Cursuri de artă urmate de studenți și medici au avut ca urmare nu numai creșterea nivelului cultural al medicilor, ci și creșterea empatiei față de bolnavi, acceptarea ambiguității și îmbunătățirea colaborării între medici. Aceste cursuri au fost primite cu entuziasm de către studenți și medici. Pentru viitor se propune combinarea educației în arte și în medicină. Aceasta formă de medicină integrativă are șanse să transforme “muncitorul” din gărzi (medicina bazată pe o rutină standardizată) într-un medic adevărat.

În final aș vrea să enumăr calitățile sine qua non ale unui medic adevărat (4): capacitatea de a asculta cu atenție ce spune bolnavul, de a stabili un contact cu el și de a-i câștiga încrederea, de a înțelege reacția bolnavului la suferință, de a-l încuraja, de a se servi de puterea palpării bolnavului – o mână caldă cu care medicul atinge și consultă bolnavul, dar care nu începe niciodată cu atingerea părții dureroase. De asemenea, un pic de umor în conversație nu strică, dacă este folosit în mod adecvat și cu persoana potrivită. În final, empatia față de bolnav este importantă, cu condiția să nu fie interpretată de pacient drept milă.

Aceste aptitudini au mai mult de-a face cu arta de a fi medic, decât cu o știință abstractă. Același lucru este valabil pentru orice profesiune, atunci când este vorba de relația dintre cel servit și cel care acordă serviciul. Deosebirea este însă că în fața medicului, bolnavul își expune sufletul și trupul cu cele mai ascunse intimități.  

Așadar, arta medicinei continuă să reprezinte o parte indispensabilă a profesiunii de doctor. Componenta ei de bază este omenia.

Tiberiu Ezri