Nu mai am acces la aproape niciuna din casele copilăriei mele. S-au vândut, s-au transformat, au dispărut cu totul. Oamenii din ele au murit. Încerc să le reconstitui din amintiri. Din cuvinte și din tăceri.

Una din cele mai vechi și dragi e legată de un jurământ al tăcerii. Sunt în Dobrogea, la poalele Munților Măcinului, în casa în care s-a născut Mama. Sunt doar cu Bunica. Tocmai am împlinit cinci ani, Bunicul a murit de câteva luni. E toamnă târziu, afară e frig și deja întuneric. Teracota e fierbinte. Atât de fierbinte, că nu pot sta cu spatele lipit de ea. Învăț să cos pe etamină. Stau pe un scăunel la picioarele Bunicii, care coase și ea. Cred că vorbesc mult, întreb și iscodesc, pentru că Bunica îmi propune un joc: să vedem cine tace mai mult.

Avem și o poezioară care dă semnalul de început:

La popa la poartă

E-o pisică moartă,

Cine-o râde și-o vorbi

s-o mănânce coaptă

cu mărar, cu pătrunjel, cu untură de cățel.

Sau, pentru variație gastronomică: cu mărar, cu usturoi, cu untură de broscoi.

Coasem în tăcere. Se aude doar ceasul deșteptător ascuns pe pervaz, între mușcate și flori de ceară: tic tic tic. Am un model simplu de urmat: o floricică cu cinci petale și două frunze, pe care Bunica mi-a desenat-o pe etamină. Trebuie să mă duc pe urma creionului, făcând cu acul și cu ață roșie cruciulițe. Dar ața mi se tot încurcă (mi-am pus o ață de croitor puturos, cum spune Bunica, adică prea lungă). Apoi greșesc linia creionului și nu știu cum să repar greșeala. Mă foiesc pe scăunel. Mă uit la Bunica. Ea coase imperturbabilă, nu se uită la mine, cred că are nevoie de o pauză în care să fie doar cu gândurile și cu durerea ei. Mă chinui, dar nu reușesc să merg mai departe. Nu vreau să vorbesc, pentru că ar însemna că am pierdut la micul nostru legământ de tăcere.

Mă ridic de pe scăunel și mă duc spre ea. Încerc să-i explic prin semne că am nevoie de ajutor. Ridic din umeri și din sprâncene, mă încrunt și-i arăt bucata de etamină. Nu scot un sunet în timp ce gesticulez. Ea mă privește o vreme, apoi izbucnește în râs. Își dă capul pe spate și hohotește lung și tare. Eu mă înviorez, încep să țopăi și să strig: ai mâncat pisica, ai mâncat pisica!!!!

Am câștigat runda asta de tăcere, dar cel mai mult mă bucur că am făcut-o pe Bunica să râdă. Râdea așa de rar după moartea Bunicului. Și-mi plăcea s-o aud cum râde. Avea un râs ușor scârțâit, iar eu îmi imaginam că are o broscuță ascunsă în gât.

Mâncăm apoi cina: lapte cu colărezi. Buni, cremoși, cu zahăr vanilat, care miros ușor a afumat. A uitat Bunica prea mult laptele la fiert pe sobă. Soba în care cocea o dată pe săptămână pâine cu coajă groasă și crocantă, la care și eu contribuiam. Îmi plăcea să mă bag până la coate în covata cu aluat, să apăs cu degetele și cu pumnii, să văd cum aluatul sare elastic înapoi. Când o scotea din cuptor, era tot treaba mea să o ”spăl pe cap”. Adică să o stropesc cu apă rece și s-o înfășor într-un prosop curat, ca să se înmoaie coaja și să fie mai ușor de tăiat. Odată, când a uitat-o prea mult în cuptor și a scos o pâine cu coaja cam prea arsă, am auzit-o pe Bunica spunând că ne-a vizitat Petrache Țiganul. M-a contrariat foarte mult și am alergat la fereastră să-l văd, pentru că eu nu știam pe nimeni care să ne viziteze taman în ziua aceea, în afară de vecina, Tanti Sorica, dar ea vedea mereu, prin portița făcută anume în gardul din fundul grădinii.

Atunci când îmi încheiam nasturii greșit, Bunica îmi spunea că semăn cu Neacșu și mai avea o poveste despre un anume Tatomir care iubea borșul cu știr. Mi-o spunea de câte ori smulgeam știr din grădină și-l aruncam peste gard la rațe și găini.   

Atunci când dispărea cu treburi prin gospodărie, iar eu o strigam speriată că m-a lăsat singură, îmi spunea că s-a dus în podul popii, iar eu o rugam să mă ia cu ea data viitoare, pentru că aș fi controbăit un pic, să văd ce comori ascunde popa pe acolo.

Inventasem și eu un personaj, pe Doamna Dulcea, la care mergeam în vizite imaginare, conducând-o pe Bunica de mână printre rândurile de vie și printre răsadurile de roșii. Doamna Dulcea purta pălărie cu voaletă și ne servea cu cafea și dulceață, așa cum văzusem eu la prietenele celeilalte bunici, de la oraș. Mimam amândouă că bem cafea din ceșcuțe minuscule de porțelan, ne lingeam buzele, ne luam rămas bun de la gazda noastră elegantă, apoi mergeam să adunăm gândacii de Colorado de pe cartofi. Sau să căutăm ouă în cuibarul găinilor. Pentru ca la prânz să pregătim o omletă, un cuvânt pe care-l adusesem cu mine de la oraș și pe care Doamna Dulcea îl pronunța cu un pic de infatuare, ridicându-și voaleta de pe ochiul stâng.

Casa în care conviețuiam alături de Petrache, Doamna Dulcea, Neacșu și Tatomir s-a vândut când eu aveam 6 ani.

Dar pe Bunica, cu părul ei cărunt, prins la spate în spelci sidefii, cu ochii ei albaștri, cu râsul care-i suna de parcă avea o broscuță în gât, o port cu mine. Iar locul copilăriei mele s-a transformat într-o casă mobilă, ca un fel de carapace de țestoasă în care conviețuiesc Petrache, Neacșu, Doamna Dulcea, Tatomir. Împreună cu toate cuvintele, tăcerile, poveștile și râsul de atunci.  

Doina Gecse-Borgovan