O știu de când mi-o amintesc pe Mama. Zâmbește mereu, chiar și cu ochii, catifelați, negri – se îngustează odată cu ridicarea colțului buzelor, fine, ușor asimetrice, discret rujate. Vorbește în surdină, o voce caldă, ușor guturală. E sveltă, îmi pare înaltă, elegantă, păr scurt, castaniu închis, pielea albă, mătăsoasă. Îmi place mirosul ei când mă îmbrățișează. Mă aseamănă fiicei ei. Care fiică? Are doar un băiat, pe Andrei, mai mare cu câțiva ani – nu mulți – să tot fie vreo trei sau patru. Nu știu exact. Noi, copiii, fratele și cu mine o numim Tante Magda. Mama i se adresează direct: Magda. Ea este Magda Deutsch. Soțul ei, Jóska bácsi, Jóska Deutsch, e mare figură. Are pe birou portretul lui Stalin.

Tante Magda vine adeseori la noi în vizită. Ne aduce bunătăți: pască și portocale. Ciocolată n-avem voie, decât uneori, la ocazii speciale. Nici nu ne-o dorim prea mult. Mie îmi place cel mai mult pasca. Foiță de făină vălurită, ușor friabilă, cu mici pete maronii de la focul coacerii, crocantă, miamm… O mănânc, goală, fără nimic, crac, și din nou: crasp, tot așa.

Uneori ne ducem în vizită la familia Deutsch. Au un apartament tare frumos, mare și cu scară interioară ce duce la biroul lui Jóska bácsi și la camera lui Andrei. Umblăm în patru labe după jucării, Andrei știe șah, îl învată pe fratele meu și joacă sah cu tatăl său, Jóska bácsi. Eu casc ochii de jur împrejur: sufrageria are o nișă cu pat: locul unei eventuale servitoare. O canapea, o măsuță, alături ușa spre bucătărie, apoi, mult îndrăgitele mele scări miraculoase spre etajul unde se află Andrei și biroul lui Jóska bácsi, cel cu Stalin pe birou, dar asta nu mai miră pe nimeni, știm de la defilare, când ne duc părinții de mână sau în cârcă; scandăm: ”URSS, bastionul Păcii e!” Tante Magda mă întreabă dacă-mi place casa. ”Daa” spun eu fermecată și atunci Tante Magda îmi zice că dacă mă mărit cu Andrei, va fi casa mea. ”Bine” zic, dar nu prea știu ce înseamnă să mă mărit – așa ca Mama și Tata?! Hmm, să mă gândesc. Sunt mică, deocamdată.

Tante Magda ne mai aduce reviste, din alea nepermise, străine, unele americane, de exemplu The New Yorker cu desenele unui oarecare Getz, Tante Magda ne recomandă să-i scriem, poate suntem rude, nu se știe niciodată. Ea lucrează la revista Korunk, are acces la presa de peste mări și țări, despre care am auzit pe la radio – dar n-avem voie să spunem, nici măcar să zicem că știm. Magda și Mama sunt nedespărțite. Când nu e una, e cealaltă. Dacă Mama e de gardă la Clinică și Tata se întâmplă să fie tot de gardă la Clinica lui, deși o avem pe Thezi, nemțoaica, Tante Magda vine cu Andrei ori singură și stă cu noi. Am fost operați amândoi de amigdale. Stăm în casă, deocamdată în singura cameră a familiei, Thezi e ocupată la bucătărie și Magda vine cu filme: role de proiectat pe pereți. Povești, istorioare care ni se citeau din frații Grimm sau din colecțiile adunate de Ispirescu. O minune să le vezi!

Trece timpul, trec anii. Am văzut că Tante Magda are un număr tatuat pe antebraț. Alt număr are Jóska bácsi. De ce? întreb, ce e asta? Număr din lagăr, scrijelit de oameni răi. Care oameni? Nemții cei fasciști, naziștii! Păi nemțoaică e și Thezi a noastră. A stat și ea în lagăr. Mi se explică: e cu totul altceva. La fel ca Tata, prizonier în Dombas, căzut pe frontul de la Iași în 44 după ce fusese recrutat cu forța, medic fiind și universitar la Grete Popa (Profesorul Grigore T. Popa, al cărui nume îl poartă Academia de Medicină din Iași). Nici două săptămâni n-au trecut și s-a trezit prizonier, luat pe sus, aproape să-l împuște când a strigat: ”Nie streliaite, ia vraci” (nu trageți, sunt medic!) și l-au împins cu baionetele într-un cort cu paie răsfirate pe pământul bătătorit, loc unde colcăiau păduchii de s-a îmbolnăvit de tifos exantematic și i-a căzut mult din păr. A lucrat, apoi, în spitalul de campanie, printre ucrainenii, zilnic beți de ura față de Stalin, înjurând toți rușii, adeseori incapabili să țină un bisturiu, fiind înlocuiți de Tata, noapte de noapte, pentru salvarea cui se mai putea.

Numerele tatuate, obsesive. Nu încetam să întreb. Mi se răspunde: oamenii răi, naziștii. Tante Magda și Jóska bácsi au fost primii la care mi-a fost dat să văd aceste urme de neuitat ale criminalității devianțelor politice. Mai târziu le-am văzut la alții: Edith Fischer, Bobo Rosenberg, Eva Pamfil, familia Rosenthal, vecinii noștri.

Tante Magda e îndrăgită de toți. Până și Thezi, săsoaica, fostă prizonieră în Urali, ridicată la 18 ani din satul ei, se bucură de vizitele Magdei, chiar dacă știe bine de unde vine. Se înțeleg perfect în germană și glumesc împreună. Bunica maternă, cea prea catolică, îi vorbește tot în germană – dar pe aceasta o înțeleg mai greu. De unde să aflu, mică fiind, că dialogul lor este în idiș, limbă pe care bunica o vorbea în copilărie cu mama ei, născută Mazewski, căsătorită din mare amor cu Pan Guminski, vlăstarul unei vechi stirpe polono-catolice, motiv pentru care ambele familii au repudiat cuplul. Întreg neamul străbunicii a pierit în iureșul celui de al Doilea Război Mondial. A scăpat doar ea, măritată sub flamura papalității, refugiindu-se cu soțul și cei trei copii.

Povestea e mai lungă, fiindcă abia după decenii aveam să aflu adevărul despre complicatele mele origini și natura iubirii proiective ale acestor mame de băieți concepuți după eliberarea părinților din lagărele de exterminare naziste. Tante Magda îmi repeta că semăn cu fetița ei, or noi știam că-l are doar pe Andrei. Mai încolo aveam să aflu că avusese o fiică și un alt soț, ambii uciși la Auschwitz – fetița avea atunci sub zece ani. Dar și Jóska bácsi își pierduse fiul odată cu prima soție, tot acolo. S-au întâlni după încheierea războiului, erau, cum s-ar zice… dintre supraviețuitorii norocoși. Astfel, au întemeiat o nouă familie, bucuroși de nașterea lui Andrei care se tot îmbolnăvea, prilej s-o cheme mereu pe Mama, medic pediatru. Magda mă vrea parte din familie, fiindcă-i semăn fetiței dispărute, iar Andrei se va însura într-o zi, și, iată, eu sunt aici. Dar aceeași dorință o are și Bobo Rosenberg, sperând ca Peter să mă ia de soție imediat după majorat.

Până acolo mai e timp, nimic nu rămâne permanent, familia Deutsch s-a mutat din frumoasa locuință de vis-a-vis de Tribunal. Au primit un apartament mai mic, dar cochet, într-un imobil vechi de lângă Grădina Botanică. Ne mutăm și noi aproape de Clinica unde lucrează Mama, suntem tot mai aglomerați cu școala, distanța e mai greu de parcurs, Andrei se pregătește pentru studii de arhitectură care-l interesează și pe fratele meu. Tante Magda și Jóska bácsi îmbătrânesc, părinții la fel. Mama și cu mine îi vizităm cel mai des. De această dată, ducem noi pachețele cu bunătăți – piața e departe de strada Republicii.

 Într-o bună zi, încă student fiind, Andrei s-a decis să plece în Israel. Și dus a fost. Și-a chemat părinții în vizită. La întoarcere, ne-au povestit pe îndelete ce și cum, ușor speriați de austeritatea condițiilor de trai ale imigranților adunați de prin toată lumea. Însă nici traiul aici nu promitea orizonturi tocmai roze, socialismul se întărea pe zi ce trecea, în național-socialism cu tente de xenofobie accentuată și antisemitism mut, dar perceptibil. Intrigată de șoaptele ”conspirativ reprobatoare” ale unor colegi de școală, de câte ori venea vorba despre evrei, m-am încuiat cu Mama în baie s-o întreb pentru ce și de unde suspiciunea și neîncrederea față de prietenii noștri. Eram încă în primele clase gimnaziale. Cu un tact și o răbdare care nu-i era obișnuită, Mama s-a apucat să-mi explice despre civilizația Cărții / cărților, inteligența, precum și aptitudinile pragmatice ale celor ”aleși”, drept pentru care erau invidiați și neînțeleși, fiind deopotrivă în permanent refugiu, străini prin religie și cultură de neamurile în mijlocul cărora erau nevoiți să trăiască. Așa deci, erau altfel, vasăzică! E bine așa. Și noi suntem ”altfel”. Ce e rău în asta? Vorbim în casă mai multe limbi – mai puțin maghiara – deși Jóska bácsi și Tante Magda vorbesc ungurește în casa lor. Tante Klara B. nu știe românește, dar ne învață franceza prin germană, ai mei s-au refugiat dintr-o zona germano-româno-polono-ucraineană cu frânturi de rusă, o limbă pe care Tata a învățat-o perfect în prizonierat.

În cele din urmă, Tante Magda și Jóska bácsi au plecat în Israel la fiul lor, Andrei. Ne-am scris o vreme. Apoi s-a lăsat tăcerea. Tăcere îndelungată, învăluitoare, până ce verișoara noastră Vanda, mutată la Varșovia a trecut prin ghetoul orașului și a avut șocul vieții sale, din care a reieșit o parte a documentelor originii noastre, atent ascunse, nu înțeleg nici azi, de ce.

Monica Gheţ