La câțiva ani după ce Tata a murit, Mama a decis că e momentul să se mute la Cluj și am scos la vânzare apartamentul unde-mi petrecusem o parte din copilărie și toată adolescența.

Prin mutări mai trecusem în viața mea, însă era pentru prima dată când trebuia să sortez și să împachetez tot ce reprezentase viața noastră în trei în apartamentul de pe malul Dunării. Și pentru că nu puteam să transportăm totul la Cluj, trebuia să decid ce arunc și ce păstrez. Haine, perne, cuverturi, oale, pahare, farfurii, albume cu fotografii, saci de cărți, toate învelite în ziare, etichetate, băgate în cutii, sau lăsate în urmă. Netrebuincioase. Prea vechi. Prea lipsite de importanță. Ușor de abandonat.

Tata fusese o persoană grijulie și ingenioasă. Avea imaginație și îndemânare, așa că punea deoparte ceea ce eu aș fi considerat fleacuri, dar pe care el știa să le refolosească: repara, improviza, construia obiecte casnice din tot felul de resturi, iar rezultatul era de fiecare dată spectaculos.

Păstra în cutii etichetate minuțios cabluri, robineți, șuruburi, bucăți de material, obiecte vechi, cutii, capace, borcane, așezate ordonat pe rafturi în boxa noastră de la subsolul blocului.

Tot el pusese deoparte colecțiile mele de reviste și almanahuri Cinema, legate cu sfoară pe ani. Manualele de școală, dar și vreo trei sau patru caiete pe care le numisem pretențios primele mele încercări de roman.

După ce câteva zile am răsfoit, am deschis cutii și am plâns, am decis să duc totul la gunoi, copleșită de cantitatea uriașă de obiecte și amintiri.

A fost o decizie proastă și impulsivă pe care o regret teribil. Am dus la tomberon o parte din viața mea și m-am simțit apoi ca un copac smuls din rădăcină care nu-și găsește locul nicăieri.

Îmi pare rău de toate revistele Cinema pe care le colecționasem din 1977 și până în 1992 și din care aflasem despre Roger Vadim și Barbarella, despre Marie Laforêt și Yves Montand, despre Jean Gabin și Michèle Morgan. Regret și caietele în care-mi scriam romanele de școlăriță, despre care-mi mai amintesc foarte vag și pe care mi-ar plăcea să le recitesc. Mi-au rămas acolo posterele cu Depeche Mode și cu Pierre Brice, rachetele de badminton, patinele cu rotile chinezești de plastic albastru, rogojinile pe care făceam plajă, trecând Dunărea cu barca pe malul celălalt.

Acum mă aflu în fața unui alt moment în care trebuie să împachetez. Deși nu sunt eu protagonista. Îl urmăresc pe fiul meu care a împlinit 16 ani și care a declarat că e timpul să se despartă de toate semnele copilăriei din camera lui: jocuri, amintiri de la grădiniță, dinozauri, mașini cu telecomandă, desene naive, un tablou cu Regele Elefant.

Sub ochii mei se încheie o copilărie și aș vrea să pot salva cât pot de mult din ea. Un os de vită pe care l-am descoperit pe drum spre Putna, în Bucovina, și despre care am declarat șăgalnic că e os de tiranozaur. Borcane cu cărăbuși, lăcuste și fluturi găsiți morți pe câmp și în pădure. Un craniu de capră la care la început mă uitam cam strâmb, dar cu care între timp m-am obișnuit. Flori de hârtie, foi și foițe cu desene și cu litere scrise strâmb și stângaci. Cuburi cu animale, jocuri de memorie, locomotive, match boxuri, kendama, squishy de toare formele, mărimile și culorile, lego, lego, lego, alte mărunțișuri la modă acum câțiva ani și despre care nu mai țin minte cum se numesc.

Sortăm, împachetăm, donăm, păstrăm mult mai puțin decât mi-ar plăcea, ajut, asist, pun deoparte pe furiș un desen, o scrisoare, un mesaj adresat lui Moș Crăciun.

Sub ochii mei se încheie o copilărie și e frumos și emoționant și mă bucur că am privilegiul să asist la asta. Din când în când o voce mică din interiorul meu îmi șoptește că i-ar plăcea ca timpul să se oprească măcar puțin în loc, să apuc să mă bucur mai temeinic decât am făcut-o la vremea când culegeam ușor exasperată pietre, bețe și oase din pădure și din cartier.

Dar timpul nu mă ascultă, și bine face. Și nici eu nu prea plec urechea la vocea mică și plângăreață din capul meu. Doar uneori și pe furiș mă aplec și pun deoparte o mașinuță vișinie, un dinozaur cafeniu și un struț care și-a pierdut demult un picior.

Doina Gecse-Borgovan