L-au întrebat de ce investeşte atâta efort în decorarea vârfului clădirilor pe care le proiectează. La urma urmei nimeni nu le va vedea.

Le-a răspuns: “Iertaţi-mă, Excelenţă, îngerii le vor vedea.”

Un perfecţionist ca nimeni altul, arhitectul modernist catalan Antoni Gaudi, al cărui nume este omolog cu oraşul Barcelona, a rostit aceste cuvinte referindu-se la turlele catedralei Sagrada Familia, proiectul cel mai drag inimii sale, căruia i-a consacrat ultima parte a vieţii, curmate pe neaşteptate înainte de a-şi duce construcţia la bun sfârşit. Un edificiu în stil neogotic, original şi excentric, care îţi poate solicita adaptarea sau ajustarea unei estetici convenţionale și îmbrăţişarea unui stil intrepid coloristic și structural. Când am vizitat catedrala în 2006, interiorul ei era încă un imens şantier, dar construcţia progresează şi se estimează că va fi terminată în 2026, când se vor împlini 100 de ani de la accidentul fatal cu tramvaiul.

Replica lui Gaudi la întrebarea arhiepiscopului care îi vizita catedrala în construcţie și atenţia lui la detaliu sunt trăsături valabile și pentru clădirile civile care au precedat-o, imobile executate pentru diverşi patroni care îi apreciau stilul, marcat la început de influenţe orientale (Casa Vicens), dar evoluând ulterior spre un stil naturalist care îi oferea mai multă libertate de creaţie și de explorare a naturii.

Se cunosc şi sursele lui de inspiraţie; se ştie exact ce peşteri a vizitat, ce scoici pe un anume ţărm sau ce munți i-au furnizat material de creaţie.

Gaudi se încadrează în stilul modernist Art Nouveau, utilizând forme ondulate și fluide (Casa Battló și Casa Milà), dar diferă în aspecte esenţiale de alţi arhitecţi care au adoptat acest stil. A folosit materiale ieftine, cioburi de ceramică (trencadis) în combinaţii pline de fantezie pentru decorarea faţadelor şi, mai ales, a acoperişurilor.

Forma clădirilor lui nu este un simplu capriciu stilistic, ca în cazul altor arhitecţi din curentul Art Nouveau, iar inovaţiile lui din domeniul mecanicii şi geometriei i-au permis să se debaraseze de contraforți și de alte elemente de sprijin în planul catedralei. Astfel, chiar în perioada sa de creaţie neogotică, atunci când a conceput catedrala Sagrada Familia, el transcende arhitectura gotică tradiţională. Și clădirile lui civile îşi sustin greutatea fără sprijin exterior, cu ajutorul unor grinzi din fier curbat, ceea ce îi permite să onduleze faţadele caselor, eliberate de orice rol structural. Realizează o eficienţă optimă arhitecturală, o armonie perfectă între domeniul funcţional și cel estetic!

Casa Battló este decorată în întregime cu ceramică viu colorată, un mozaic care epatează. Acoperişul sugerează solzii unui un balaur (motiv reluat în Parcul Güell, situat pe o colină a Barcelonei, unde te întâmpină un balaur, cunoscut ca El Drac) și atmosfera creată este una de basm.

În schimb Casa Milà, ultima lui clădire civilă înainte de a se dedica total proiectului catedralei, este mai austeră, cu faţada nedecorată, deşi ondulată ca valurile mării şi cu balcoane de fier forjat tot pe teme acvatice, motive care apar şi pe scara interioară şi la ieșirea somptuoasă spre acoperiş. “Sobrietatea” permite jocul natural al soarelui şi umbrei pe faţadă, dar locuitorii Barcelonei, obişnuiţi cu stilul flamboiant al Casei Battló, au fost decepţionaţi şi au denumit casa La Pedrera (Cariera de piatră).

Pe acoperişul vălurit și el, te întâmpină o armată de războinici gigantici din teracotă, adică vreo 30 de coşuri, izolate sau în grupuri de 3 sau 4, o adevărată pădure, sau poate luptători care păzesc clădirea. Acoperişul e al lor şi ei îl domină. Decoraţi cu marmură sau cu fragmente de ceramică multicoloră, ei îţi iau ochii în soarele orbitor. Surprinzător, inspiraţia acestor giganti au fost nişte scoici de mare!

Ei îmi amintesc de armata de războinici de teracotă pe care am admirat-o la Xian, în China, în 2015. Rolul lor era exclusiv să-l apere pe împărat în viaţa de apoi. Ce deosebire! Luptătorii de pe acoperiş nu sunt în serviciul unei elite restrânse. Ei îi păzesc pe toţi vizitatorii de pe acoperiş, privirea lor binevoitoare te pătrunde, tu îi priveşti şi ei îţi întorc privirea.

În atmosfera de basm de pe acoperiş redevii copil. Am întâlnit numai persoane zâmbitoare pe cărările şerpuitoare de pe acoperişul Casei Milà, unde zăboveşti şi nu măsori prea strict timpul petrecut în comunitatea închegată ad-hoc sus, deasupra Barcelonei. Îţi dai seama că, de fapt, indiferent unde te vei afla, tu nu vei părăsi niciodată Barcelona.

 ***

Dar ce mi-a venit aşa, deodată, să-mi relatez impresiile despre clădirile lui Gaudi? De ce tocmai acum, la atâta timp după vizita mea la Barcelona? Şi de ce m-am axat pe tema acoperişurilor lui, oricât de fermecătoare ar fi ele?

Ideea eseului meu o atribui articolului “Ode to Rooftops”/Odă acoperişurilor, publicat în ediţia online a revistei The Paris Review. Sunt amintiri din anii studenţiei, petrecuţi în mare măsură pe acoperişul imobilului în care locuia, dar și citate din operele scriitorilor influenţaţi de panorama de acoperişuri admirate de la fereastra atelierelor lor situate la mansardă și mai ales o filtrare a amintirilor pline de nostalgie ale autoarei, Jessi Jesewska Stevens, prin prisma epocii actuale.

“O sursă preţioasă de imaginaţie. Asemenea unui vapor, o unitate plutitoare de spaţiu, un loc fără de loc,… care a cedat infinităţii oceanului” (Michel Foucault); “ondulaţiile unei mulţimi de acoperişuri, asemenea valurilor unei mări nemişcate” (Balzac); “Din acel moment [după ce s-a mutat la Paris], începând de la vârsta de douăzeci de ani, visul meu era să scriu un roman în care Parisul, cu oceanul său de acoperişuri, să fie personajul principal, asemănător corului din tragediile greceşti din antichitate” (Emile Zola).

Poate acoperişurile sunt într-adevăr corul vieţii urbane, spectatori indiferenţi ai dramelor pedestre. Adaugă Stevens: În infinitatea cerului – care o înlocuieşte pe cea a oceanului – ele provoacă jocul imaginaţiei și proiectarea unei vieţi private. Afli secrete care numai pe acoperiş puteau fi divulgate. Expunere sufletească și multà vulnerabilitate.

Cel mai bun acoperiş, după părerea ei, este simpla şi umila platformă de gudron. Cu cât accesul la acoperiş este mai dificil, cu atât el este mai folositor scopului de a evita priviri iscoditoare şi nedorite. Trăim în epoca supravegherii digitale şi, până ce supravegherea va coloniza cerul, acoperişul oferă cel mai bun refugiu în aer liber, unde putem evita senzaţia neplăcută că un aparat invizibil ne înregistrează cea mai mică mişcare.

Eliberarea totală de ochii altora este iluzorie, poţi fi văzut din blocurile vecine, totuşi acoperişul îţi promite o evadare parţială într-un spaţiu public și privat în acelaşi timp, unde regulile stricte de comportament public şi-au pierdut valabilitatea sau au devenit fluide.

În acest spaţiu semi-public, regulile impuse sunt înlocuite cu o auto-reglementare, de exemplu trebuie multă grijă să nu cazi de la aceste înălţimi vertiginoase, o auto-reglare care ajută la cunoaşterea de sine, la testarea limitelor proprii şi impunerea lor cu stricteţe. E un spaţiu paradoxal, care suprapune auto-supravegherea: posibilitatea să te observi prin perspectiva unui martor potenţial.

Acoperişurile nu încurajează viaţa în mod natural, e ca o expediţie pe lună, dar e o evadare care invită la o nouă folosire a acestui spaţiu abstract şi neconfortabil. Pictorul american John Sloan şi-a dedicat cariera zugrăvirii vieţii de acoperiş în New York City în epoca unei (sub)culturi numite tenement era rooftop life. În picturile lui îi vedem pe locuitori jucând cărţi, spălând rufe, spălându-se pe cap, relaxându-se, sau gătind în acest spaţiu care promitea tot ce camera lor minusculă nu le poate oferi.

Astfel acest nicăieri sau “heterotopie” (Foucault), acest liman spoit cu smoală și suspendat în infinitatea cerului, devine în mod magic un loc anume: o bucătărie, o spălătorie sau o bodegă.

***

Acoperişul de gudron, cu dificultăţile lui de acces, avea în vedere o anumită clasă socială, dar de când s-au introdus lifturile, apartamentele de lux au migrat în sus şi multe acoperişuri au fost acaparate de baruri și restaurante elegante, au devenit spaţii care impun reguli de comportament până la expectativa epuizantă de a pretinde că te distrezi, că savurezi priveliştea.

Se întreabă autoarea: “Cei bogaţi şi-au rezervat deja, ca întotdeauna, dreptul la un mandat de exceptare de la reguli. Ce nevoie au ei de acoperişuri?”

***

În acest articol am încercat să prezint două viziuni aparent contrastante: acoperişurile lui Gaudi, cu preocuparea lui de a le ornamenta până la exces, dar cu mult talent și migală, şi pledoaria lui J.J. Stevens în favoarea simplităţii unui acoperiş dezbărat de orice decoraţie, pe suprafaţa inospitalieră a unei platforme triviale unse cu smoală, austeră ca o scenă despuiată de orice decor dintr-o piesă de teatru modernă pe care se joacă eterna dramă umană!

Bineînţeles, clădirile din Barcelona erau destinate unor locatari aparţinând unei alte trepte sociale. Comandate de patroni bogaţi, ele au funcţionat ca locuinţe private înainte de a fi transformate în muzee. Locuitorii nevoiaşi din New York City care îşi fac viaţa pe acoperiş aparţin, din contră, unei clase sociale lipsite de mijloace materiale.

Şi totuşi, dincolo de discrepanţa estetică izbitoare a înfăţişării celor două feluri de acoperiş, similarităţile abundă. Vorbim de un spaţiu nelocuibil, vizitat de oameni, dar și de îngeri, un refugiu de la lumea pedestră a străzilor şi a trotuarelor amenajate și reglementate și, mai ales, locul preferat al muzelor, un rezervor inepuizabil de imaginaţie înaripată.

Bibliografie

https://en.wikipedia.org/wiki/Antoni_Gaudi

Gaudi’s Roofs

https://theculturetrip.com/europe/spain/articles/5-fabulous-fairytale-buildings-and-their architect/

https://www.theparisreview.org/blog/2020/03/05/ode-to-rooftops/?utm_source=THE+Paris+Review+Newsletter&utm_capaign+b72c609808-EMAIL_…

Marina Zaharopol