Într-un articol anterior am amintit numeroasele spitale în care am lucrat ca extern și intern în timpul studenției timp de 3 ani. Cred că mai important este să amintesc cele două spitale în care am lucrat ca medic până la pensionare timp de 42 de ani.

Timp de 9 ani am lucrat la spitalul Emilia Irza,  care a fost baza clinică a institutului pentru ocrotirea mamei și copilului (IOMC) După absolvire am fost repartizată  ca preparator la acest institut și în cei 9 ani cât am fost în acest spital am  devenit cercetător și cercetător principal. Am dat și concursul de medic specialist și de primar și bine am făcut deoarece pe parcurs aceste titluri mi-au fost de folos. De fapt în acest spitalul Emilia Irza am învățat practic ce se cheamă a fi medic pediatru. Am învățat ce este un colectiv medical și mi-am făcut prieteni chiar pentru toată viața. Cei mai mulți din păcate au murit, dar eu îi pomenesc mereu în amintirile mele. Atunci spitalul era nou, relativ bine utilat pentru acea vreme fiind subvenționat de sindicate și era condus din punct de vedere medical cu “mână de fier” de doctorul Weintraub, un om priceput, care poate fi echivalat cu  denumirea actuală de manager medical. Era primul care venea la și ultimul  care pleca și știa tot ce se întâmpla în spital fără să te simți spionat. Nu voi descrie traseul organizatoric complicat prin care a trecut spitalul și mă voi axa pe unele din amintirile mele. Am lucrat în cei 9 ani la secția de școlari, dar 1 an am fost detașată la actualul leagăn Sf. Ecaterina  unde am învățat singură tot ce s-a putut despre sugari. În timpul cât am lucrat la școlari l-am avut ca șef pe doctorul N. Ghiță, un om foarte harnic și de treabă. După aproximativ 2 ani am avut norocul să se transfere din Iași la Institut profesorul Ionel  Nicolau, un om cu o cultură vastă medicală și universală și noi, subalternii, am  beneficiat de omenia lui și cunoștințele sale. Vizita mare la patul bolnavului era o lecție de medicină.

Aș vrea să pomenesc câteva evenimente de care îmi amintesc din acei ani , dintre care unele chiar m-au marcat.

Îmi amintesc viscolul din 1954. viscol teribil care a durat 2 zile și tot colectivul medical mergând pe jos a venit totuși la spital fiind întâmpinat de director care a venise chiar de la ora 7  crezând că nici un medic nu va putea învinge nămeții. Nici o clipă nu m-am gândit că drumul va dura 2 ore și va fi atât de greu și la fel ca mine au s-au comportat și ceilalți colegi. A fost un gest de solidaritate pentru noi toți și eu am învățat ce se cheamă un colectiv.

O amintire de astă dată foarte tristă mi-a rămas pentru totdeauna: Era într-o zi de joi când vizitele părinților erau permise timp de 2 ore. Nu știu din ce motiv o mamă întârziase și a încercat să-și vadă copilul, preșcolar, care era internat la etajul II . Nenorocirea s-a întâmplat  în fața mamei când copilul a deschis fereastra, s-a aplecat, a căzut pe asfalt și a făcut o fractură de bază de craniu. Nu eram de gardă, nu lucram la preșcolari, dar mă aflam în spital și am dus copilul la neurochirurgie, dar a murit în brațele mele. Atunci s-au pus zăbrele la toate ferestrele care dădeau spre exterior și vizitele s-au permis cu mai multă larghețe.

O întâmplare mai veselă care mi-a rămas în minte și carată mentalitatea unor tineri din acea vreme: Era cred ora 14.00 și tocmai plecam, zăbovind puțin în hol, când un student de la institutul din vecinătate a intrat pe ușă strigând: Un coleg a leșinat și vreau ca un doctor să vină urgent cu mine. Directorul era și el pe hol și mi-a spus ca să mă duc să văd despre ce e vorba. Dar studentul  a spus : Vreau un doctor  adevărat, nu o femeie.

După epidemia de gripă din iarna anului 1958-1959 când am fost detașată la Salvare timp de câteva luni, s-a întâmplat evenimentul la care ne așteptam și mutarea mea la spitalul Fundeni. O parte din personalul medical a rămas la spitalul Emilia Irza, în frunte cu profesorul A. Rusescu în cadrul IOMC, profesorul I. Nicolau cu un grup de medici a fost mutat la Spitalul Fundeni în cadrul I.M.F. și eu am avut norocul (?) să mă aflu printre ei. Chiar prima gardă în secția de pediatrie am făcut-o eu.  Au fost și colegi care au fost mutați  în rețeaua medicală din oraș. Spitalul Fundeni era pentru mine un spital uriaș și Pediatria era numai o secție, aflată la etajul VI și VII plus internarea de la parter.

În a doua clădire a spitalului era la început numai administrația și laboratorul de chimie. Cele două clădiri erau unite printr-un coridor subteran  Pe parcurs în a doua clădire s-au mutat Clinica de Gastroenterologie, Clinica de Hematologie și Clinica de Chirurgie Cardiovasculară. Era desigur un avantaj pentru pediatrie deoarece  oricând se putea beneficia de un consult multidisciplinar. Pentru un consult ORL, oftalmologic și stomatologic existau cabinete în care lucrau foarte buni specialiști. Spitalul Fundeni a fost construit și parțial utilat pentru a fi spital pentru bolnavii de TBC. Când ne-am mutat noi de la Spitalul Emilia Irza, am fost nevoiți să-l adaptăm pentru nevoile noastre și aceasta nu a fost ușor. Clinicile care s-au mutat la început, la fel ca noi, de la alte spitale, Medicala, Chirurgia și Urologia, mult mai târziu și Neurologia, au avut aceleași dificultăți. Dar am avut și avantaje deoarece am avut o secție de radiologie care funcționa numai pentru pediatrie. Din păcate saloanele de bolnavi erau mari, baia și toaletele erau câte una pe fiecare secție și situate foarte aproape de sala de mese a copiilor. Sunt sigură că acum lucrurile stau altfel .

Tocmai când credeam că m-am obișnuit cu spitalul și mai bine nu poate să fie, din păcate am trăit șoc: În 1961, în urma unui denunț anonim , am fost scoasă de pe schema IMF și mutată la maternitatea spitalului Caritas în funcție de medic primar la nou-născuți. Motivul era “că m-aș fi înscris pentru emigrare în Israel”. Cei mai mulți colegi evrei din toate clinicile chiar au emigrat în acea perioadă și în următorii ani am rămas singurul medic evreu din tot spitalul. După trei săptămâni, cât am stat la spitalul Caritas , m-a chemat profesorul I. Nicolau și mi-a spus că s-a creat pentru mine un post de medic primar pediatru pe linie de spital și m-am întors definitiv la Fundeni  A fost un moment foarte greu, o cumpănă  peste care peste care n-am trecut ușor.

Decesul neașteptat al profesorului I. Nicolau m-a afectat foarte mult. Profesorul Gh. Goldiș, fostul conferențiar, care a dat concursul de primariat odată cu mine, i-a luat locul. Pot spune că eram chiar prieteni buni, dar am regretat mult că l-am pierdut pe profesorul Nicolau.

Un moment de cumpănă pentru spital a fost cutremurul când a fost afectată foarte serios clădirea de bază și a fost nevoie mutarea clinicilor în cealaltă clădire până la finalizarea reparațiilor. Ulterior toate clinicele au revenit la locul lor.

În spitalul Fundeni am avut prieteni și din alte clinici. Doctorul Geo Litarceck , pe care-l admiram încă din timpul când am dat externatul și care a înființat prima secție de ATI  din țară, renumitul chirurg, profesorul  Setlacek , doctorul Niculiu și mulți alții mi-au fost prieteni.

De fapt, Spitalul Fundeni a fost a doua mea casă și acolo mă simțeam cel mai bine. Și evenimentele din decembrie 1989 le-am trăit tot în spital, cu pacienții mei. Tot timpul mi se părea că au nevoie de mine, mai ales după decesul soțului meu. Și totuși, după doi ani am fost pensionată fără un preaviz, de azi pe mâine (nu pe nedrept, căci depășisem vârsta de pensionare).

Și de atunci nu am mai pus piciorul în spitalul Fundeni.

Mirjam Bercovici

București, 01-Oct. 2022