La fiecare sfârșit de an mă gândesc la acele zile din decembrie 89. Mă ajută și faptul că încă îmi mai păstrez jurnalul din acea perioadă. Ca prin minune, pentru că restul caietelor în care scrisesem în copilărie și adolescență s-au rătăcit pe parcursul repetatelor mele mutări.

Mă bazez, deci, nu doar pe amintiri, ci și pe descrieri detaliate și zilnice pe care le-am făcut din 22 și până în 28 decembrie.

În 22 decembrie 1989, pe la amiază, făceam fără tragere de inimă exerciții la matematică. Eram în clasa a zecea, iar perspectiva de a continua și după treapta a doua la un liceu cu profil de matematică-fizică mă îngrozea. Eram total nepricepută la matematică, fizică și chimie, iar nivelul la care se preda era atât de ridicat, încât abia puteam să țin pasul cu colegii mei. Părinții îmi găsiseră o profesoară tânără și prietenoasă care să mă ajute, dar pe care reușisem să o exasperez cu pasivitatea mea. Adevărul e că eram complet demotivată și refuzam să lucrez suplimentar, inventând felurite pretexte copilărești.

Asta făceam și în dimineața de 22 decembrie, pierzând timpul și uitându-mă cu coada ochiului la setul de probleme pe care le aveam de rezolvat până după-amiaza când trebuia să mă duc la meditații.

Mă gândeam la filmul pe care îl văzusem la cinema cu o seară înainte, mă tot uitam pe geam, îmi sunam prietenele, ca să treacă ziua mai ușor.  Ca să-mi găsesc de lucru, am deschis radioul și am înlemnit. Era tocmai momentul în care elicopterul cu soții Ceaușescu își lua zborul de pe clădirea Comitetului Central. Uimită și speriată, l-am sunat pe Tata la servici și l-am întrebat dacă știe ce se întâmplă la București. Mi-a răspuns pe un ton exaltat, aproape strigând, că suntem, în sfârșit, liberi.

Pentru că nu reușeam să înțeleg prea bine ce se întâmpla, recunosc că principala mea bucurie a fost că scap de ora de matematică. Tata a spus să rămân acasă și să-l aștept.

Apoi un coleg din blocul de vis-a-vis m-a strigat la geam și mi-a spus că la Alimentara s-a băgat unt. Am înșfăcat o plasă și banii și am fugit să mă așez la coadă. Cartela de alimente și cartela de pâine erau în grija mea. Cumpăram o franzelă și jumătate pe zi, porția cuvenită pentru trei persoane. Tot eu ridicam lunar rația de făină, zahăr și ulei. Era contribuția mea la bunul mers al gospodăriei noastre. Și tot eu stăteam la cozi atunci când se zvonea în cartier că urmează să ”se bage” ceva la Alimentara.

În ziua asta de 22 decembrie, coada la unt nu era foarte lungă, iar când mi-a venit rândul vânzătoarea mi-a spus că pot să cumpăr câte pachete doresc. Am făcut aroganța să cer patru pachete și nimeni n-a avut nimic împotrivă.

Îmbătată de acest succes neașteptat, am ieșit din magazin și am început să strig pe sub balcoane: la alimentara se dă uuuuunt! Am cumpărat untul libertățiiiii! Agitam pachetele în aer și nu-mi era rușine de exaltarea mea, pentru că toată lumea din jur se comporta la fel. Strigam, râdeam, ne îmbrățișam. Am văzut la scurt timp și alți vecini cum ies alergând din blocuri și fugind să cumpere … untul libertății.

Adnotarea din jurnal din 24 decembrie mă tulbură cel mai tare. Deja din noaptea de 23 decembrie a început să se tragă și la Brăila. Și pentru că blocul meu era la doar câteva sute de metri de județeana de partid, nu doar auzeam gloanțele, dar le și vedeam cu ricoșează în clădirile vecine. Îmi amintesc că am astupat ferestrele cu pături și că n-am dormit deloc, stând întinși pe covor, speriați de zgomote și de zvonurile că teroriștii intră în case și măcelăresc familii întregi.

La Brăila au murit atunci 42 de oameni și 101 au fost răniți.  Printre ei, un soldat în termen, împușcat  în zona capului, care s-a refugiat la noi în bloc. L-am văzut într-o baltă enormă de sânge, palid și respirând greu. Am ieșit în stradă și am chemat în ajutor un alt soldat pe care l-am întâlnit la câteva sute de metri de clădire. În urma rănitului a rămas o cantitate uriașă de sânge și câteva gloanțe, pe care, împreună cu N, prietena mea de-o viață, le-am adunat și le-am dus în casă. N-am avut curaj să le spunem părinților despre captura noastră, pe care am ascuns-o într-o cutie de carton, la mine în cameră. Îmi amintesc și astăzi culoarea arămie a cartușelor și cea gri metalizată a gloanțelor propriu-zise, dar și răceala lor catifelată. După două zile în care ne-am frământat și ne-am făcut tot felul de idei despre ce am putea face cu ele, le-am pus într-o pungă și am ieșit să le predăm soldaților care patrulau pe lângă blocul nostru. Nu se mai trăgea deja, însă toată lumea era din cale afară de speriată și nervoasă. Soldații pe care i-am abordat, toți tineri un pic mai mari decât noi, ne-au înjurat pe mai multe voci și ne-au gonit, spunându-ne că ne-am pierdut mințile de umblăm pe acolo ca pe bulevard.  Noi însă ne imaginam că suntem ca Ecaterina Teodoroiu sau măcar ca Măriuca din Borzești, iar adrenalina ne făcea să nu sesizăm pericolul unui glonț rătăcit care ar fi putut să ne nimerească.

Alte fapte de vitejie nu am mai comis, asta și pentru că părinții ne-au interzis să mai ieșim din casă. Ne-am petrecut restul zilelor tricotând cu rândul un fular albastru pe care niciodată nu l-am terminat. Și pentru că trebuia să folosim cumva untul libertății, am căutat în cartea de bucate a Silviei Jurcovan o rețetă de prăjitură care să conțină cât mai mult unt, un lux pe care nu ni-l mai permiseserăm de foarte mulți ani.

Am ales împreună cu N. o rețetă de tort Joffre deosebit de complicată, în care intrau 10 ouă și două pachete de unt. Probabil că ai mei erau prea prinși la televizor, așa că ne-au lăsat să ne facem de cap în bucătărie. Am muncit aproape o zi întreagă, topind unt, frecând gălbenușuri, cântărind zahăr și cacao. Rezultatul a avut un aspect îngrozitor și un gust divin. L-am mâncat cu lăcomie, uitându-ne fără pauză la televizor.

N. mi-a povestit de curând că în pandemie, din plictiseală și nostalgie, a încercat din nou rețeta noastră de tort Joffre. Îmi trece și mie prin cap în fiecare an decembrie să o încerc, însă numărul enorm de calorii și metabolismul care parcă dă semne de încetinire mă face să mă tot răzgândesc.

Nici pe andrele n-am mai pus mâna și parcă aș vrea să încep iar să împletesc, să văd dacă e adevărat ce se spune că și tricotatul e ca mersul pe bicicletă.

Nu există o morală la povestea asta. Există doar nostalgie și amintirea unei înflăcărări pe care niciodată de atunci n-am mai trăit-o.

Doina Borgovan