Așa cum s-a văzut, am trecut și de pandemia care cu greu a acceptat să se despartă de noi, adică s-a făcut că pleacă, dar de fapt a lăsat urmași care în orice moment s-ar putea să ridice capul, și atunci iarăși vai de noi. Se vorbește de un nou val, al șaselea după unii, dar până una-alta, totul e în ordine.

O scurtă recapitulare: nu mai purtăm măști (și eu am pierdut scuza când îmi era rușine că nu recunoșteam pe cineva), nu mai păstrăm distanța de doi metri (și nu ne mai certăm cu cel din față și cu cea din spate, care nu știu să măsoare distanțele din ochi), avem acces liber oriunde vrem (și uneori chiar unde nu vrem…), dar mai ales din punct de vedere psihologic respirăm mai ușor, gândurile negre s-au transformat în cenușii, iar cei care mai fac boala (ca mine acum vreo câteva săptămâni, după patru vaccinări) se chinuie să găsească deosebirea între mult temuta maladie și o răceală cu guturai și cu o tuse enervantă.

Dar on top of everything (zice englezul) plecăm în străinătate! În aparență e o binefacere, o întoarcere la plăcerea călătoritului, dar cum o-ntorci, povestea nu e simplă.

Nu, să nu fiu rău înțeles, nu mă plâng, doar constat o schimbare: în loc să-mi facă plăcere, ca pe vremuri, călătoria în străinătate a devenit pur și simplu un rău necesar. Păcat.

Să mă explic.

COVID-ul a avut repercusiuni cumplite (și) din punct de vedere economic, în toate direcțiile, dar domeniul cel mai lovit a fost turismul – și în primul rând turismul aerian. Companiile de aviație și-au redus activitatea la minimum, pentru că lumea stătea acasă și nevoia de personal a diminuat simțitor. La fel și în aeroporturi: ce sens mai avea să ții o mulțime de salariați cu diverse activități, de la securitate și până la personalul de la porțile de plecare, când aeroporturile erau goale?

Iar acum pericolul a trecut, simptomele au dispărut, dar a rămas un sindrom turistic de post-COVID, care pare a fi de durată.

Fenomenul e practic identic cu recuperarea organismului după o boală gravă. Nu ai murit, doar ai agonizat, acum trăiești ceva mai ușor, dar nicidecum nu te-ai întors la ceea ce ai fost.

Sindromul de ”după” e evident din primul moment. Aeroporturile au fost dintotdeauna aglomerate, dar acum nu mai poți arunca un ac fără ca el să cadă pe un necăjit (sau o necăjită) care a fost sfătuit/ă să ajungă la aeroport cu 4 (patru) ore înaintea zborului, și pe bună dreptate, pentru că totul funcționează cu viteza melcului. Se stă la coadă, o coadă care îmi amintește zilele dinaintea Festivalului Tineretului din Bucureștiul anului 1953 (cine oare își mai amintește episodul acesta?!), când timp de trei săptămâni mama mă trezea zilnic la 5 dimineața ca să stau la coadă la pâine, pentru că Partidul și Guvernul făceau provizii pentru participanții din străinătate, de unde celebra expresie: postul Festivalului!

Dar să ne reîntoarcem la subiect.

Coada înaintează încet, prea încet, pentru că personalul care trebuie să te întrebe despre tot și toate (ai împachetat singur? cum ai ajuns la aeroport? ai primit cadouri de transmis? etc.) s-a diluat și ai senzația că nimeni din conducerea aeroportului nu a sesizat că ne-am despărțit de COVID în urmă cu luni de zile. Același lucru se întâmplă și la ghișeele care îți primesc valiza și îți eliberează biletul de bord.

Și acum paradoxul.

Numărul zborurilor pare a fi încă afectat de tot ce ni s-a întâmplat timp de mai bine de doi ani. O companie care avea 10-11 zboruri pe săptămână spre o anumită destinație și-a redus numărul la 5-6. Anumite destinații au dispărut complet de pe tabloul care te întâmpină la intrarea în aeroport. În ultima mea aventură clujeană, pentru a mă întoarce acasă a trebuit să trec prin… Istanbul!

Și iată paradoxul: numărul zborurilor a scăzut, dar numărul celor care se înghesuie la coadă pare a fi mult mai mare decât în trecut!

Și tu te întrebi: cine îi poartă pe toți peste mări și țări?!

Poate că, de fapt, (mă întorc la cele scrise mai sus) cozile interminabile nu sunt produsul creșterii numărului de pasageri, ci al lipsei de personal.

Și mai e ceva, poate și mai deranjant, care și costă bani: anulările de zboruri. Stă omul acasă și cugetă ce să mai pună în valiză pentru următorul voiaj, și deodată un SMS îl anunță că zborul său a fost anulat! E seară, deci abia a doua zi se poate vorbi cu agenția de voiaj, care îl anunță că singura soluție este să cumpere un nou bilet, pentru o altă dată, care nici ea nu e sigură. Și ce-i cu banii pentru primul bilet?

-Veți primi un voucher pe care-l veți putea folosi cu o altă ocazie…

Coincidență sau nu, explicația e aceeași: lipsa de personal. Adică pentru o mare parte din zboruri compania aeriană nu știe dacă va avea piloți și personal de bord. Dacă nu vor avea, zborul va fi anulat. Singurul care nu trebuie să știe că respectivul zbor e cu un mare semn de întrebare e… pasagerul.

Cum se numește asta? Înșelătorie în plină zi! Biletul de avion e de fapt un bilet de loterie!

Aveți răbdare să citiți mai mult despre acest subiect? Dacă nu, treceți la alt articol – de zece ani Baabel publică materiale atât de interesante că nici nu știi cu ce să începi. Dar dacă da, vă propun să ajungem împreună la avion.

Practic, niciun zbor nu respectă ora de decolare, care a devenit doar un punct de referință. Și bineînțeles nimeni nu-ți explică de unde provine întârzierea ci, în cel mai bun caz, când ești deja în aer, pilotul se adresează călătorilor și amestecă printre alte amănunte legate de zbor și un fel de scuză pentru nerespectarea orei înscrisă peste tot.

În zborurile low-cost nu te aștepți nici măcar la un pahar cu apă, asta este deja o tradiție. Dar în avioanele celorlalte companii? Se pare că s-au molipsit unii de la alții și tot ce primești (chiar într-un zbor de patru ore) e un sandviș și o sticluță cu 225 ml apă potabilă. Nu mai există programe distractive, nu se mai împart căști, iar pe ELAL nu mai ai ocazia să te reîntorci cu nostalgie la celebrul trio de comedieni care mi-a luminat clipe dintre cele mai grele în viață.

Cineva, nu știu cine și de ce, a hotărât că lupta împotriva COVID-ului include și coborârea temperaturii în cabină, probabil ca să congeleze virusul. Nu știu cum îi merge Omicronului în această situație, dar cine se congelează sunt pasagerii. Iar numărul păturilor disponibile este cam 10-15% din totalul celor care ar avea nevoie de ele (bineînțeles, cu excepția celor de la business, unde pentru fiecare e pregătită o pătură moale și foarte călduroasă – o spun din proprie experiență). Așa că stai mata și tremuri, cu gândul la o cafea fierbinte, pe care o primești doar dacă te ridici în două picioare, o iei la deal spre partea din spate a avionului, acolo unde și-au făcut cuib stewardesele, și stai la coadă (din nou la coadă!) să primești lichidul cald într-un pahar de carton.

Și acum câteva cuvinte de încheiere, pentru a sufoca în fașă orice gând dușmănos de tipul: ”uite pe individul ăsta care pleacă tot timpul în străinătate și tot el se plânge, de parcă zborul peste mări și țări a devenit pentru el o obligație”.

Nu, călătoriile mele sunt departe de a fi o obligație, pentru că viața mea și venitul meu lunar nu depind de ele. Dar ele fac parte din existența mea de pensionar activ și eu refuz ca neuronii mei (care scad în număr tot timpul, ca la mai toți de vârsta mea) să moară în deplină singurătate! Și pentru nimic în lume n-aș vrea să se creadă că mă plâng (deși cam așa reiese din cele de mai sus), ci am scris numai ca să aduc argumente în sprijinul teoriei că umanitatea se trezește greu la realitate, că ea nu e făcută pentru schimbări radicale și că după un cataclism viața așa-zisă normală se întoarce foarte greu la ceea ce a fost.

Și întrucât nu posed date complete despre situația aviației civile mondiale în anul 2022, vă rog să luați tot ce am scris cu titlul de inventar și să mă combateți, dacă credeți că o merit. Eu întind și obrazul celălalt.

Gabriel Ben Meron