Amintiri despre pâine

De mâine nu mai mănânc pâine, pentru că îngraşă îmi promit în gând, după gimnastica de dimineaţă, dezamăgită de indicaţiile necruţătoare ale cântarului. Doar două felii de pâine prăjită şi se cunoaşte! Pâine de secară prăjită, mai exact „pâine aleasă” din secară şi seminţe, pe care am ales-o adăstând în faţa raionului de panificaţie şi studiind, pe îndelete, toate specialităţile de pâine: albă, integrală cu şi fără seminţe, cu şi fără gluten, cu cartofi, mazăre, ceapă, pâine rustică, pâine dietetică, pâine cu făină de mălai, pâine bavareză şi câte şi mai câte. Abundenţa de sortimente mă lasă descumpănită şi aproape incapabilă să mă decid, dar mă îndeamnă să depăn şi amintiri. Pâinea, pomenită în binecuvântarea evreiască şi în rugăciunea de zi cu zi a creştinului, o păstrez în amintirile mele şi în amintirile moştenite de la ai mei…

Pâinea din amintirile tatei.

Tata mi-a povestit puţin despre viaţa lui şi aproape nimic despre cele îndurate la Auschwitz… Două dintre acele câteva amintiri preţioase, pe care mi le-a împărtăşit, sunt legate de pâine.

Tata, Imre Székely, şi fratele său, Laci, în anii 1930

În anii 1929-1930 – când tata avea vreo 8 ani, familia, care o dusese destul de bine, a fost lovită simultan de criza economică – în urma căreia şi-a pierdut băcănia – şi de boala îndelungată a mamei, după naşterea celui de al doilea copil. Bruma de economii a familiei s-a dus pe plata medicilor şi trăiau pe sponci din ceea ce câştiga tatăl tatălui meu, din munci ocazionale. În aceste condiţii, tata a fost nevoit să muncească de la vârsta de 9 ani (împliniţi în 1931). Lucra după amiezile la un atelier de împachetat ceai unde mirosul de iasomie i se imprima în haine.  Dacă-şi făcea norma, la finalul zilei i se plăteau 18 lei. „Pe atunci o pâine costa optsprezece lei şi eu o cumpăram zilnic, în drum spre casă” îmi povestea tata descriindu-mi sugestiv cum îşi câştiga pâinea, încă din vremea copilăriei.

La 18 ianuarie 1945 a început evacuarea masivă a lagărului de la Auschwitz, din cauza apropierii Armatei Roşii (lagărul avea să fie eliberat peste mai puţin de zece zile) şi toţi deţinuţii care mai erau în stare să meargă au fost încolonaţi în convoaie şi trimişi în marş forţat către interiorul Germaniei. Tatăl meu, Imre Székely, a făcut acest marş epuizant. Cei care rămâneau în urmă sau se împleticeau erau împuşcaţi în cap. Drumul era presărat de trupurile neînsuflețite ale deţinuţilor seceraţi de gloanţe. După o scurtă oprire în lagărul de la Bolkenhain – unde se adunaseră trei-patru mii de prizonieri care dormeau pe jos, în clădiri de beton neîncălzite, rebegind în gerul de ianuarie – o parte dintre häftlingi, printre care şi tatăl meu, au fost îmbarcaţi în vagoane de marfă descoperite. Li s-a dat câte un sfert de pâine cazonă şi 100 de grame de margarină, spunându-li-se că trebuie să le ajungă trei zile, până vor ajunge la destinaţie. Unii dintre deţinuţi, rupţi de foame, au mâncat toată porţia spunându-şi că sătui aveau să reziste mai bine la drum.Tata şi-a împărţit porţia de pâine pentru trei zile. Dar călătoria a durat şapte zile încheiate, fără să li se mai dea absolut nimic de mâncare…Cumpătarea de a-şi fi drămuit fiecare coltuc de pâine i-a salvat viaţa. Mulţi dintre ceilalţi prizonieri şi-au sfârşit zilele înfometaţi şi doborâţi de ger. Ningea peste cadavre şi Tata, îmbrăcat în zeghea subţire  de häftling, se înfăşurase într-un petec de pătură roasă, până la urzeală. La un moment dat a aţipit şi o rafală de vânt i-a smuls pătura din mână, ridicând-o în văzduh. Tata a urmărit cu privirea zdreanţa care-i ţinuse, cât de cât, de cald şi s-a gândit că aşa i se spulberă şi ultima  şansă de a supravieţui. După şapte zile au ajuns la Buchenwald. Aproape jumătate dintre deţinuţi muriseră în timpul acestei călătorii cumplite…

tren cu deportaţi, desen

Oricât de sătul ar fi fost la sfârşitul mesei, tatăl meu – asemeni altor foşti häftlingi – obşnuia să mai ia cu el o felie de pâine.

 

Cartele, cartele

Când eram elevă în clasele primare, mă trimiteau zilnic să cumpăr pâine la magazinul din cartier. Îmi dădeau 2 lei şi cartelele zilei, ca să aduc porţia cuvenită familiei noastre. Cartela era un dreptunghi de vreo 2 centimetri pătraţi, decupată de pe o coală colorată  – în roşu, galben sau bej, în funcţie de statutul social al persoanei – care, asemeni unui calendar, avea imprimate dreptunghiuri cu zilele lunii. Culorile codificau gramajul cuvenit: roşu pentru privilegiaţii regimului (activiştii de partid, militari, funcţionari de stat,etc), galben pentru oamenii de rând activi şi bej pentru pensionarii care primeau gramajul cel mai mic.

Magazinul de pâine mirosea îmbietor. Pe rafturile de lemn erau orânduite pâinile mari, ardeleneşti, rotunde şi rumene. Când întindeam cartelele şi banii, vânzătoarea vânjoasă scotea cu uşurinţă o pâine, o despica cu un cuţit care, străbătând coaja crocantă şi miezul elastic, scotea un sunet care-mi dădea fiori din creştet până în tălpi (mai târziu, cineva mi-a spus că frecvenţa acestui sunet era egală cu frecvenţa de bază a corpului meu şi rezonanţa provoca senzaţia aceea stranie, aproape de nesuportat). Dar apoi venea şi răsplata. După ce tranşa pâinea, vânzătoarea măsura din ochi bucata  cea mai potrivită, însă întotdeauna era ceva mai uşoară, aşa că mai adăuga o bucăţică pentru a nimeri gramajul corect. Bucăţica aceea de pâine proaspătă, aromitoare,  cu un gust divin, era răsplata mea de cumpărătoare cuminte şi ascultătoare.

Cartela de pâine din anii 1950

Cam în perioada în care am intrat în clasa treia au fost desfiinţate cartelele, au apărut franzelele albe, cornurile, covrigii, japonezele şi alte specialităţi de panificaţie. Pâine era din belşug, chiar dacă şi-a mai pierdut din gustul ei autentic, ardelenesc.

În anii 1980 a reapărut penuria de produse alimentare. Dacă nu te sculai cu noaptea în cap, ca să stai la rând, riscai să rămâi fără pâine, lapte, unt, ouă, făină, zahăr.  Pâinea din acea perioadă avea o culoare dubioasă, fiind preparată din făină neagră (se zvonea că era măcinată din grâu furajer), în amestec cu cartofi şi mazăre. Deseori, când o tăiai felii, se dovedea că miezul era clisos sau de-a dreptul cavernos. Franzela sau pâinea albă erau o raritate şi se dădea pe sub mână. Navetiştii cumpărau pâine de la oraş şi o duceau acasă, la ţară, unde nu aveau destulă făină să-şi coacă pâinea în cuptor. Poate că acesta a fost şi motivul pentru care pâinea a fost din nou raţionalizată. Cartela anilor 1980 era diferită de cea a anilor de după război. De fapt era un carton alb pe care era trecut numele capului de familie, adresa şi numărul membrilor de familie, iar rubricile cu data erau bifate de vânzătoare. Acest document important – purtând precizarea că, în caz de pierdere, nu se înlocuieşte  – îl păzeam ca pe ochii din cap.

Cartela de pâine din anii 1980

Totuşi, se întâmpla să nu „apuci” la pâine nici pe bază de cartelă, mai ales dacă te duceai la magazin după amiaza sau seara. De aceea mă trezeam la prima oră şi alergam la „coadă” la pâine, la unt, la mezeluri şi la ce se mai spera că „se va da”. Uneori „îmi ţineam loc” la mai multe rânduri şi „le ţineam locul” altora la rândul la care mă aşezasem eu. Prin această într-ajutorare „apucam” la mai multe produse de strictă necesitate, pe care le duceam triumfătoare acasă.

 

Pâine de casă

În mod interesant, în „epoca de aur” nu am rămas niciodată fără pâine, însă am păţit-o la începutul anilor 1990, când încă nu apăruseră magazinele nonstop şi, concentrată la elaborarea unui referat de doctorat, am uitat să mă duc să cumpăr pâine. Cum nu i-am rugat nici pe cei doi bărbaţi ai familiei ca să facă această cumpărătură, ne-am trezit fără pâine taman la sfârşit de săptămână. Plină de elanul revoluţionar care ne cuprinsese pe toţi, în acele vremuri, m-am apucat să fac pâine de casă. Aveam făină de „trei nule”, mama mi-a dat drojdie şi indicaţii preţioase despre cum trebuie să frământ aluatul (şi ea făcuse pâine în primii ani de căsătorie). Am luat cartea mea de bucate ungurească, din anii 1930,  care conţine tot ce vrei şi ce nu vrei, şi am căutat reţeta de pâine. Mai întâi am făcut plămădeala din drojdie şi apă călduţă, am frământat-o puţin şi am lăsat-o la dospit. După câteva ore am adăugat plămădeala la restul de făină şi am început s-o frământ, adăugând câte puţină apă călduţă. Munceam cu ambele mâini, pe care mi le afundam ritmic în aluatul lipicios. Mă mânjisem nu numai pe braţe, ci şi pe… vârful nasului (spre hazul soţului şi fiului meu), tot aşteptând ca aluatul să se desprindă de peretele vasului (vailingului), cum se specifica în cartea de bucate. Într-un final, istovită de efort şi pierzându-mi răbdarea, considerând că am frământat îndeajuns, am pus aluatul în două tăvi de chec, pe care le-am introdus în cuptorul “aragazului”, la copt. M-am spălat de urmele de aluat şi m-am aşezat în faţa sobei, la “chibiţat”. După o vreme – care mie mi s-a părut îndelungată – în  bucătărie s-a răspândit mirosul de pâine coaptă. Am deschis uşa cuptorului şi am scos cele două „checuri de pâine” rumene. Abia aşteptam să se răcească, pentru a tăia măcar o felie şi a-mi gusta opera…Dar mare mi-a fost dezamăgirea când am văzut că miezul era cam necopt şi nici gustul nu era cine ştie ce. În lipsă de altceva, am consumat pâinea noastră de casă, ai mei chiar m-au felicitat, iar eu mi-am dat seama că e mai uşor să scrii un referat de doctorat, decât să faci o pâine bună!

Ultima amintire cu pâine, pe care o relatez în acest articol, s-a petrecut peste câţiva ani, când terminasem cu fizica şi devenisem „teleastă”. Ne întorceam de la nişte filmări din Secuime,  cu Trabantul colegului meu, Jóska Essig, un om bun ca pâinea caldă, plin de talent  şi de entuziasm pentru profesiunea de operator imagine pe care o descoperise după 20 de ani de muncă într-un institut de cercetări. Încă ne aflam în acea perioadă de început când simţeam nevoia să înregistrăm orice imagine care ne captiva, fie ea un apus de soare, un lac scânteietor, un stog de fân de o formă specială… Ne opream, Jóska scotea camera de filmat (SVHS) şi filma, fără a ne întreba dacă cele filmate vor mai fi folosite vreodată într-un material sau ba.

Venind de la Covasna, am urcat la Lacul Sfânta Ana, unde Jóska a filmat cu încântare suprafaţa vălurită a apei sub jocul razelor soarelui, iar acum coboram, îndreptându-ne către Miercurea Ciuc. Numai că, trecând pe lângă o gospodărie, Jóska a zărit o ţărancă bătrână care frământa pâinea de casă. A oprit Trabantul şi mi-a spus: „Trebuie neapărat să filmăm cum se face pâinea pe vatră”. Am bătut la poartă şi am rugat-o pe femeie să ne permită să filmăm. Foarte uimită, dar aflată sub vraja aparatului de filmat, a fost de acord. Aşa că am fost martorii întregului proces, frământarea zdravănă a aluatului, modelarea pâinilor şi a jimblei din resturi, introducerea lor în cuptorul încins din curte. Femeia ne-a ospătat cu slănină, jumări şi caş, cu roşii de grădină. Mie mi-a turnat şi un păhărel de pălincă (Jóska, fiind şofer n-a băut) şi am aşteptat până a sosit sorocul scoaterii din cuptor a pâinii. Jóska a filmat, cu încântare, cum a deschis femeia uşa cuptorului, cum a scos pâinile fierbinţi cu lopata de lemn şi cum a bătut coaja ca să se desprindă partea arsă. Când s-a răcit pâinea, femeia ne-a tăiat câte un codru din ea, drept merinde pentru drum. Se lăsase seara, stelele străluceau pe cerul limpede de august, iar noi ne-am urcat în Trabant să ne continuăm drumul, molfăind cele mai gustoase felii de pâine din viaţă (cel puţin a mea). Interiorul maşinii se umpluse de aroma pâinii şi noi doi – vajnici oameni de televiziune cu datoria împlinită – nu ne imaginam că nici valurile scânteietoare şi nici procesul de frământare şi coacere a pâinii nu se vor regăsi în vreun material filmat, pentru că nu vom mai avea răgazul să le edităm într-un eseu…Evenimentele goneau şi noi goneam după ele, ca să realizăm reportajele la zi şi să ne câştigăm pâinea (dulce) cea de toate zilele.

Andrea Ghiţă

2 Comments

  • Rosu Axinia commented on February 7, 2018 Reply

    Felicitari pentru aceasta frumoasa ,,poveste ,, a painii !Este mult adevar in ea ! Multumesc stimata doamna Andrea Ghita !

  • Alex commented on February 3, 2018 Reply

    Citind articolul mi-am adus aminte de îndeletnicirea mea înainte de a imbrăca uniforma şcolară.Unchiul meu Laci era vînzător la un centru de pîine iar misiunea mea era să lipesc cu făina muiată în apă peticele din cartele pe o coală A4 în funcţie de culori,iar la sfîrşitul lunii cantitatea reprezentată de peticelele lipite pe foi trebuia să corespundă cu cantitatea primită.
    Acum însă după experimentarea a diferitelor specialităţi de pîine care bănuiesc că nici din ce şi cu ce sunt făcute am optat să o facă în casă în 4 ore aparatul de copt pîine şi iese dacă se respectă reţetarul ca cea din Covasna
    Atenţie A NU SE FOLOSI MARGARINĂ

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *